Poveste de primăvară, de acasă, din Noua, cartierul anotimpurilor mele speciale

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebună zi. Avusesem ședință cu părinții. Inutilă pentru mine. Ce mai putea să spună învățătoarea în plus? Că sunt, parcă, un pic mai absentă ca de obicei? Că mă exteriorizez greu și că rămân în bancă chiar și când se sună pentru pauză? Sau ca nu prea am prietene? Și ce? Mă obișnuisem. Nu știam ce înseamnă cuvântul popularitate, dar înțelegeam perfect, din jurul meu, cum e să te iubească toți doar pentru că te-ai născut asortată cu zâmbet și inimă bună. Și nu, nu despre mine e vorba. Viorica, a mea colegă, suplinea cu chipul ei drăgălaș și ochișorii  albaștri tot ce n-aș fi putut da  vreodată, natural. Eu habar nu aveam ce să le zic fetelor, nu-mi plăcea să joc elastic pentru că eram o împiedicată, iar pe fața mea era mai mult politețe decât entuziasm. Stăteam pironită cu ochii în vreo carte rătăcită pe bancă.  Îmi era  suficient ce aveam pentru că altfel nu știam a fi. Nu era timp de drame, de invidii, de socializări forțate. Oamenii mari, însă, dincolo de responsabilități, mai încercau să ia pulsul societății și, pentru că aveau puține momente în care se întâlneau organizat, îndrăzneau să facă, dintr-o banală ședință cu părinții, o reușită socială.

În seara aceea,  tânăra noastră învatatoare, ce nu împlinise încă 20 de ani și care ne preluase cu un an în urmă, se dăduse peste cap sa facă un eveniment din această reuniune. Împușca doi iepuri. Zicea, în două vorbe, ce credea că e important despre copii și le sărbătorea pe mame. Discret, la o prajitură cu frișcă, în clasă. Da, da, credeți că vorbesc acum despre lucruri obișnuite, nu? Așa ar fi fost, dacă școala nu s-ar fi aflat într-unul din marile cartiere muncitorești, în care cuvântul „cofetărie” însemna o încăpere ciudată, într-un complex comercial, unde zăceau niște bomboane „amandine” pudrate cu cacao și, din când în când, niște alune trase în ciocolată. Despre prăjituri nici nu știu ce să spun – or fi fost, dar eu nu-mi amintesc ceva savuros și comestibil. Prăjiturile bune se mâncau în alte locuri și nu mereu le găseai la discreție. Așa că se apela la „pile”. Ne ofensăm, acum, că trăim vremuri incerte, cu șpăgi, cu umilințe diverse, dar mă revolt teribil când se uită faptul că pentru o prăjitură bună trebuia să te ploconești la Casa de Comenzi de la Aro-Hotel, de exemplu. Darămite să faci rost de vreo treizeci de bucăți. Tata, însă, și-a pus toate armele din dotare în funcțiune și cum o fi dres, cum o fi făcut, nu știu, dar a adus, victorios, acasă,  un trofeu frișcuit. Era o mare de prajituri la noi în cămară, numai bune de îndulcit spiritele unor mame cu griji și cu poveri bănuite doar privindu-le fețele sau umerii adunați de atâta încordare.

Erau rare astfel de șuete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam în jurul școlii, dar știu că a fost un moment când învațătoarea m-a trimis acasă, după tata, probabil să ajute la debarasat sau să-i mulțumească personal, nu-mi amintesc bine; rețin numai bucuria și zâmbetul mulțumit al femeilor care se aflau în acea încăpere. Scoală era impropriu spus cladirii în care am primit educație timp de doi ani de zile. Se închiriaseră niște camere largi într-un bloc ce apartinea de un trust de construcții. Oricum, păreau săli de clasă si nu erau decat pentru ciclul primar, restul de copii, mai mari, deplasându-se un pic mai departe, într-o școala ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier. Acolo mi se părea mie că nu pot învăța decât cei norocoși, căci se dusese vestea că fiecare cadru didactic e ales pe sprânceană astfel încât nu era elev să nu fi reușit, mai departe, să izbândească doar cu  ce învățaseră acolo. Mereu oftam când mă gândeam la șansa lor.

