Când sunt întrebată câți câini am de fapt, răspund într-un mod ghiduș – „Câte doi”-, dar continui ca în Caragiale, bombănind pentru cine are răbdare să asculte și continuarea – „doi în pădure, în curtea din spate; doi în curtea din față și doi în casă”. Păcălesc cu acel „câte doi” urechile celui care nu e pregătit să audă că, într-o casă din mijlocul Brașovului, undeva lângă o pădure, noi am adunat, în ultimii ani, 6 blănoși minunați. E drept că nu vreau să obosesc nici răspunzând întrebărilor gen „cum faci față?” „nu e greu?” „nu e costisitor?” „nu se face mizerie prea tare?”, „nu se încaieră între ei?” „ ce faceți cu ei când plecați în concediu?” „nu latră toți în același timp?” „chiar ai covoare albe?” și aș putea să o țin astfel mult timp, iar la fiecare întrebare răspunsul meu ar fi, cu siguranță, supus neîncrederii totale.
Și totuși, realitatea bate filmul, dar și vremurile, iar dacă nu am ales să povestesc pe blog pățaniile și experiențele pe care le am cu fiecare dintre ei, din 2011, încoace, decât arareori, e doar pentru că fac asta cu fiecare fotografie-întâmplare pusă pe Facebook, care adună zeci și sute de like-uri numai pentru că fețele lor nu doar că vorbesc despre fericire, ci spun povestea simplă a acesteia. De când a apărut și Fifi, pisicuța cea în vârstă de doar 6 luni, într-o casă condusă de lătrători cu ștaif, totul a devenit și mai interesant.
Dar cine știe? Poate apelez la Agenția de Marketing Creative Wings care a făcut și interfața de la cattitude.ro, unde veți găsi răspunsuri la mai toate întrebările pe care le-am scris eu mai sus și de unde am primit provocarea de a vorbi despre acest subiect complex: relația om-animal de companie. Am uitat să adaug că cei de la Blogal Initiative au înlesnit toate acestea și mă bucur pentru un așa subiect. Doar că eu am aflat multe experimentând și, ciudat sau nu, mai întâi am experimentat „lipsa de responsabilitate”. Pentru că e ușor să arăți ce bine și frumos e totul ACUM, dar nu le zici oamenilor și cât de greu ar fi să adopți un suflețel, dacă tu nu ești pregătit pentru asta. Și nu, nu eram, mai ales că trăiam singură, munceam mult și eram acasă mai mult musafir, iar magazinele cu mâncare pentru animale erau rare spre deloc. Îmi amintesc cum Miți-birmaneza a cerut, printr-o tristețe vizibilă, un alt loc unde să trăiască; iar oalele cu orez si carne pe care le faceam pentru câinii părinților mei mi-au cerut mie să nu îmi complic viața dacă acea activitate îmi părea corvoadă.
Apoi, am experimentat fericirea efemeră, căci din 2008 până în 2014-2015, am trăit în alintături de pisici cu nume de Tan-motan, Zizi-birmaneza și Silver-motanul autist. Minunății care mi-au arătat că viața poate deveni simplă dacă ești atent la ceea ce vor, simt și arată, dacă le acorzi puțin spațiu și dacă îi faci să creadă că au câștigat, în sfârșit, „un loc doar al lor” unde fiecare colț se vrea inspectat, mirosit, adulmecat și descântat în tors liniștit. Și că-l puteți împărți. Nu am înțeles niciodată cum acele făpturi ajunseseră la noi bătrânele deja, dar vreau să cred că dacă aș fi fost o clipă în locul lor nu aș fi avut multe a ne reproșa. Poate doar Tan-motan nu a fost prea mulțumit, pentru că, dintr-o casă păzită de pisici, noi am făcut niște vrăji și am adus, rând pe rând, cățeii care mi-au schimbat viața definitiv. Când am luat-o pe Izi-maidaneza, de la o lună și jumătate, obișnuiam să spun „că o iubesc atât de tare, că mă doare fizic când nu sunt lângă ea”.
