Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci

Adriana
Pentru că văd lucruri, dar mă prefac că nu le văd pentru că nu sunt eu în acele ecuații, revin cu un subiect dezbătut de mine deseori. Nu am devenit mai înțeleaptă sau sufăr cumva mai puțin în urma multor lucruri întâmplate de-a lungul vieții, dar am aflat  pe propria-mi piele că-i poți iubi și pe cei  pe care nu-i simți total în suflet. Cum? Simplu. Te pui în locul lor o clipă, apoi iar în al tău, în al altuia pe care-l adori, iei omul care-ți este simpatic de mori, dar in afara de „salut și cum e vremea” nu va spuneti, faci și puțină contabilitate prin durerile pricinuite de cei plecați DEFINITIV, acolo Sus, și, vă garantez,  vă iese o combinație de suflete, astfel încât printre cei cu care îți porți ușor gândurile, intră și cei care îți dau senzația aia călduță, cu urme dacă e, foarte bine, dacă nu, viața oricum se derulează în același sens.
 E o mare realizare daca poti să nu-ți privești prietenii cu privirea de acum, ci cu cea de atunci, de cand păreați legati pe viață, iar dacă nu poți, așază-i într-o stea, să sclipească mereu și să nu uiți că nu poți fi prieten cu toată lumea. Cel care e prietenul tuturor, nu poate fi prietenul nimănui, zicea cineva. Nu mai dați acest cuvânt la liber. Păstrați-l pentru sine. Mie îmi e teamă de el, nu-l merit, chiar daca mă straduiesc mult. Insa tocmai aici e buba. Ne straduim, unde trebuie sa fie firescul. Nu cereti nimic altuia, dați voi, necondiționat, iar dacă nu mai poți face asta, nu te învinovăți. Ești defect? Ok. Spune-o, asumă-ți asta. Dacă ți se pare că ai dat și nu ai primit la fel sau, cum spuneam chiar eu, ai dat-o în bară în regulile importante ce tin doi oameni aproape, gândește-te că celălalt nu e rău, doar că s-a terminat firul. Că l-ai taiat intentionat sau s-a desirat pe parcurs, veti vedea, in timp, ca nu va mai conta. Sau va conta, dar altele iau locul acelui om și aproape ca te rusinezi de ceea ce te-a indepartat. Am telefonul, de exemplu, plin de numere de contact. De folosit nu le folosesc decat pe ale celor fara de care nu pot trai. Unii îmi sunt chiar incomozi, chiar daca-i iubesc de mor, dar m-am saturat sa raspund acelorasi intrebari, cand de fapt se vede clar care-mi sunt preocuparile cele mai dragi. Eu nu mă plicisesc niciodata. Mereu exista ceva de facut, de creat, de gatit, plimbat, vorbit. Oamenii care nu-și gasesc locul și te invadeaza pe tine nu-i inteleg. De asta zic..ca firele compatibilitatilor sunt subtiri, asa cum și caracterele noastre nu par cele mai frumoase, totdeauna. Eu știu asta, dar mai stiu ca asta-i viata, părti din ea cu bune si rele.
Și cum am trait destul de mult din ea, știu sigur unde am gresit și CÂT DE TARE, în unele relatii, dar oamenii aceia conteaza si acum. Sunt ascunsi in amintirile mele. Uneori, chimia dintre oameni chiar e importantă, dar mai e important un lucru …tu însuți. Când rămâi singur, fără oglinzi, doar cu oglinda sufletului, fii cinstit și realizeaza cât de tare nu-ti plac gesturile vreunuia, stereotipurile altuia, alinturile, văitatul, apropourile, dincolo de ce crezi tu că ar sugera acestea: ipocrizie, fățărnicie, superficialitate, egoism, duplicitate. Apoi întorce-te și realizeaza daca tu faci la fel vreodata și cu ce ocazii. Acum, adună. Imparte. Daca tot nu te simti aproape de acel om și nici nu-l poti accepta, asa, ca parte din decorul vietii, renunta sau ignora.
Am invatat ca si cei mai buni oameni nu pot fi iubiti mereu. Pentru ca suntem făcuți din bine și rău, iar uneori..răul se așază acolo unde nimeni nu se asteapta. Eu l-am lasat pe al meu sa se lăfăie, câteodata, dar, măcar stiu ca port cu mine oameni simbol. Cand oamenii dispar, simbolul se duce cu el cu tot, intr-o stea. Nu-i alung de tot, fug dar raman ancorata in realitati purtatoare de amintiri comune. Care nu vor disparea orice ați face voi. Si intr-un fel, e bine asa. A fost o vreme când mă alarmam la orice zvon, orice șoapta primită gratuit, uitand ca am facut si eu, poate, acelasi lucru cu alte ocazii. Am avut momente când mi-am umbrit micile succese doar pentru că au ajuns la mine niște replici ale unora care aveau alte păreri personale vizavi de ce trăiam eu. Apoi, m-am scuturat și mi-am zis că-s o proasta, ca ceea ce traiesc acum nu voi repeta curand, ca, indiferent ce simt altii, nimeni nu poate pune realitatii mele alt văl, altă lumină. Si dacă o face, e despre el, nu despre mine. Asa cum și cele spuse de mine despre alții, sunt de fapt …despre mine, despre faptul că n-am știut să mă prețuiesc mai mult, încât să rămân verticală. Acum, privesc uimită cum nimeni nu-și mai face nicio grijă pentru nimic. Contabilitatea e cu rest. De multe ori tu ești restul, deși, din nou, e doar în percepția celuilalt acest lucru.
De când soțul meu are tot felul de activități frumoase unde lumea e unită, blândă și are un crez adevărat, am realizat cât de important e sa crezi in tine, fără insa a derapa in „prea multă stimă de sine”. Măsura contează.  E minunat să fim diferiți, dar nu despre asta vorbesc eu aici. Sunt destui cei plictisiți de faptul ca eu măsor de patru ori, timp în care ei au ajuns deja la destinații și s-au și întors, plini de sine, gata să exploreze și altceva. Eu nu mă știu curajoasă nici măcar în cuvinte și nici nu îmi place prea tare când cineva se  împiedică de felul meu de a fi.  Prefer să fiu ciudată, decât să fac lucruri pe care să le regret.  Am deja o colecție întreagă. Mereu mi s-a spus că sunt prea modestă, cand stiam clar ca e de fapt nesiguranta pasageră. Dar nu era o nesiguranta a omului care nu stie cine e, in ce crede, ce vrea, ci doar o formă fireasca de a explica unora că-mi cunosc locul, și că nu tind spre al altuia, caci ce am eu e special, chiar daca nu suna fanfare și nu dau pe afara cu exaltarea. Am atat cat sa separ lucrurile, sa le imbin cand trebuie, sa le potcovesc să sune frumos și să le dau cu roșu in obraji de sănătoase ce mi-s. Cu ele plec la drum, și azi, și maine. Si de mă insotiti, zic sărut mâna, de plecati din diferite motive sau plec eu de langa voi, imi caut de acum steaua sa pun simbolul acolo. Din păcate, definitiva e doar moartea, iar stelele acestora stralucesc altfel. Te salut, lume!

