Cuvinte rostogolite…uneori

”Uneori„ e un cuvânt pe care îl folosesc des pentru a fi sigură că nu generalizez ușor, că  diferențiez momente, clipe, acțiuni pe care pot sau nu pot să le simt, să le trăiesc, să le fac și aș  ține-o  astfel o grămadă de vreme. Uneori, mă uit la câte o fotografie fără să-mi spună nimic deosebit. Fotografia e plină, dă pe afară de amănunte, de elemente frumoase, lucitoare; îmi cad povești de prin colțuri ascunse, se preling din ea ochiuri de lumină pe care le- ai putea așeza în cuvinte, ușor, grafic sau pompos, strigând singure ”citiți-mă!”. Și totuși nu le privesc cu inima, doar cu ochii, trec și-mi spun că nu e o fotografie simbol, ci doar o fotografie oarecare, că nu are nimic deosebit, că e o altă imagine cu un cufăr descoperit într-o frântură de basm pentru a ne spune aceeași poveste. Încă una. Nu-mi pasă dacă cineva a adăpostit acolo luciri de om avar, strângător, bir însângerat, comoara vreunui pirat, plata pentru vreo fecioară trupeșă sau visul unui căutător zelos.

Nu vreau să-mi imaginez corăbii, peșteri misterioase, munți bătuți de picioare nepotrivite pentru a  li se smulge aurul de drept, fanarioți îmbuibați sau sultani cotropitori. Privesc crucea, din colțul stâng al cufărului, ce pare că s-ar ridica singură din noianul de nimicuri scânteietoare pentru care s-ar face oricând moarte de om. Ai impresia că se chinuie să iasă din nepotrivire. Cineva a pus-o acolo tocmai pentru a-mi îmblânzi percepția. Nu pot să o ignor, adevărat, dar o decupez cu ochii minții și o așez într-un loc mai potrivit. Și totuși particularizez situația sau cel puțin încerc pentru că tocmai ce vorbeam la început de acel ”uneori„.

Uneori ne arătăm lumii așa lucitori, zumzăitori, adunați grămadă, din care, unii dintre noi, își scot scânteierile materiale la înaintare poate-poate s-or deosebi mai ușor. Totul trebuie să fie brand consacrat, firmă de soi, altfel ”nu ești, nu exiști, nu prezinți interes”. Zdrăngănesc talerii lucioși ai împăunării și tu nu știi dacă să te dai la o parte căci vine circul sau să te ascunzi să nu te corupă aerul lor de bogăție. Parcă te uiți la tine și nu vezi nici cufere, nici bani în pungă, nici sclipiri de bună stare. Ti-ar trebui, măcar puțin; nu ești ipocrit, dar deja talerii tăi s-au așezat în trocuri obișnuite. Efemer și năuc gând. Știi să-ți ții poftele în frâu și nici nu mai pleci în expediții istovitoare în care îți poți pierde sufletul și chiar viața. Eu mi-am pierdut, cândva, vreo două calități de om și greu mi-a fost să le recuperez. Încă mai sunt șifonate. Iar îți vine în minte vecina cea care și-a lăsat vremea să treacă peste ea până la 92 de ani, ascunzând, în ” scorburi de pardoseală”, bănuți ce s-au găsit mucegăiți, trăind în mizerie de frici nevăzute, deși legenda spune că cei care au găsit comoara, la final, au trăit o vreme liniștiți. Cufărul era, de fapt, un dos dublu de dulap în care era ascuns bănet, nu glumă. Straiele vremurilor trăite pe pământ i-au fost mereu peticite, dar cele din Cer sunt sigur pline de mulțumiri. Cine poate ști, însă?

Fiecare vede ce vrea în orice situație. Pot vedea și eu ceea ce se vede. E ușor și nici nu necesită atâtea cuvinte sau zbucium. Am învățat, însă, să mai privesc și din alte unghiuri, mai discrete și să mă gândesc că, uneori,  e bine să alegi frumusețea dincolo de poleială. Că poți ascunde în suflet lucruri moi ce se desfac în înteriorul tău și atunci oamenii pot auzi cum sună în tine monedele aroganței sau ale trufiei. Că nu ar fi bine nici regretul să aibă sunet ci poate doar să sune bănuții cu care nu mai poți cumpăra nici uitarea, nici iertarea, nici sănătatea, nici un alt drum dar să-ți fie zurgălăi folositori pe cel pornit, asumat, dorit, primit și prins în inimă.

În cufărul cu bogății văd și niște mărgăritare. Pe acestea, de mai bine de trei ani, le-am transformat în povești, așa că nu cred că mă veți contrazice când v-aș spune că pe acest scrin l-as inventaria, i-aș pune un număr și l-aș așeza pe un raft de cuvinte, la capitolul: himeră. Pe cel cu bogății, insă, l-aș ascunde definitiv. Dacă cel care-l va găsi îmi va spune că l-a folosit pentru scop nobil, atunci voi ști sigur că între inimă și suflet e pace, că sinceritatea și minciuna nu vor mai avea alături semne de întrebare, că simplitatea nu mai are nevoie de poleială și că, neoprind nici măcar un bănuț pentru tine, ai reușit absolutul. Nu știu dacă aș putea asta, doar din gură, privind o fotografie, dar nici n-aș vrea să plătesc prețul zdrăngănirii unei comori nefolositoare. Mai bine mai lucesc preț de un mărgăritar înșiruit de dragul unei fotografii. Îmi zornăie suficient bănuții gândurilor. Nu, nu dați unul pentru gândul meu. Mai bine goliți scrinul pe podele neumblate, poate se transformă în stele și povești de o clipă. Și nu dați la schimb nimic din ce nu puteți duce până la capăt. Vă vor arde palmele sau sufletul. Mai bine rostogoliți o monedă. Una singură! Aruncați-o, apoi, în fântâna dorințelor împlinite. Eu am făcut-o deja, mulțumind în gând pentru ce păstrez în inimă și gând. Voi ce ați cere? Știu nu se spune. Dar dacă?