Și da, aici a venit schimbarea. Am început să-mi doresc să vin acasă repede, să ies la plimbare pe cărări de munte, să ne urcăm în mașină și să evadăm împreună, să mergem cu ei oriunde – de la cumpărături, până în excursii sau drumurile la părinți, la Buzău și Iași. Nu cu toți putem pleca, evident; în plus ținem cont de temperament, unora nu le place în mașină, de exemplu. E drept că mereu ne-am gândit la siguranța lor. N-am plecat fără vasul pentru apă, fără lesă, ham, fără pernuța de dormit, fără mâncare, recompense. Uneori, era prea mult și sunt mai mult decât încântată că pe site am găsit lucruri care să-ți ușureze viața, cum e de exemplul vasul pentru apă și mâncare, dar care poate adăposti și crănțănele sau chiar pungile de colectare. Când a apărut Alma-mamuțul – și nu, nu am greșit nicio literă – rotweillerița bucluc, trecusem deja prin multe experiențe care ne-au făcut să nu mai neglijăm nimic și să ne asumăm fiecare „achiziție lătrătoare”. În 2013, Zoe-ciobănescul german, care era precum Lady Boss a animalelor, desăvârșită și în comportament, și în fizicul impunător, a dispărut fără urmă. Nu era cipată, iar atunci am realizat că dincolo de hrana pe care cu atâta grijă o alegeam, era musai să avem, la zi, vaccin, cip, dar și informații utile. Acum, le găsesc la un click distanta așezând întrebărilor noastre răspunsuri perfecte despre dresaj, comportament canin sau doar ciudațeniilor din caracterele diferite care se intersectau la noi acasă.
Am suferit amar după Zoe, iar o lună mai târziu, cu ajutorul internetului am luat o altă femelă ciobănesc german – Zara. Aceasta când o vedea pe Izi parcă se declanșa al treilea război mondial. Așa că am adus acasă un domn care se autointitula „psiholog de căței”; doar că nouă trebuia să ne facă ziua de 30 de ore, căci nu aveam de unde lua timp pentru toată lejeritatea aceea pe care încerca să ne-o imprime omul cu pricina. După două mârâieli nefirești, am ales să-i aducem Zarei un companion. Ei împart pădurea. Așa a apărut Bobiță, tot de pe internet, tot abandonat, de aceeași vârstă cu ceilalți – minune sau întâmplare. E iubit și de animale, și de oameni, „singurul câine între atâtea animale de companie”, cum spun unii. Doar că aparentele înșală, și din ce pare cel mai dulce cățel…e cam agresiv cu oamenii, pe cand rotweillerița este înnebunită după copii, marea ei bucurie e să stea cât mai aproape de om, deși toți cunoaștem preconcepțiile despre această rasă.
La începutul articolului am păcălit cu bună știință. În casă stau 4 câini, iar doi ne așteaptă și când nu suntem niciunul acasă. Avem încredere deplină. Cu toate acestea, am reușit să facem reguli, să nu latre în neștire – mai ales toți odată, să nu devină geloși unul pe celălalt, să nu sară pe musafiri, să aibă timpul fiecăruia de răsfăț, locul de dormit preferat, să înțeleagă dacă vreunul are vreo nevoie specială – mai ales la mâncare, rotweillerița fiind mai sensibilă, cu anumite intoleranțe alimentare. Dar cel mai mult, ne-am dorit să nu ronțăie lucruri și să nu faca stricăciuni. Credeți, cumva, că am găsit formula secretă? Nu. Noi nu-i punem în situații ciudate, nu le lăsăm la îndemână perne pe care sigur le vom gasi bucăți-bucăți; nu punem flori în curte căci nu vor mai exista dupa două treceri de ale lor; îi recompensăm la fiecare lucru bine făcut și, cel mai important, nu ridicăm tonul la ei, dar nici unul la celălalt. În casa noastră e armonie. Suntem păsări de noapte; somnul nostru începe după ora 1.30 până la 9.30. N-o sa credeți, dar niciun animăluț nu se trezește înainte de această oră. Suntem într-o simbioză perfectă, încât unde sunt eu, acolo se află și ei. Mi-e rău, mă păzesc în pat; cobor din dormitor în sufragerie, suntem trenuleț – Fifi, prima, apoi trei căței, iar eu închei șirul. Mă răzgândesc, trenulețul schimbă macazul. Scriu, sub birou sunt cel puțin trei înghesuiți. Sincronul nostru stârnește râsul. Iar eu de la viață mi-am dorit, în primul rând, să râd. Terapie gratis!
Tot ei intră în casă și așteaptă sa fie șterși pe lăbuțe, și ne fac onoarea să dea lăbuța, când e cazul recompensei, înșirati ca la armată, spre amuzamentul tuturor. Toate jucăriile au aceeași culoare, așa nu vor vedea cine ce fură; recompensele sunt la fel, mângâierile idem, alergatul….preferențial. Fifi-pisica clopoțel are stâlp cu sfoară, pentru ascuțit gheruțe și cățărări perfecte.
În 2 ianuarie 2015, l-am gasit pe Lupu’-Baiatu’, zis și Colonelul, Fasole sau Lampă, după caz și năzbâtie, ciobănesc-german, care avea cu mult peste 10 ani; un bătrânel demn de o poveste deja arhicunoscută. Deși eram mulți, l-am păstrat și nu regret nicio clipă.
