Rădăcina de Mânecuța Maicii Domnului era înghețată bocnă. Buldozărul se grăbi să o scoată din pământ, deși ianuarie îi tot amintea că nu ar fi cazul să o facă. Rece, nemilos, crud, nu-i păsa că se întindea frunza aia verde pe zeci de metri, de parcă era o plasă naturală de mătase cu foșnet și zumzet de Dumnezeu. Am lăcrimat, dincolo de gard, țipând ușor când, din toata tufa aceea maiestuoasă, nu mai rămăsese decât o bucată înțepenită de pământ înghețat. Din ea ieșeau fire răzlețe, ca un păienjeniș ce până mai devreme duceau seva pământului dăruind bucurie privitorului. Mi se părea că miroase a tămâie și a mir când, deși i-am rugat să ne-o dea nouă, ei ne-au privit sfidător și, parcă, au așezat-o în poarta noastră ca și când ne era inutilă dorința, dar na…să ne facă hatârul. Ca o monedă de schimb, am dăruit un zâmbet timid, abia perceptibil, gen „e bine si asa daca altfel nu se poate, și-un multumesc”. S-a îndepărtat fără să schiteze un gest, preocupat de desene și planuri. Eu rămâneam cu gând de caprifoi și înlănțuire, deși totul a devenit fum, curând. O căsăpiseră rău; n-aveam cum sa plantez asa cum îi place ei, cu rumeguș și paie, cu sol umed, totul era bocnă și asa a ramas mult timp.
Ce prostie! O visatoare se rătăcea printre ziditori. Ei erau cei care construiau „solidul, baza, temelia”. Floarea mea îi încurca. Seara ne-a găsit dărâmați. În mintea noastră se formase un vid și căutam o soluție, o bulină salvatoare care să ne ajute sa ridicam rădăcina vietii. O voce aroganta, în trecere, ne spuse sec, să nu ne mai chinuim, nu va mai prinde niciodata viața. „E ianuarie, doamnă, pamantul e înghetat. N-o puteti planta și, in primul rand, nu aveti cum s-o urniti de acolo, decât cu macaraua!”, continua el încercând să fie imparțial, observând dârzenia noastra dar si realitatea obiectiva. În fiecare zi ieseam, curatam cate un pic de pamant, mă uitam rugator sa vad dacă vine cineva cu o solutie salvatoare și intram.
Cheia rezolvării stătea în vremea buna, dar ea nu venea. Frigul era cel care domnea de ceva timp pentru ca anul trecut zapada parca se dăduse pe cartela, putin cate putin sa ajunga la toți. Asa că, îi luase el locul. „Regatul de cleștar!”, bombăneam eu dimineața când bruma și urmele gerului dantela totul.
Scările care duceau spre casa noastra îmi dadeau o stare de nervozitate asemanatoare cu cea de anxietate, dorind sa modific planul intrarii noastre, măcar pentru o clipă. Nici dacă arvuneam patru oameni vanjosi nu aveau cum sa urce radacina aia în curte. După ceva timp, s-au gasit niste brațe de fier, dar si în ziua de azi îmi sună in minte vorbele trecatorului: „E ca moartă, doamnă, nu te mai chinui!” Intr-o zi, mi s-a parut ca apare o frunza. Una singura ar fi fost miracol, dar nu, pozitivitatea sotului meu nu dădea roade. Nimic nu a mai facut ca minunea aceea de caprifoi, cu aer optimist, și miros de smirnă, sa ne inunde curtea cu verdele si parfumul ei. Si azi, e îngropata în pamant, ocupând, poate, locul altor frumuseți. Niciunul dintre noi nu se îndură sa scoata radacina din pamant și nu pentru ca ar mai avea o șansă, ci pentru că știm că acolo îi va fi liniștea meritata, ca un suflet care a trăit de la sine, dar doborât de nerăbdare.
Povestea mea nu ar fi scriere completă, dacă nu v-aș spune, că după ce au scos-o de unde îi era locul, șantierul s-a închis pentru luni bune. Oare nu puteau sa-i dea voie sa mai trăiască până-n primăvară astfel încât să o putem planta ușor și firesc? Nu! Erau grabiti sa omoare muntele, sa omoare verdele, sa faca pamantul sa sangereze, pe noi, pe Mânecuta Maicii Domnului și asta pentru un bloc răsărit în coasta mea, în locul în care părea grădina lui Dumnezeu.
Nu știu cum se planteaza corect o astfel de frumusete, am o idee insuficientă despre asta, dar stiu ca trebuie sa aduc un arbust care sa ne amintească de ceea ce am pierdut, și să răzbunăm cumva graba acelui om care ne-a furat posibilitatea sa crestem planta mai departe, nu s-o omorâm.
Dar astia suntem, niste grabiti. Ne ducem spre nesfârșit, uitând să luam pauze, sa asteptam, sa întrebam daca ceea ce nu îți e de trebuință nu cumva îi e altuia. În ultima vreme, nu mai las orgoliile sa ma stapaneasca, întreb, acolo unde cred ca sunt înțeleasa, unde simt rabdarea, tihna, daca nu cumva e nevoie de una, de alta din ce-mi prisosește. Poate și de aici am învățat ceva, sa nu te pui în calea omului care n-are regrete. Aceia sunt sticloși, la suflet și in privire. Regretele mele nu le uit, și nu pentru că nu merit, ci pentru ca întâmplarile de odinioara trebuiesc respectate măcar cronologic. Am înghețat în alții dureri, am îngropat în mine lucruri care nu vor mai înfrunzi niciodata, exact ca tufa mea de caprifoi, lectia mea dintr-un ianuarie înghețat.