Publicat de Adriana

https://www.adrianatirnoveanu.ro/

27 de gânduri despre „Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci”

  1. Nu se poate face un comentariu pe acest text, decât scriind unul aproape la fel de mare, căci fiecare frază s-ar putea și s-ar vrea comentată. Îmi place analiza ta, făcută cu mare obiectivitate, zic eu. Este una ce se potrivește fiecăruia dintre noi, căci greșim în aceleași moduri, poate proporțiile diferind, însă nu neapărat semnificativ.
    Acest text al tău l-aș vedea așezat drept motto la o lucrare de mai mare anvergură. A cules esențe.

    1. Articolul ăsta încă nu l-am distribuit pe facebook, de exemplu. Am plecat de la un gând pe care mi l-a indus o situație, deloc plăcută, dintre doi oameni, acolo, pe fb. Si am incercat sa arat ca mereu aruncam cu pietre mult prea repede, uitand ca si noi am facut asta candva, dar, exact cum spui, in situatii diferite și la alte intensitati. De o vreme, nu mai vreau sa ma supar pe nimeni, dar nici să am efuziuni de sentimente. Prefer sa merg la pas și sa las vietii privilegiul de a ma provoca. In trecut, nu mereu am raspuns cum trebuie, sper sa fi inteles macar acum. Apoi, chiar pot spune cu mana pe inimă că nu reusesc, oricat m-as stradui, sa fiu apropiata anumitor oameni. Prefer sa fiu politicoasa si atat. Nu-mi iese mai mult și pace!