Cu el și Alma provocările noastre au atins cote mari. Dacă în mașină rotweilleriței îi trebuie, clar, o lesă care s-o țină în siguranță, dar și un paravan care să prevină trecerea spre scaunele din față, altfel vei vedea un cap curios care va vrea sa ajungă în brațele celor dragi, lupușorul nostru a venit cu tot ce înseamnă șampon uscat contra mirosului din blana sa deasă sau cu jucării pline de mentă pentru un miros plăcut al gurii – nu cred că am auzit până la el de jucăria „SUFLET BĂTRÂN”.
Dacă aș fi în locul celor 7 suflete blănoase mi-aș transmite că cea mai mare bucurie e când suntem toți împreună, că sunt fericiti și în siguranță. Eu chiar cred că sunt fericiti și, astfel, mi-am tinut promisiunea că până nu învăț să fiu fericită, nu am cum să fac pe altcineva la fel. Fără iubire, încredere, devotament, informare și implicare nu se poate realiza asta, oricât de bine intenționați am fi. Alături de ei, gândul meu nu poate fi decât pozitiv, brațele îndreptate spre mângâiere, grijile adăpostite sub giumbușlucuri, iar timpul nostru…aducător de relaxare. Ei se simt în siguranță, noi la fel. Nu cred că mă emoționează ceva mai tare decât momentul în care se bucură de venirea vreunuia dintre noi acasă, de zici că am fost plecați în Afganistan. Explozie curată de sentimente.
Iubire, încredere, siguranță – lucruri fără de care relația cu animăluțele mele nu ar putea să existe. Adăugăm și informația despre creșterea calității vieții acestora și putem asigura ani mulți și frumoși împreună. „Pentru că merităm, și noi, și ei!”
Vă salută, Izi, Toto, Zara, Bobiță, Alma, Lupu’-Băiatu’, Fifi-Pupix, Adriana și Mihai Tîrnoveanu. Mulți, dar fericiți! Împreună, în casa visurilor noastre!
Concluzie: Nu m-am născut gata setată pentru a crește suflețele blănoase, nu mi-e greu deloc și n-aș schimba nimic dacă aș lua-o de la capăt. Adoptați unul! Merită!
Cred că la tine m-aş vindeca definitiv de frica mea de câini.
Să îţi trăiască toţi blănoşii şi să vă bucure fiecare zi!
Da. Eu asta am vrut a scoate in evidenta, dar greu sa sintetizez cand am atata material didactic. Nu am avut caini pana la 40 de ani. Nu-mi doream. Stiu ca trebuie sa-i plimbi, sa-i ingrijesti, sa cureti, sa fii atent la starile de dispozitie. Nu mai vorbim de vaccin, cip, deparazitari, hrana. Dar cand se prinde de tine bucuria lor, devii dependent, iar frica nu exista. ]ncrederea reciproc[ e cheia. Ti l-as da pe Toto, cel mic sau pe Alma, cea care sta doar in brate. Cu ei …uiti ca ai spaime. Parol. Te pup si multumim pentru vizita si urari.
Cred că ai putea scrie romane-fluviu despre prietenii tăi necuvântători! 🙂
…adevărat, dar aș plictisi lumea sau m-ar crede exagerată. Cand ai atatea suflete, nu ai cum sa nu aduni amănunte. Mi-a fost greu sa aleg ideile care sa arate ca fara incredere unii in altii, nu am reusi sa facem acest tot. E nevoie de atentie la necesitatile lor, de asta astfel de magazine vin cu solutii care sa ne usureze convietuirea si aventurile.
De unde atâta dragoste pentru fiecare? De unde atâta grijă şi timp? Pare imposibilă o conviețuire atât de armonioasă. Dar… nu e. Să nu te schimbi, Adriana ?
..e simplu, e nevoie de ochi să le observi firea și dorințele, disponibilitate afectivă, reguli și chef de muncă să nu se vada ca ai o „haită” intreaga. Ne ajuta locul unde traim, caci fiind in „trepte”, nu se intalnesc toti. In plus, Alma, Lupul bătrânel și Zara nu latră. Instigatorul e cel mic, Toto, iar el e caine de casa și din acest motiv. Da, muncesc mai mult, dar nici n-am timp sa ma gandesc la rele, caci mintea e ocupata mereu. Si nu numai. Da, e greu sa mangai atatia catei, dar nici ei nu au chef toti odata și uite asa, rezolvam și cu iubirea. E fascinant. Multumesc tare mult. De asta zic ca ceea ce traiesc de 12 ani, dar mai ales din 2011 ..nu se compara cu nimic din anii ce au trecut…cu frământări ce par acum….inutile. Te imbratisez.