M-am inspirat din aceste cuvinte – matase, tamaie, moneda, impartial, vid, cartela, cheie, bulina, anxietate, perceptibil, altfel, scriere – din duzina de cuvinte, dar pe care nu le mai bolduiesc trebuie sa ma credeti pe cuvant.
Ce frumos spus “am îngropat în mine lucruri care nu vor mai înfrunzi niciodata, exact ca tufa mea de caprifoi”
Si eu am ingropat in mine o amintire despre un om rau, un vecin care a taiat un tulpina timida de caprifoi care se catarase pe balconul meu la primul nostru apartament, la primul etaj. Rautatea aia de om s-a bucurat sa-mi faca mie un necaz, m-a pedepsit pe mine, retezand pur si simplu de la baza firul care venea la mine si ma bucura. Jos, in pamant era o tulpina plapanda, pe care eu o legasem cu ata pana la balconul meu si se dezvoltase ca o retea pe parapetul baconului si era plina de flori parfumate. Am gasit-o dimineata retezata, atarnand fara vlaga si-am plans ca un copil. Dar a trecut, acum am parte de caprifoi pe saturate, la tot pasul.
Adriana, nu te necaji, caprifoiul nu e pretentios, cauta ramurele, corzi de la o alta tufa si infige-le in pamant langa un gard Daca am reusit eu, vei reusi si tu. Trebuie doar sa gasesti o alta tufa batrana pe undeva si sa ceri niste tulpini. Nu toate, dar macar 2-3 fire se vor prinde. Incearca cu mai multe corzi, uite aici http://www.gradina-online.ro/CAPRIFOIUL_Lonicera_caprifolium_A3482.html
Am o sinuzita care nu-mi da pace, niste ochelari lipiti cu superglue și sunt cu chef de scris dar haotica. Asa ca asta seara mi-am zis sa ma concentrez pe voi, dragii mei, care-mi faceti scrierile sa aiba completari perfecte. Amintirea ta e la fel de dureroasa ca cea pe care o port și iți multumesc ca mi-ai lasat semne care sa ma ajute sa pun caprifoi acasa. E ciudata curtea mea, uda, rece și sub munte, asa ca eu pun doar plante verzi, nici trandafirii nu-mi infloresc uneori, iedera, insa e la ea acasa. Te pup, Roxana!
A fost ucis un „caprifoi”de un sistem ce nu cunoaste mila,
Iresponsabil si inconstient,de gestul crud,ce distruge natura !
Nu tine seama de dorinta,celor sensibili,nobili,milosi si iubitori,
Ei demoleaza tot ce e valoare,înlocuind-o cu zgârie-nori !
Sistemul lui Satan,tehnologia,inteligenta omului ‘clonat’,
De zeci de ani distrug Edenul,splendidul Rai,de Dumnezeu creat !
Iar slujitori lui „Mamona”,cei care pentru „trei zeci de arginti,
Distrug tot ce le sta în cale,vânzând pe frati si pe…parinti !
Multimile-nrobite încatusate,prinse-n obezi si-n lanturi grele,
Au amutit,nu mai au voce,loviti si istoviti,fara putere !
Doar o minune un miracol,mai poate rasturna sistemul,
Iar daca Dumnezeu nu intervine,pe Terra se va instala …infernul !
…nici nu știu ce sa spun! Oamenii au un mod ciudat de a subjuga ce nu le aparține. Poate e o pedeapsă pentru mine, blocul acela. Cine poate sti? Sunt lucruri care in mine n-au fost mereu grozave, acum ochii mei sunt mai largi deschisi, dar cata vreme port frici, inseamna ca imi lipsesc lucruri, și tu știi ce vreau a spune. Cand primesti iubire nu ți-e frica, asa că….
Cu perseverență vei reuși să prinzi o altă plăntuță, dacă pe cealaltă n-ai reușit să o resuscitezi. Știi cum e, „ce-i omorât, omorât rămâne”. Eu toamna trecută am plantat un pomișor decorativ, nu îi cunosc numele, dar știu că face flori albe sau mov. În primăvară, din greșeală, Ștefan l-a tăiat. L-am certat, am crezut că a făcut-o intenționat. Toată vara am sperat că va crește din nou dar n-a fost să fie. Cu timpul am uitat complet de copăcel. Până acum câteva zile când am observat în curte o tufă de care nu știam. Surpriză! Planta mea și-a revenit, în loc de o tulpină are acum trei, iar lângă ea , pe 11 octombrie, am răsădit și un trandafir…
Mi-aș dori ca măcar finalul textului tău să fie citit în profunzime. Din nefericire, tot mai mulţi dintre noi au uitat să mai fie oameni.
Povestea tufei tale mă impresioneaza, cumva si-a aratat puterea și a lasat povestea sa mearga mai departe. Stefan al tau a venit cu semn de trandafir. Era si firesc.
Ei, sfarsitul poveștii…daca e sa-l rumeg inca il simt nescris, ar mai fi fost multe de spus
Te pup, Nico!
O poveste reala si ciudata care imi aminteste ca multe lucruri sunt facute de mantuiala si fara logica. Si fara suflet. Ca daca sufletul ar intra si el in aceasta ecuatie, poate ca lucrurile ar fi fost altfel iar mirosul Dumnezeiesc de caprifoi ar fi inca prezent. Imi plac mult curtile pe gardurile carora infloreste aceasta planta. E deosebita prin miros,forma si proprietati! Asa cum numai natura stie sa creeze!
O duminica dupa dorinta, Adriana! Cu drag! 🙂