Mărgăritar publicitar

Cum m-am apucat de citit

Adriana

Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În  realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit  o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești”  urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristică a fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața.  Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu  generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire  constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – ??? ?-?? ?????? ?? ????? – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.

Publicat de Adriana

https://www.adrianatirnoveanu.ro/

22 de gânduri despre „Cum m-am apucat de citit”

    1. Cum nu scriu din închipuiri, mereu vin cu trecerile mele de viață din care scot lumini și umbre. Azi…lumini. Multumesc, ecaleopi.

      1. Îmi plac toate scrierile tale,mă bucur că nu sunt din închipuiri.Toate îmi merg la suflet,la inimă,îmi fac zilele mai frumoase.Succes!

        1. Tu esti surpriza mea, esti omul aparut din neant care se lasa furat si de cuvintele mele, de povestile mele simple. Multumesc, Catalina.

  2. Să fiu închisă într-o bibliotecă imensă, să nu mă interesese nimeni și nimic din afară, să nu-mi aud decât doar gândurile , să mă hrănesc cu metafore și cu frumos, să mângâi și să simt fiecare literă în parte, să mă las încărcată de nenumărate senzații și trăiri după citirea cărților…toate astea ar însemna pentru mine fericirea supremă. Iubesc oamenii care citesc, iubesc casele în care găsesc măcar un „colțișor de rai” dedicat cărților. Nu-i iubesc însă pe snobi, pe cei care își fac biblioteci impozante doar pentru a da bine la „public”.
    N-am avut un naș ca al tău, Adriana. Am avut în schimb un bunic care ținea atât de mult la cărți încât trebuia să i le iau pe ascuns ca să le pot citi. Acum îl înțeleg, îi era teamă că va rămâne fără ele, așa cum am pățit-o, ulterior, de multe ori și eu. Am rămas fără atât de multe cărți iar asta m-a determinat să nu le mai împrumut oricui. Uite, abia acum mi-am dat seama că Elevul Dima dintr-a șaptea nu mi-a mai fost înapoiată, și nici măcar nu mai știu cui i-am dat-o.
    . Din nou ai dăltuit în cuvânt o scriere pentru sufletul meu, Adriana!

    1. Am eu Elevul Dima dintr-a șaptea în dublu exemplar, plus un sacut de carti pe care le am puse deoparte pentru tine. Sper ca in toamna asta – știi tu ca inceputul de toamna avem concediu – să ți le dau pe toate, împreună cu o mare îmbrățișare. Stiu că asta e un articol pe gustul tau și apropo, cred ca de la Libris o ai și pe Gabriela Hornoiu și Dincolo de cortină, plus Zodia palmelor tale a Mihaelei Aionesei. S-ar putea sa mai fie, dar de ele stiu sigur.

      La mine sunt prea multe carti, roase de timp. Unele nu le-am citit inca. Sper sa le vina timpul.

      1. Așadar, să vină toanmaaaa! În cazul ăsta aș renunța cu bucurie la cărți, aș prefera și m-aș mulțumi numai cu îmbrățișarea.
        Într-adevăr, cărțile pe care le-ai amintit le am de pe Libris, dar și altele. Ar fi prea multe să le înșirui aici.

        1. Eu zic ca merg impreuna, carti și imbratisare. De Libris am amintit ca ei au venit cu provocarea și pentru ca o cunosc personal pe Mihaela, iar pe Gabi o ador.

          1. ..mult prea frumos ca să fie și adevărat.

            Tot de la Libris am luat și câteva semne de carte, pe lângă cele care sunt oferite de ei la fiecare comandă. Dacă nu mă înșel am strecurat vreo două în cărțile pe care ți le-am trimis. Unul cu pisici , celălalt cu Van Gogh, poți să le păstrezi tu, eu mai am. De fapt nici nu știu dacă au ajuns cărțile la tine…

  3. Adriana, ce amintiri dragi mi-ai stârnit!
    Mergeam la biblioteca din oraș, era întrecere între noi, copilele, prietene.
    Îmi amintesc cum savuram colecția Povesti nemuritoare. Apoi am descoperit și mama mi-a cumpărat pe rând colecția lui Jules Verne, cele cartonate, cu ilustrații schițate in alb-negru. Și a venit și vremea romanelor de dragoste, apoi a polițistelorr cât mai citeam!
    Fiecare vârstă cu cărțile ei, fiecare etapă, cu parfumul ei!

    1. Stii ca eu ador si filmele si cartile politiste, cu razboi, cu intriga, cu actiuni care dau batai de inima. Nu stiu de unde spiritul asta aventuros la mine, ca in rest abia de iau taurul de coarne.

      A fost o vreme cand nu am avut cartile mele, dar cam după 12 ani, s-a straduit mama sa cumpere tot ce gasea in comert. Da, fiecare varsta cu parfumul ei de carte. Multumesc, Roxana. Sunt coplesita de popas, nu ma asteptam.

    1. ..multumesc tare mult. Eu cred ca e ca in lucrul acela cu „nu e om sa nu fi scris o poezie”, asa și cu inceputurile noastre in ale cititului. PRIMA CARTE, PRIMUL OM, PRIMA bucurie a literei.

      Multumesc, Mariana!

    1. ..ei, nu chiar cu cartea in mână, după cum spuneam. Din nefericire, nu citesc pe cat mi-as dori s-o fac, dar tare multumesc pentru gandul tau.

  6. Eu nu am avut dorinţa de a citi înainte de a merge la şcoală, pentru că, abia acum realizez, sora mai mare avea grijă să îmi citească seara, poveşti şi poezii. Cred că atunci am prins drag de ele, ascultând glasul ce nu uita să folosească intonaţia potrivită. Ai crescut printre oameni frumoşi şi întâmplări cu iz de poveste, pe care acum ştii atât de frumos a le împărtăşi

    1. …ce norocoasa ai fost sa nu fii tu…cea mare, sa te alinte altcineva. Eu am avut repere puternice mereu. Oameni cu forta. De fapt, asta am realizat, ca in anii formarii mele, am fost inconjurata de oameni puternici, educati, care m-au impins sa incerc tot felul de experiente. Ma mir ca m-a luat duhul scrisului in primire dupa 40 de ani, dar uit ca pe la 13 ani am fost intr-o tabara de creatie literara. Chiar ma bucur ca am scris pentru Libris, mi-au descatusat alte amintiri.

  8. Frumoase amintiri, din vremea primelor lecturi. Țin minte cu drag fiecare cărticică pe care o răsfoiam de zeci de ori, până ce memoram fiecare replică. Mai ales iarna, în zilele geroase, când viscolul șuiera pe la ferestre, stăteam pe o păturică lângă sobă și citeam din cărticelele dragi. Le-am păstrat pe toate, căci nu suport să văd coperți rupte și pagini mâzgălite. Numai că, într-o zi mama le-a dat unei cunoștințe, care nu le-a mai adus înapoi și așa s-au dus dragele mele cărticele…Mai sunt prin biblioteca părinților câteva, dar cele cu text și ilustrații erau grozave.
    Numai bine și Florii cu bucurii! 🙂

Comentariile sunt închise