Strada era atât de pustie, în dimineaţa aceea plumburie, încât, parcă, nici nu semăna a stradă. Era ca o potecă şerpuitoare ce străjuia clădiri mici şi gri, scorojite pe alocuri, iar pietrele, ce săreau in urma paşilor, nu făceau decât sa întărească ideea asta de sălbăticie nepotrivită din mijlocul oraşului. Părea mai degrabă un loc mărginaş, un drum de sat rătăcit prin umbrele oraşului. Nu ploua, dar din streaşini curgeau, parcă, lacrimi de dimineaţă durută.
La un moment dat, strada se îngusta atât de tare, iar clădirile aflate faţă în faţă păreau a-şi da sărutul vremurilor de odinioară. Torsada de la intrarea uneia dintre ele era atât de uzată, încât abia de mai puteai zări modelul întortocheat al pietrei cu trecut incert. Iederă sălbatică se încolăcea, ca o vrajă, pe coloanele firave ale zidurilor și pe câteva elemente de metal, puse parcă pentru sprijin tăcut. Dantelăria aceea trimitea răcoare și foșnet discret şi nu mare mi-a fost mirarea când, dintr-un balconet cochet, singurul element decorativ intact din acel loc, o pisică sări în ghiveciul gol al unei ferestre ovale.
Mieună rugător; coloratura glasului ei făcându-mă să uit că mă grăbesc şi că nu-mi plac dimineţile ce seamănă a noapte scurtă. Am dat totuşi, nehotărâtă din fire, să măresc pasul, dar o bufnitură puternică mă opri. Pisica, cine alta, făcu un viraj scurt, ocolind un burlan găurit şi mi se aşeză în cale, privindu-mă curioasă. Nicio scânteie de teamă nu se zări în ochii ei , dar nici nu mă lăsă să o ating, simţind, pesemne, încruntarea nefirească a chipului meu. Un clopoţel de alamă zornăi şăgalnic în mersu-i fin şi de data asta îmi atinse picioarele, ştergându-mi, cumva, praful de pe pantofi. Negura dimineţii părea strânsă ghem pe toată strada aia unde pisica era singurul semn de viaţă. Restul era încremenit, de parcă vraja iederei sălbatice fusese aruncată asupra locului cu scop precis. Sau poate o foarfecă magică decupase un crampei de poveste dintr-un basm uitat de timp cât să facă omul mai slab de înger să simtă toate acestea doar încetinindu-și pașii pe o stradă ce părea că doarme. Eu tot cred că sunt clădiri ce au inimi care bat mai tare și pe care doar unii le aud, făcându-i să-și ridice privirea din pământ spre detalii care cer ochi și suflet, cer mângâiere care nu costă nimic, poate doar o lacrimă de emoție.
Iubeam pisicile negre, doar că aceasta părea mai mult decât o pisică, ca şi cum o fiinţă omenească ar fi fost prinsă în corpu-i fin şi delicat. Hotărât lucru, noaptea – fie ea și din aceea ce se scurge-n dimineață – imaginaţia mea o ia razna.
Nera, căci aşa scria pe zgărdiţa ce o purta elegant la gât, ajunsese, printr-o alunecare controlată, pe prima treaptă al unui intrând, într-un demisol aparent insalubru. O uşă albă, cu inserţii metalice, era străjuita de un brad împodobit cu ghirlande aurii. Am zâmbit scurt şi am privit mirată la locul misterios în care timpul nu părea că se mişcase vreodată. Pisica o zbughi spre castronul ca un pocal aurit, ce se pare îi era destinat, atrăgându-mi astfel atenţia către o tăbliţă: ”Madame Nera, clarvăzătoare’‘. Uit de graba ce o avusesem prinsă în mine şi cobor două trepte: ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni”.
Mă împiedic de o sticlă de lapte aşezată strategic la uşă, pisica dispare ca prin farmec şi zgomot de sticlă spartă îmi pune picioarele în funcţiune, fugind, cotropită de gânduri mirate, până spre capătul străzii. Tremuram şi alergam febril, convinsă fiind că cineva îmi urmăreşte paşii. Sub un oblon, ce scârţâia plângăcios, alte trei fire de iederă păreau cascade de verde în anostul clădirii şi făcură să mă opresc pentru un minut. În urma-mi nimeni nu părea a se ivi şi, ca o dezlipire de idee, prin faţa ochilor îmi trecea stăruitor inscripţia de pe uşă. Mi se părea o veşnicie şi nu înţelegeam de ce dimineaţa întârzia să apară cu lumina ei. Strada se lărgi dintr-o dată şi visul părea a se curma din faşă. Totul dispărea de zici că nici nu ar fi existat aievea. Ce prostie! Doar n-am să cred că madame Nera şi-a făcut rondul de noapte într-un trup de pisică?!
Miros de cafea şi pâine caldă îmi alungară frimiturile de poveste aurie. O mâţă din vecini părea a fi deranjată de un plisc ciripitor de pasăre intangibilă şi mieuna tânguitor. A mea dormea ghemuită pe jumătatea mea de pernă. Părea tare mulțumită. De fapt, mulțumită e mereu, oriunde s-ar așeza.
