L
umea va avea mereu așteptările sale în ceea ce te privește. De fapt, de ce vorbesc eu la general, când orice lucru bun sau rău, care mi se întâmplă sau doar trece tangent pe câte o muchie de gând mă face să scot o părere personală. Da! Si ea, lumea, se va mira că nu ai chef de desfășurat vorbe și altfel decât cele scrise aici pentru toți ochii, se va mira că nu răspunzi multor întrebări sau că nu te implici acolo unde se crede că ai putea intra fără prea multe invitații.
Uneori, mă apucă așa admirația față de oamenii care sunt în raport cu mine… cât un egal cu zero. Mai precis, nu contez pentru ei nici măcar cât să-mi pronunțe numele. Și culmea, îmi vine să-i aplaud pentru unele decizii și mie să-mi dau două palme să mă trezesc din basmul închipuirii. Doar că mi-e lene și se vede asta, rămân cu admirația și cu litere tastate. Si da, daca față de aceștia îmi rămâne admirația sunt unii care îmi dau fiori pe șira spinarii cu aspectul lor blând și politetea plină de ipocrizie. Și credeți-mă, știu ce spun, am experimentat o vreme asta, dar am alungat-o după ce mi s-au predat lecții zdravene de iubire și sens.
Eu sunt făcută să dezamăgesc. Simt asta cu fiecare zi. Simt asta când observ reacții la care nu m-aș fi gândit căci, în superficialitatea și graba mea, îmi trec ochii și sufletul doar pe ce îmi pică în cale. Si-mi pică semne faine, chiar, unele de parcă le-ai cerut noaptea, cand te cotropesc cuvintele sub forma de poezii.
Ce? Nu știați? Eu când adorm sau dau să mă trezesc, scriu, într-un somn conștient, versuri care nu ajung niciodata cu formă si fond. Flutură doar prin mintea mea, mă fac să am zvâcniri, să mă ridic și să le scriu pe o foaie, dar mă desprind atat de greu din gheara somnului încât îmi zic că vin ele și altadată. Nu vin. Vine realitatea. Si realitatea e cu cafea cu lapte, azi, de exemplu, și emoții trimise de alții. Pe care le ignor, că am treabă, dar nu atât de multă cât să nu-mi cânte degetele, pe tastatură, „poezia” săptămânii:
De m-aș schimba, aș vrea să alung gânduri-păsări ce-mi ciocănesc în geamul îndoielii,
Dar asta ar însemna să am echilibru, pe cand eu am doar o cumpănă
Din aceea pe care ne dădeam când eram mici și era musai să fie cineva și în partea cealaltă.
Uneori se mai așaza vreunul, acolo, și mie îmi intră apele în matcă,
Dar alteori rămân suspendată pe un fir de gând…
Și fix când scriam toate acestea, am aflat, din nou, că unui om i s-a suspendat viața în neant. Cu alte cuvinte, sa fim fericiți. Viata e tot ce avem, restul sunt amănunte!
:*
Imbratisari cu mult drag!!
..și eu pe tine, draga mea. Îmbrățișări de gând și suflet!
Hai să fim sinceri și să nu ne mai păcălim singuri….Care om nu dezamăgeste? Să arunce primul piatra cel care n-a făcut-o…Nu cred să existe ființă care să-și controleze atât de bine reacții, acțiuni, stări, sentimente, ca apoi să poată spune cu mândrie: „uite eu sunt cel care n-a înșelat speranțele nimănui.” Calitatea de a fi perfect nu o va avea nimeni, niciodată. Și, în definitiv, ar trebui să ne schimbăm după fiecare om ce-și face apariția în viața noastră? Nu, n-avem obligația asta. Ne acceptăm reciproc, mergem umăr lângă umăr. Nu ne acceptăm, atunci fiecare cu drumul lui și-un elegant „la revedere”. Dacă ești capabil să să dibuiești de la început, în ceilalalți, doza de ipocrizie și lingușire atunci ești un om un fericit. Să nu te lași amăgit e o artă.
Oh, Adriana..dacă ai putea scrie și în somn…ce minune ar fi! Cine știe câte poeme-povești rătăcesc prin visele tale, câte mărgăritare-ți ascund, de ochii noștri, gândurile.
..eu dezamăgesc prin neprezență, prin faptul că prefer lumea cuvintelor scrise decat celor vorbite la telefon. Dezamăgesc că nu mai intru in dezvoltarea subiectelor in regim privat, fie el on-line, fie in real. O fac doar acolo unde stiu ca nu urmeaza „o cerere” fie ea si fara chestii materiale, dar nu-mi mai pot gestiona timpul și mai ales pe cel pe care l-as petrece cu ai mei sau facand lucruri pe care oricum le aman. Dar nu le-as fi dat ton atat de serios gandurilor mele, ci doar …liber sa se aseze aici, ca o explicatie simpla a ceea ce sigur ar fi fost nevoie a o face in alte parti. N-o fac, n-am chef. Da, am scris in somn zeci de povesti, de versuri, de cuvinte. Toate-s fluturi de noapte. Azi…a murit fratele soacrei mele. Cel mare, cel care a tinut familia precum o nuca..cu miez cald și bun. El a plecat, dar nuca e tot stransa, semn ca a stiut cum sa-si traiasca viata. De invatat de aici…
Of, știi cât urăsc astfel de vești și câtă greutate adun în suflet de fiecare dată. Condoleanţe, Adriana! Să-i transmiți gând bun și lui Mihai.