      Ma bucur ca ti-a placut textul meu. Am ezitat sa-l asez aici, pentru ca parea fratele mai mic al altora cu acelasi subiect.

      1. Oare trebuie să distribui totul pe FB? Zic și eu.
        Mie îmi pare că ai nevoie și de un loc al tău, unde sa poți așeza orice gând, așa cum vine el.
        Nu totul este pentru chiar toată lumea, asta pentru că unii oameni nu înțeleg adevăratele sensuri ale unor texte și simțiri. Fiecare are altă experiență de viață si alt mod de a simți lumea, iar tu știi asta foarte bine.

        Nu cu toată lumea rezonăm la fel. Cu unele persoane nu rezonăm deloc, așa că nu putem fi decât politicoși cu ele. Bunul ne învață să ne iubim și dușmanii. Putem să-i iubim, dar fără să fim apropiați de ei, fără să le spunem toate secretele sufletului nostru.

        1. De acord cu ce spui, intr-o oarecare masura. Insa nu scriu pentru mine și nu uit o clipa ca eu acolo am nceput a scrie, reusind sa am feed back rapid și chiar inspiratii la minut. Oricum, am avut surpriza ca unele texte sa nu fie corect analizate si cand nu eram atat de expansiva.

          Mie imi plac provocarile de acest gen, iar cu blogul niciodata nu am avut eu o relatie de tip jurnal. La mine e un haos controlat, vreau sa cred ca zic bine, adica ce-mi vine a scrie, asta fac, fara sa anticipez multe. De asta scriu și advertoriale, cand si cand, pentru ca am trecut de faza cand blogul era doar o cutie de adapostit texte care s-ar fi pierdut pe facebook.

  2. De multă vrme şi adeseori mă gândesc la toate ce le spui şi analizezi aici. Le gândesc, pare se, aproape la fel, însă nicicând nu aş reuşi să le exprim atât de bine!

    1. Tu-mi esti mie reper in ale frumosului. Eu iubesc articolele care par a fi ca un cantec, care au o anumita melodicitate daca le citesti cu glas tare. Asta vreau si eu sa aiba textele mele și chiar de povestesc despre nepotrivire, mă bucur sa citesc ca am reusit s-o fac intr-un mod placut. Asta conteaza. Multumesc, ecaleopi!

  3. Îmi amintesc că într-una dintre primele noastre convorbiri pe privat am vorbit despre prietenie. Îți spuneam că pun mare preț pe ea și că, efectiv, nu pot trăi fără prieteni. Dar și că cele mai mari dezamăgiri mi-au venit tot de aici. Știi cum au dispărut cei mai buni prieteni, unul după altul, din viața mea? Ca nălucile! La plecare îi simțeam cum îmi râd în față, „hihihi, ai fost prietenă cu noi, dar noi n-am fost prieteni cu tine!” Le-am respectat alegerea, nu i-am împroșcat cu noroi, nu le-am reproșat fuga și nici măcar nu i-am șters definitiv din minte și din amintiri. Au rămas veșnic „prietenii mei de atunci”. Lângă mine au stat doar cei care se priveau în sufletul meu ca într-o oglindă, ce simțeau ei era compatibil cu ce simțeam eu. Dar nu neg faptul că la rândul meu am fost și eu pentru unii nălucă. Când am simțit că relația s-a consumat, că totul scade din intensitate, am lăsat loc de bună ziua și m-am retras discret. Târziu am învățat că prietenia nu are termen de valabilitate, dar nici de garanție. Și m-am obișnuit cu asta. Și am mai învățat ceva, la fel ca tine, Adriana, că trebuie să ai încredere în tine, că în afară de mâna aia de oameni care îți sunt alături indiferent de situație, ceilalți nu vor face altceva decât să te destabilizeze, să răsădească în tine sămânța aia de îndoială, ca mai apoi să poată arunca săgeți în tine ca într-un poligon de trageri. Unii nu realizează, „din prea multă stimă de sine”, că până și cel mai bun țintaș ratează uneori ținta.