Cu astfel de magazine cateii vostri vor fi cei mai fericiti,au dragostea si grija voastra ….accesorii,jucării si hrana de cea mai buna calitate …Si nu ai plictisi pe nimeni daca ai scrie mai mult despre ei,articolul e foarte frumos si foarte util…pentru noi toti cei cu animalute!
Da, iti dai seama ca Alma nu va mai ajunge pe scaunul din fata, la masina, sau cum cu pelerinele lor se protejeaza si banchetele sau portbagajul, lesele sunt puternice, nu mai trebuie sa caram castroane de metal cu noi, caci intr-un simplu material impermeabil poti pune si apa, si mancare, si o poti purta ca pe o borseta, mai apoi. Multe descopar chiar si eu.
„Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune.Astfel a fost o seara si a fost o dimineata,aceasta a fost ziua a sasea.”
Ati ales sa convietuiti cu cei mai fideli prieteni ai omului,prieteni care nu-si parasesc niciodata stapânul,capabili sa-si sacrifice viata pentu el,care se multumesc uneori,doar cu o mângâiere,si îsi manifesta recunostinta,atasamentul,iubirea,într-un mod plin de afectiune si caldura sincera,incomparabila cu imprevizibilii humanoizi,VALORI care se regasesc din ce în ce mai rar în sistemele si ordinea mondiala contemporana,dezumanizata…
Sarbatori Fericite !
https://www.youtube.com/watch?v=QKdK5mQj1Cc
Eu am incercat in acest articol sa arat ca m-am nascut crezand ca pisica e buna de prins soareci, iar cainele e pazitor de curte, eventual intr-o cusca si un lant lung. Eu am descoperit, incetul cu incetul ca ei mi-au schimbat viata si ca reciproc ne dam bucurii, ca ei imi fac viata activa si eu le picur incredere ca nimeni nu-i va mai abandona vreodata, iar ca acum sunt resurse de tot felul ca numarul lor sa nu mai para mare, caci exista lucruri care ne usureaza traiul comun. Multumesc ca ai vazut asta si ca ai facut parte, pentru cateva minute, din micul meu Univers. La multi ani!
Lângă încredere, iubire și siguranţă există, în mod sigur, răbdare și dăruire. Altfel nu ar fi posibilă conviețuirea cu blănoșii voștri. Să fiți sănătoși, Adriana, ca să puteţi avea grijă de ei în continuare. Vă doresc numai clipe minunate și relaxante împreună, momentele de cumpănă, cum au fost cele trăite de voi când a dispărut Zoe, să lipsească cu desăvârșire.
Da, mă uitam pe site-ul asta cum exista tot felul de lucruri, numai bune sa cresti in liniste si grija si armata noastra de patrupede. Tu stii ca pentru a o inlocui pe Zoe..au trebuit 3 chiar 4 caini in loc. A fugit ea dar au venit la noi Zara, Bobita, Lupu și Alma. Cred ca a fost sacrificiul necerut pentru a da sansa unora care, desi de rasa, tot abandonati erau pe strazile noastre, facandu-ma sa ma intreb ca daca ei nu au sansa de a ramane intr-o casa de om, ce fac cei care sunt comuni și alintati cu numele de ..maidanez?
Craciun fericit, draga Adriana!
Petreceri frumoase de sfarsit de an!
La Multi Ani cu sanatate, bucurii, impliniri!
Suzana, multumesc din suflet pentru urari! Un 2017 cu sanatate iți doresc. Anul acesta spondiloza cervicala nu mi-a permis sa stau la birou și sa scriu pe cat mi-as dori. Sper sa gasesc solutii și sa revin in clubul nostru. Te imbratisez cu drag!
Am descoperit de curand scrierile tale si nu ma pot desprinde de ele. O sa am ce citi in iarna asta!
Mult prea frumos și măgulitor ce spui, dar sunt scrise in impulsuri de moment si habar n-am cum „se vede” din afara totul. Stiu doar ca mi-am gasit modul grozav de destresare, iar daca ele mai sunt și despre ceea ce iubesc și pretuiesc, sunt fericita. Un 2017 perfect sa ai și eu…multumesc din suflet. Mi-ai facut un dar de Craciun perfect. La multi ani!
cate am si eu de spus legat de prezenta unei pisicute in casa alaturi de copii, fie ei si bebelusi… o sa imi adun si eu gandurile si experientele sa le impartasesc.
sunt sigura ca e frumos la voi cu toti blanosii, eu cred ca e ca si intr o casa cu multi copii :).
putere si sanatate sa aveti sa va bucurati de ei cat mai mult timp!