Noi ne aflam în partea în care se construia, încă, în anii 80, plină de macarale, buldozăre și blocuri începute ici-colea. Ca tot Brasovul și cartierul ăsta avea o parte veche, cu băștinașii locului – familii intregi ce-și duceau numele din generație în generatie, care aveau povești ametitoare și unice, tradiții și care cunoșteau locurile din zonă cu tot cu legende și cu formele lor sălbatice. La mine nu ajunseseră decât vorbe precum Căciula, unde era un loc în care se bea bere și se făceau serbări câmpenești, Fântâna Hoților, Poiana Soarelui,  dar erau troițe și drumuri forestiere cu nume doar de ei știute.  Zona fusese un vis, sălbăticie și frumusețe la limita traiului în simbioză om-natură, subjugați de măreția pădurilor, domesticit cu aerul cuminte al caselor de vis. Trăiau, de când se știau, în comuniune cu ursul, cu lupii și cu viețuitoare ce mereu îndrăzneau să înainteze spre ulițele bătute de picior de om. Paradoxal, tot aici s-a făcut  o zonă împrejmuită unde s-au adunat animale  fel de fel, pe care le-am vizitat de atâtea ori încât ajunsesem să cunosc descrierile de pe tăblițe pe de rost, deși nu întotdeauna în cuști și colivii mai trăiau exemplarele respective. În partea zgomotoasă a șoselelor, dincolo de Ștrand, erau „coliviile” pentru oamenii veniți, din toate părțile țării, la marea industrializare, pentru care era nevoie de forță de muncă.  Acum, brusc, deveniserăm brașoveni, mai ales noi, cei mici care avusesem bafta să ne naștem la poalele pădurii și să primim pecete cu miros de brad.

M-am mândrit mereu cu emblema asta verde și cu paradisul aerului curat, pe care nu-l meritam pe deplin, pentru că nu o dată m-am lovit de preconcepții și de strâmbăturile din nas ale celor care locuiau în zonele cu ștaif ale orașului meu de smarald și nu ripostam ci încasam senină  cuvinte fără ecou. Era, fără îndoială, destul de departe de centru, iar diversitatea asta muncitorească, la care mai adăugau vreo două zvonuri haiducești, făcea lumea să fugă mâncând pământul, doar la auzul numelui. Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunțuri cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se părea raiul, așa ca nu pricepeam de ce…..”exclus Noua”. Îmi făceam, în gând, o idee cum că, aici, nu mai trebuiau sa vina altii si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare între noi, încât ne vom da „buna ziua” fara sa ne stim  numele. Nu a fost așa. Cartierul s-a mărit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun – natura super generoasă. Arată ca o stațiune din care mulți nu au plecat nici dacă au avut de ce și cum s-o facă. La atâția ani de când am primit găzduire sub o altă pădure a Brașovului, încă foșnesc în mine doruri și nostalgii, încă se ascund prin mine chipuri de oameni dragi și întâmplări memorabile și încă mă plimb pe margini de lac – plin de alge, fericită și încrezătoare că am trăit acolo unde meritam.

Dar să mă întorc la seara mea de martie. Am plecat, în fugă, spre blocul unde locuiam. Era deja întuneric beznă; mirosea a primăvară, a praf și a carbid, a noapte, a ceapă prăjită din vecini și a clătite; eram pătrunsă de entuziasmul care răsuna din sala de clasă, dar mai ales eram inundată de zâmbetul fericit al mamei care parcă se simțea victorioasă în reușita inedită, ce îi adusese numele pe buzele tuturor.  Și, desi cunosteam fiecare pietricică de pe drumul cel băteam zilnic, dus si întors, am căzut fulgerător într-o groapă adâncă, de n-am avut vreme nici să scot un sunet, atât de surprinsă eram de cascadoria mea.  Hăul în care mă aflam era parte din santierul de care vă vorbeam  și,  măcar teoretic, am realizat că nu avusesem ce căuta pe acolo, că în euforia mea am calculat greșit pașii, drumul, am numărat aiurea reperele. Practic, mă mâncase groapa cu totul. Beznă, frig, teama, frica de ce aveam să pățesc când mă vor vedea ai mei – mai mare ca toate, de altfel; ba aveam și o durere surdă în umarul drept care-mi sugera, discret, că intrasem în belele mari; toate la un loc erau de-a valma, in mintea mea și-mi strigau la reproșuri surde cărora nu le răspundeam în niciun fel.

Nu avusesem timp sa ma gandesc nici, măcar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru că, în cascadoria neprevăzută, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier-beton, uitată în râpa groazei. Bine ca a fost doar atât, mă gândesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuță ranita au facut ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra găurii negre și să mă roage sa întind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram în transă și poate doar  îngerul meu pazitor m-a facut sa-mi ridic mâinile, cu o putere neînțeleasă, într-o zvâcnire fermecată a trupului meu tulburat de incident.