  4. Ai spun niște adevăruri într-un text foarte dens. Cu toții suntem oameni și vrând nevrând greșim. Nu putem plăcea tuturor cum nici nouă nu ne place toată lumea. E interesant cum relaționăm de ușor cu anumite persoane, pe când cu altele, oricât am încerca, nu funcționează. Prima datorie o avem față de noi, teoretic știm asta. Însă de multe ori ne punem pe planul doi (sau mai mult) pentru persoane care nu merită. Eu pun la suflet (și anii nu m-au învățat lecția asta) și mai târziu realizez că nu merita.
    Dar așa cum spui, până la urmă doar moartea e definitivă.

    1. Em, eu, de-a lungul intregii vieti, am facut și multe „nefăcute”. În deplină cunostinta de cauza am intrat și am facut ca cel putin pentru o persoana sa nu mai existe inccredere in cel de langa. Dar, eu măcar recunosc și, de atunci, nu mă mai mir cand povestile intre oameni se opresc. Mai nou, am o putere fantastica sa-i intreb pe cei care aleg sa plece, de ce o fac, unde mi-e punctul slab. Dar tocmai pentru ca am invatat ceva din trecutul meu. Si..oamenii se mira de intrebare, doar ca eu nu îi acuz de nimic, fisurile le simt, dar nu peste tot.

      Pana sa ajung la o despartire cred eu ca primim avertismente. Insa, mai observ si faptul ca suferim public și asta mi se pare mult. De-a lungul timpului, citind unele articole ale unor bloggeri, mi se părea ca imi sunt adresate. Ei bine, paranoia asta am exclus-o. Maine daca vad un astfel de text..m-ar roade 1 minut, dar mi-as da seama ca e viata, cu păreri și păreri. Si niciunul dintre noi nu detine adevarul absolut. Eu cand vad doua parti cu probleme, incerc sa nu dau dreptate niciuneia, dar mai mult sa nu ma influenteze deciziile lor. Asta nu inseamna ca nu am propriile constatari. Insa nu dezvolt. Iar tu, da..prea pui la inima orice frecus. Draga mea, de am fi toti ca tine, articolul asta nu s-ar fi scris niciodata. Toata admiratia mea.

      1. Buna seara Adriana !
        In urma cu cateva minute eram prin CANADA ,
        http://savatoronto.wordpress.com/
        delectandu-mi OCHII cu minunata RETETA de placinta cu MERE facuta de prietena noastra virtuala comuna, ” Em” ! 🙂
        Inaintea RETETEI care mi-a facut o mare pofta, am citit un articol in care EM. vorbea atat de frumos despre domnia ta incat, i-am promis ca de la EA voi veni AICI ! 🙂
        Ce-am citit aici e superb su nu adaug decat atat :
        Sincere Felicitari ! 🙂
        Un sfarsit de saptamana cat mai frumos si la cat de multe asemenea postari ! 🙂
        Cu respect,
        Aliosa.

        1. Alioșa, nu pot decat sa-ti multumesc inca o data pentru cuvintele tale minunate și pentru faptul ca ai venit in vizita in casuta mea. Iți doresc doar bucurii. Nu-ti neg faptul, ca tare pofta mi-a facut fata noastra cu placinta sa de mere. Cat despre articolul in care-mi ofera cuvinte talisman, m-a tulburat suficient cat sa-mi ramana mult timp in inima si suflet. Numai bine, Aliosa!

  5. Superba ca de obicei ,de o profunda deschidere sufleteasca spre semeni,într-un sentiment de iubire empatica,neconditionata,sacrificatoare. Gândurile exprimate în cuvinte sunt autentice valori,pietre scumpe,margaritare si aur pur, menite sa vindece saracia sufletelor goale,infometate de ‘cuvinte hranitoare ‘(mana cereasca) pentru o viata vesnica nemuritoare,dincolo de materia aparenta,subiectiva,relativa,efemera (trupeasca),calcând peste moarte si Locuinta mortii,urmându-L pe Hristos ,Cel ce a biruit moartea,iar prin El si noi ,fiecare la timpul hotarât de EL ! 🙂
    Un Weekend binecuvântat si fericit !