DA, au atatea toane, personalitati diferite, mod de a fi ciudatel, aparte fiecare. Si ei sunt precum oamenii. Toto o iubeste cel mai mult pe Izi, Alma e tolerata de el, ca sa nu spun ca n-o suporta, dar fara agresivitate, pe Bobita il iubesc tooti de zici ca e imparatul cateilor, sunt tot felul și aici. Sanatosi sa fim, caci in rest nu as schimba nimic oricat de greu mi-ar fi. Merita, pe ei nu-i dezamagesc, nu ma dezamagesc…și ma simt…libera..
Adi, edti minunata, tu nu ai povestit despre niste animale de companie, ci despre niste sulfete prieten care au tras la al tau, mirosindu-l ca fiind de calitate. Iar daca oamenii se inseala, ei bine, animalale nu o fac, instinctul lor este fara gres: trag la cei care merita. Iar tu meriti. Da, o spun fara ocolis, cine nu te stie ar putea sa te considere o ciudata, adapostind atatea animale, dar cinete aude vorbind ( scriind de fapt) sau a avut macar unul in casa, va intelege in mod cert nevoia de a fi camin pentru cat mai multi…tu, zana buna si creata, tu nu ii numeri si nu socotesti daca sunt multi sau putini. Tu doar stii ca ai dragoste de oferit. Si o oferi, neconditionat.
Mereu spun ca mi-au trebuit multi ani sa am un caine. Eram obisnuita cu pisicile, care au alte nevoi și pe care le poti ingriji fara sa fie nevoie de atata implicare. Si totuși, cu primul latrat, prima ghidusie si prima senzatie ca daca eu nu-i iau acasa ei nu vor avea alta sansa….am intrat perfect intr-o poveste care se scrie incet si sigur, in care sunt ajutata sa nu le simt numarul, in care pot sa am casa mea de vis, cu covoare albe, dar si cu catei cuminti. Si mai stiu ceva, ca in viata cand primesti a doua sansa e musai sa dai ceva in schimb. Iar aici nu mai vorbim doar de catei. Multe mi s-au deschis in ultimii ani și multe am realizat ca pot face daca vreau. In plus..ei sunt deja aici, cu mine, și nu mi-am propus niciodata sa adun catei, ci ei m-au adunat sa le fiu pavaza și ajutor. Te pup, Dana! An Nou si fericit! La multi ani și…multumesc tare mult pentru toti acesti ani …ai scrisului..liber..
Ma gandeam ce simt parcurgand aceasta poveste. Adimiratie, invidie?? Cred ca amandoua. Hai sa zicem ca te admir cu invidie :)) Si stii de ce? Fiindca iti traiesti viata asa cum simti si cum doresti, fara sa te cramponezi de niciun „dar”(conjunctie) .
Mereu mi-am spus ca pentru a avea grija de animale cel mai bun mediu e o casa, cu atat mai mult cu cat numarul lor e mare. Am avut de a face cu iepurasi in casa, cu cate unul, iti mananca si urechile dar si multe momente frumoase s-au adunat in jurul lor. Daruire si rabdare necesita, tare mult imi place de voi ca ati ajuns la o asa armonie, totul se construieste impreuna, am invatat de la voi!
La multi ani, Adriana, la cat mai multe cadouri de suflet!
Multumesc, draga mea. Am omis sa fac o postare asa mai aproape de momentul meu aniversar, dar tu ai gasit perfect modul de a ma introduce in lumea mea cu tot cu astfel de clipe. Exact cum spun aici, acum nu e om sa nu vorbeasca de animale de companie. Eu nu am stiut multa vreme termenul. Iar oamenii de la tara, din pacate, nu au respect suficient, pentru animalele lor. Asa ca nu au altii ani, cand m-a luat pe mine aceasta stare de a-i ajuta sa aiba un loc. Eu nu pot sa le ofer chiar toate nebuniile, desi e de preferat o zgardda care are garantat termenul pe viata, cum sunt cele de aici, dar fac cat pot si mai invat pe parcurs. Armonia am prins-o vrei nu vrei. Maidaneza latra isteric daca ridicam tonul, asa ca la noi totul e piano. Ei ne-au dat o alta forma de responsabilitate si nu regret. Nici frici nu mai am. Aveam, gandindu-mă ca nu traiesc cat noi, apoi am invatat sa ma bucur de timpul petrecut impreuna. Cat e, cum e, sanatosi sa fim si responsabili. Multumesc tare…