Omul m-a adus la suprafață. Aveam un umăr luxat, fapt ce aveam să-l aflu mai târziu, dar în momentul ăla ma bucuram doar ca simt iar pământul întreg sub picioare si ca vad chiar si umbrele serii. Întunericul acela, scurt, apăsator și rece, cu miros de carbid, l-am purtat cu mine, multă vreme, în amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam să mai simt asta de câteva ori în viață, dupa aceasta întâmplare, semn că nu totdeauna negrul nopții e drum fără întoarcere.  Omul s-a depărtat dupa ce l-am convins ca cel ce se vede, la 50 de metri, e chiar blocul în care locuiam.

Am făcut câțiva pași și am întâlnit o fată veselă, cu o minge, care ma chema, rugător, să ne jucăm volei, amandouă.

–Camelia, încetează, cred că mi-am rupt mâna, trebuie să dau de tata, mor de durere!, încercam să bâigui coerent, dar destul de neconvingător.

Ea nu mă auzea. Insista aiurea, în disperarea aia copilărească de a mai prinde o oră de joacă primăvăratică, si, parcă, nici lacrimile, ce aproape că mi se iveau în ochi, nu părea să le zarească. M-am îndepărtat bombănind, ca pentru mine, fără s-o condamn. Realitatea era a ei, eu făceam parte din ireal.

– Tu n-auzi? Mi-am rupt mîna!, șopteam într-una deși nimeni nu mai era în jurul meu.

De nicaieri, parcă din tunelul timpului, exact lângă mine, stătea tata, cu părul lui creț, cămașa lui cu flori și încruntarea sa emblematică:

-Pot să știu și eu de unde vii?, ma întrebă el pe ton răstit, ferm, dar din ce în ce mai cald, bănuind cu ochii inimii că nu eram tocmai în regulă.

–Și, de ce te ții de mână, fata tatei?, își armoniză el vocea încercând să mă scape de tremurul nefiresc care mă apucase, luându-mă încet de după umeri și îndreptându-mă spre sanctuarul nostru în care dispăreau cu trei zâmbete și două mângâieri toate tulburările pământului.

Primăvara aceea a fost ultima petrecută printre blocuri în construcție. Ne-am mutat în școală nouă și alte amintiri s-au așezat în sufletul meu care explora viața tânără într-un cartier cu nume predestinat de pasăre Phoenix – Noua.

N-am avut un cadou prea frumos pentru mama, în acea zi. Șase săptămâni am stat legată cu mâna lângă trup, ca într-o simbioză totală. Era dreapta. M-am refăcut  si-am punctat o poveste în cartea experiențelor mele. 30 de ani am trăit în acest loc pe unde încă văd pașii părinților mei tineri, de unde mai răsună vești cu nume cunoscute și îmi mai plimb amintiri rătăcite și fără importanță, care se strâng ciorchine cât să nu uiți că morala stă și în lucruri aparent banale.

In urma cu ceva timp, mi-am fracturat glezna stângă; iar accidentul stupid mi-a adus o nevoie de contabilizare a incidentelor nefirești, bifând, pe lângă cascadoria de la cei 10 ani ai mei, o lume care, culmea, atunci era în construcție, iar acum deja pare sumbră și demolabilă pe alocuri. Coliviile de beton rezistă tumultului, deși unele dintre ele au aer trist și poartă amprenta degradărilor de tot felul.

Nu știu de ce, însă, vreau să cred ca există o morală în toate acestea, ca și când mi se arată că și lucrurile neplăcute au o rezolvare ușoară,  și că pot exista povești mult mai dureroase de atât, fără happy-end, așa cum sunt multe din întâmplările vieții, care se rezolvă fără, însă, să înțelegi de ce a trebuit să treci prin etapa respectivă. Azi, mi-e dor de Noua și de părinții mei tineri, de tata și copacii de pe cămașa lui preferată și de mama cea cu zâmbetul așezat în colț de inimă fericită! Azi, în sumbrul zilei, cineva mi-a readus muze pierdute prin îndeletniciri de toamnă cu miros de sărbătoare de 1 Decembrie. Ne pregătim și de Moș Nicolae pentru cei care, cred, nici nu știu de așa ceva, dar asta e altă poveste. Eu de Moș Nicolae primeam portocale si băț magic, împodobit cu mâțișori…, tot acasă, tot în Noua.