    1. ..de as fi asa, m-as umfla in pene..nitel, dar nu sunt. Sunt pe alocuri tradatoare, simtitoare, cu constiinta eliberata acolo unde stim noi ca putem să primim iertare de pacate, dar as admira pe oricare om echilibrat cu iubire de semeni. Mie nu mi s-ar aseza bine toate acestea, chiar daca m-am iertat și am acceptat ca viata nu inseamna doar un episod nefericit din ea.

      Zi buna, Iosif, întru lumină și adevar!

  6. Ar fi multe de spus aici dar fiind de formaţie inginer mecanic o să fiu mai prozaic. Până la urmă, afinitatea dintre oameni este o chestiune de rezonanţă care în majoritatea covârşitoare a cazurilor nu are cum să fie permanentă!
    Şi ca să fiu cârcotaş şi%sau scorpion până la capăt, o expresie din comentariul de mai sus mi-a atras o mică nedumerire. E vorba de : „suntem oameni și vrând nevrând greșim”. Eu am fost ignorant până acum şi am crezut că doar nevrând putem greşi! 🙂
    Sper să nu se supere em !

    2. Știi, trecând peste șablonul expresiei „vrând-nevrând..greșim”, eu am greșit și cu intenție, nu doar din întâmplare, nevrând, cum spui tu. Si sa stii ca imi place faptul ca ai ales sa vorbesti in comentariu despre doar o parte a ideii, cea care tine de rezonanta și compatibilitate, desi, recunosc, inspiratia acestui subiect mi-a fost oferita fix de momentul când părtile par a nu mai rezona, dar nici nu accepta asta senin, ca si cand atat a fost, de aici…altceva.

      1. Nu sunt un expert dar greşeala este neintenţionată în percepţia mea. Dacă există intenţie se numeşte altfel.
        Slash am scris din comoditate ca să evit „bară oblică înclinată spre dreapta”. 🙂 Se pare că, până la urmă, nu mi-a ieşit.

        1. …ei, tinand cont ca tocmai ce dezvalui ca am facut și nefacute pe care le indulcesc cu acest termen „greseala” , nu neg faptul ca te-am inteles perfect, dar ma taie gandul celalalt direct in constiinta, asa ca-l las asa…infrumusetat de cuvant. Macar atat pot face, ca mult m-au chinuit in realitate vinovatii apuse..

      2. Vorbind de rezonanţă, oamenii tind să se ancoreze în partea plăcută, de început, uitând că fizica ne spune că atunci când vibraţiile intră în rezonanţă dezvoltă în timp amplitudini care duc inevitabil la ruperi.

  7. Cred că-mi printez textul tău şi-l trag la xerox şi-l pun peste tot prin casă, la muncă, pe haine, să-l am tot timpul. Nu am învăţat să-l zic pe „nu” sau „destul” decât atunci când e vorba de mine, de nevoile mele sau de toanele mele.
    Tu ştii cât de mult învăţ eu de la tine?

    1. Ei,..potecuta. Mereu invatam. Mie mi-a luat prea mult sa inteleg ca anii trec oricum, indiferent de oamenii cu care ne insotim sau dincolo de interactiunile avute. Asa ca e bine sa gasim calea unde inca putem creste aluatul bun din noi, chiar daca nu credem mereu că il putem doospi bine. Tu esti painea noastra calda si buna, asa ca nu ma indoiesc ca poate altii s-ar raporta la ce scriu eu mai sus, nu tu. Pe tine te vad poteca serpuitoare printre tot felul de oameni…

    1. ..da, cand stiu cum am inceput a exista, dincolo de cuvinte, niciodata nu m-am simtit confortabil in anumite cuvinte adresate; târziu am inteles ca pot sa ma bucur fara sa ma simt vinovata caci merit, in sfarsit, locul pe care mi l-am construit cu fiecare vorbă și poveste. Si da, cand ne recunoastem, in sine, valoarea, nu cred ca mai poate fi vorba despre false modestii sau alte astfel de atitudini.

Comentariile sunt închise