Pe tavanul iubirii cineva a desenat un chip.
Mulți s-au chinuit să-l descifreze,
Să decripteze harta semnelor lăsate discret,
Ca și când în locul frunții era Steaua Polară,
Ochii erau frunze încremenite în nemișcare,
Nasul ar fi fost puntea dintre minte și inimă,
Gura un vulcan ce erupe,
Iar pomeții munți de sare, ce sticleau în nesfărșire.
Doar tu, ți-ai pus palma, atent, lângă, și ai cules totul, rotund și perfect, într-un cerc.
L-ai rostogolit și l-ai pastrat pe inelar, șoptindu-mi, că oricum m-ar zugravi Dumnezeu, m-ai recunoaște după semnul din frunte.
Langa Steaua Polara niciun reper nu se pierde, ci se redescoperă….cu inima, suspendând secundele în iubiri eterne.
Apoi, ai făcut tu ce ai făcut și m-ai ascuns într-un poem, apoi într-o fotografie de ocazie, fără ramă, sau îngalbeniri de timp, fără zimți sau contur clar.
Conturul era in inima ta.
Azi, am uitat de frig căci ai topit zăpezile nesfarșite în ape vii ce mă hrănesc, în ploaie de mărgăritare, dezvelind astfel un zâmbet curat pe care să-l ofer oamenilor. Aveti răbdare, daca nimeni nu v-a cules din tablouri pictate de altii, sigur o va face cineva. Insa niciodata nu veți ști când..
Când simți cum se revarsă iubirea desăvârșită din fiecare vers e greu să mai adaugi ceva…
..semnul tau ca imi esti, imi e suficient. Si azi, si oricand vei dori și simti …asta..
Da, niciodata nu vom sti cand, nu vom sti cine sau nu vom sti daca…
Asta nu ne impiedica sa asteptam, sa ne facem curaj cand se intampla, sa ne facem curaj daca se termina, sa ne facem curaj sa o luam de la capat ?
Adevarat. Eu am asteptat prea mult pentru tot ce am, dar sunt recunoscatoare și mereu stiu ca ziua de maine va fi cea mai importanta pentru ca in ea sta curajul de a accepta orice vine. Multumesc, Pandhoraa.
Great post! Thanks!
🙂
Si parca atunci cand usile sunt inchise, El deschide o fereastra. Cat trebuie sa asteptam ….. cine stie, daca am sti am fi tentati sa nu mai traim timpul pana sa avem lumina. Si ce este fericirea daca nu zbuciumul din drumul pe care il strabatem spre a o intalni.
Minunate randurile tale, randuri-poem – cum le numesc eu.
Stii, eu mereu spun ca de stiam ca-mi voi intalni ursitul atat de tarziu, as fi trecut mai linistita prin viata si as fi fost omul care si-ar fi blocat unele alegeri pe care, acum, le-as sterge cu peria de sarma de ar fi posibil. Cum „niciodata nu vom ști când”, m-a găsit…recunoscătoare, caci nimic nu mai vedeam posibil ci doar o acceptare ca unii au și altii n-au. Eu n-aveam. Pana la el. Stie Dumnezeu ce face, insa noi habar nu avem. Multumesc din inima pentru popasul tau in casa mea virtuala. Iți daruiesc gand bun!