..multumim, cumva..nu ne miram, nu era bolnav..dar….
Scrisul a devenit, sau poate a fost, într-o formă latentă, a doua ta natură. Scrii ușor, bine, să te tot citească omul, ai subiecte și îți place. Când pui pasiune în ceea ce faci, imposibil să nu iasă bine, iar când pasiunea e dublată de talent, treaba e rezolvată și are șanse să devină o mică sau mare operă. Depinde de fiecare din noi cât har punem, cum o prezentăm…Că e inutil s-o ținem ascunsă, nu-i așa?!
………………………………….
Îmi pare rău pentru doliul din familia ta, Dzeu să-l odihnească pe cel plecat…RIP.
Pentru tine, Adriana, gândurile cele mai frumoase.
Multumesc, Mirela, pentru fiecare cuvânt scris aici. Cat despre doliul din familia mea, ne arata inca o data fragilitatea lucrurilor si le face neimportante pe celelalte.
Depinde de noi, categoric, cum reusim a face un echilibru intre realitati si senzatii, intre trairi și ganduri pasagere, intre litera si renuntare. Te imbratisez, intr-o zi draga tie, care mă poarta prin povesti cu parfum scrise candva de tine, cu miros de armindeni.
Oamenii sunt complicați prin natura lor, iar dacă azi le plouă, mâine poate le va zâmbi soarele și vor regreta că au cârcotitit împotriva ploii. Depinde de fiecare dintre noi ce alegem să vedem în oameni și faptele lor. Decizia de a alege doar partea bună și luminoasă e salutară. Ce frumos e să scrii în gând… Uneori visam că rezolv cele mai complicate probleme de matematică sau partituri întregi, dar asta nu s-a întâmplat niciodată… 😀 Te-am mai bănuit, uneori, de a fi înzestrată cu percepții extrasenzoriale sau că ți-ar fi șoptite cuvintele de către îngeri. Nu râde… 🙂
Ei, partea bună și luminoasa ti-e alegere simplă și la indemana, ca doar nu oi ramane bosumflata doar pentru ca a cazut gardul de la vant sau au zburat niste pareri de-ale oamenilor altele decat le-as fi asteptat eu. Ieri iar ne-a impartit netul in oameni care-si dau cu parerea la orice subiect acut. Si nu mi-a placut caci, e ca in explicatia aia facila – daca auzi varianta fiecaruia ai tendinta sa te duci dupa fiecare, aprobând logica si expunerea. Numai ca intuitiile si modul de a fi vor face diferenta si asta e, de fapt, parte din subiectul ce e, mai precis, aceeasi Mărie cu altă pălărie, adică acelasi subiect dezbatut si in alte zile dar cu varianta rotativa, din care strabat sageti mai mult sau mai putin cu directie. Cat despre ultima parte a comentariului, normal ca rad. Ai curcubeu in cuvinte, ce mai!
Mai era putin si ma credeam „Afrodita sufletelor frumoase'”, din comentariul tau scris la mine pe blog si tu ce faci aici? Dai „cu pietre” în tine? Nu înteleg! Ai darul de a ne lasa bouche bé atunci cand scrii, asa somnambula cum esti 🙂 … Eu una te-as citi zi lumina! Esti o frumoasa, si la suflet si la … sa-l întreb pe Mihai? 🙂
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Condoleante pentru pierderea suferita, atat timp cat familia este „ca o nuca” este ok! Se spune ca sufletele frumoase sunt chemate mai repede acasa!
Imbratisari, draga mea!
Omul-nucă a trăit mult și frumos, a făcut mult bine celor din jur, iar eu am primit ..onorată…fiecare gând de-al vostru catre el.
Cat despre mine, nu, nu dau cu pietre in mine, ci doar ma scutur de ele, le pun temelie gândurilor fragile si emotiilor pe care nu mereu le traduc usor..sau corect.
Tu, in schimb, chiar meriti fiecare cuvant pe care l-am scris la tine, inainte de a-mi lua putin liber și din realitati și din virtualul acesta in care revin fericita ..gasind oameni ca tine. Te imbratisez si eu cu drag.
Un Suflet cald,frumos si luminos,
Învesmântat în straie de iubire,
Va fi mereu în gândul lui Hristos,
Plin de credinta,într-o eterna fericire !
S-aveti zile senine si pace sufleteasca !
Doamne, ajuta, Iosif! Hristos a inviat!
Tu ai darul de a-mi lua sufletul pe palme şi de a-l purta pe culmi din care îşi ia stropul de care are nevoie ca să zboare…
Condoleanţe şi gând bun!
Multumesc, potecuta. Trece timpul și uita-ne purtati printre alte senzatii, ganduri de mai, povesti noi, povesti vechi..cat sa ne regasim fericiti, zambind a frumos. IAR EU IȚI ZAMBESC …din toata inima!
Simt ca tacerea e mai potrivita acum. Si-un gind alaturi de cei ramasi … Te imbratisez Adriana!
DA, tacere mi-a fost și mie intreaga aceasta perioada, indiferent unde ne-au purtat pașii.Mă bucur, însă, că am adus-o pe Nineta în povestea parfumată. Ozi de întârziam a o scrie, mă fugăreau noile evenimente.
Multumesc, MALA, pentru tot.
Citind ultimele randuri (primele, pe FB), am senzatia ca orice as scrie ramane, cumva, fara sens. Imi pare rau pentru cei care au ramas in jurul golului lasat de fratele soacrei tale…
Sunt intr-o dispozitie mai… ciudata pentru ca azi (25 aprilie) tata ar fi implinit 76 de ani… Din acest motiv (incerc sa) imi aleg cu grija cuvintele si sper sa nu dau cu oistea-n gard. 🙂
Stiu sigur ca numai viata conteaza! 🙂 De aceea mai spun ca nu-i mare bai daca dezamagim din cand in cand, in anumite circumstante – niciun om nu cred ca poate fi al tuturor fara sa se piarda pe sine.
Oh, Adriana! 🙂 Tare mi-au mers la suflet cuvintele tale despre (oarecum) neplacerea de a sta la telefon, de a sta pe „mesaje private”… Sunt, cred, cam egoista afirmand ca ma bucur sa stiu ca nu sunt singura. Oamenii vor intelege, la un moment dat, alegerea acestul refuz… iar daca nu… asta e. 🙂 O parafrazez pe Ella: nu da „cu pietre” in tine. 🙂
Imbratisari cu drag. <3
Eu am invatat multe si inca invat din tot ce inseamna viată. Si nu doar ce se stie clar, din stereotipuri evidente – servici, casă, căței, prieteni, familie, ci viața aceea care mă adună doar pe mine în ea, reușind sa mă eliberez de aparențe, de cuvinte spuse cui nu trebuie, de pierdere de timp aiurea prin locuri unde nu esti decat un pasager de ocazie, in functie de nevoile oamenilor. SI DA, nu-mi place sa vorbesc la telefon incercand sa cosmetizez ceea ce nu exista. Pierdere de timp și energie.
Amandoua purtam dureri cu nume de tata. Și al meu tot 76 ar fi avut, dar firul s-a rupt la 66 și uita-ne acum cu amintiri care habar nu am de ce dor asa de tare s dupa 10 ani. Te imbratisez si multumesc pentru fiecare cuvant pe care mi l-ai daruit. Gand pios catre tatăl tau și unul plin de zambet..catre tine.
de fapt lumea nu are nicio treabă cu tine, adriana. eu ți-am mai spus, natura noastră umană se pricepe de minune să ne întoarcă din drumuri, din gânduri și de multe ori din țelurile noastre. teama de a nu dezamăgi are rădăcini adânci, în noi înșine, are treabă cu sinele, nu cu exteriorul.
așa că nu, nu ești făcută să dezamăgești. și dacă nu mă crezi, întreabă-l pe mihai. 🙂
condoleanțe. fie drumul luminat celui plecat și sufletele liniștite celor rămași. chiar dacă știu, e greu.
Eu zic ca toate acestea sunt inerente, ca lumea nu are nimic cu mine si nici eu cu ea, iar daca as fi dus ideea prin directia asta, toate se scriau doar in mine, nu m-as mai fi risipit prin cuvinte și emotii care mereu vor fi intelese diferit, prin percepții care tin de firea omului.
Multumesc pentru gandul bun; un om deosebit a fost acest om și, ciudat, i-am primit vestea mortii, chiar cand terminam de asezat aceste cuvinte. Nimic nu mai părea important și, intr-o secunda, mi-am dat seama ca ..dimpotriva..iar e un semn ca fiece lucru conteaza, cata vreme il traiesti. Unii nu vor mai avea acest privilegiu.
Of, ce grele sunt aceste „despărțiri” de oameni dragi. Abia atunci, când ne confruntăm cu aceste situații, devenim mai „filosofi” și ne dăm seama cât de efemeră este trecerea noastră pe aici, prin această lume…
Cât despre oameni și firea lor dezamăgitoare… Cu toți avem „talentul” acesta, dar unii chiar știu să lovească mai bine…
Condoleanțe!