Pe noptieră, o carte de vizită, cu o pisică neagră gravată, dădea a-mi spune că visul meu nu a fost tocmai vis. ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni. Madame Nera’‘.
poveste scrisa in 29 august 2014, repostata 1 mai 2017
Adriana,pe mine pisica neagra m-a marcat pe viata.Nu ti-am marturisit niciodata ca eu nu prea suport pisicile in preajma mea desi am observat ca ele ma plac pe mine.Totul mi se trage de cand eram mica,mama a adus o mata de prin vecini sa prinda soricelul nesuferit care aparuse asa,de nicaieri,insa a facut greseala sa ma lase cateva secunde singura in camera cu pisica care s-a pus pe un mieunat de ti se zburlea parul pe tine.M-am speriat groaznic iar de atunci nu vreau sa mai vad pisici pe langa mine.
Povestea ta,faina,ca de fiecare data.
Sincer? Noi două am fost crescute nu cu animale de companie, ci cu animale in lant, cu pisica cu rol de prinzător de soareci, etc. Faptul că am animale de companie e un miracol pt mine, dar şi o binecuvântare. Înainte de caini, ce mi se păreau diificil de îngrijit, eu fiind destul de comoda, am avut pisici. Am şi acum. Nu mă supără, insă, dacă altii au retineri, e firesc. Nu schimbă nimic. Povestea asta are un sambure de adevar, poate mai mare, dintr-o dimineata, cand mă intorceam singura de la o petrecere şi parcă se vorbiseră toate ciudateniile pământului sa-mi apara in cale. Acum n-as mai reactiona asa, dar doar acum. Eu cred că nu e tocmai cea mai reusita incercare a mea, dar n-am vrut sa las cuvintele din duzină ratacite doar in povestile altora. Multumesc mult pentru randurile lasate. Am eu o presimtire ca vor fi singurele.
Mereu mă întreb ce-aş mai fi fost eu şi dacă aş mai fi fost pe-aici de fata nu-mi lăsa pisicile în grijă.
…totdeauna mă doare şi mă bucură cumva cand spui ceea ce spui. Te-am mai ”auzit” şi altădată. Vreau sa cred că multe altele te-au tinut …aici, cum spui tu.
Va invidiez pentru pisicile voastre! Eu nu ma cred capabila sa am o astfel de companie. Ma investesc prea mult in nepoti, in problemele mele si lipsesc mult de acasa… Dar jinduiesc si, cine stie, poate o sa ajung sa ma las incalzita la picioare de o pisicuta tigrata la care visez!
Sa va traiasc animalutele! 🙂
..mulţumim. Animălutele ne aleg, stiu asta pentru ca eu am avut animale in mod responsabil cam acum, la 40 de ani, după o viata traita fara. Dar e minunat, nu pot fara ele..
Adriana, mi-a placut foarte mult povestirea, felul in care ai prezentat-o, gradat, introducandu-ne intr-o lume fantastica, plina de mister, al visului care e mai mult decat visare. Pisica in vis ti-a indicat o cale sau mai multe.
Despre pisici cred ca multi ar putea vorbi. Sunt foarte indragite pentru ca sunt prietenoase si te indeamna la joaca, scotand la suprafata, acea parte a copilariei in sufletul fiecaruia dintre noi. Citind articolul tau tocmai am realizat de ce foarte multi scriitori, au in casa cate o pisica. 🙂 Pisicile sunt fericite cand au spatii stramte, in care sa se ascunda ori au pe aproape un stapan care le tine companie, o cat mai mare parte din timp. Se aseaza exact in locul in care cred ele ca e centru atentiei si incep sa toarca. Torsul pisicii are un anume efect. Sunetul acesta este in gama theta, care induce o stare de visare, de contemplare. E ca un cantec de leagan. De fapt, asta si e. Cand au pisoi, pisicile stau langa ei si le torc la ureche iar pisoi se linistesc imediat.
Cat de frumoasa e lumea aceasta si cat de frumos sunt potrivite lucrurile daca stii sa le observi!
Esti singura care spune ceva despre visul-.întâmplare şi mă bucura asocierile tale pentru ca eu cred ca dincolo de asocieri ele apar şi pleaca din viata noastra cu un scop. Au o menire şi pe mine mă fascinează liniştea ce mi-o ofera atunci cand binele meu nu mai pare …un bine complet.
nu eram mare amatoare de pisici inainte sa-l avem pe Bijou 🙂
..asa as spune eu despre câini: totdeauna am fost o..pisicoasa, nu-mi vedeam viata, de fapt asta matură, cum spuneam mai sus, fără o pisica. Si a venit primul caine si mi-a distrus tot ce credeam. Frumoase si speciale sunt mâţele, dar cainele e fantastic. Mai că nu vorbeste..
Nu stiu daca sunt doua saptamani de cand am postat pe fb melodia aceasta, sub un impuls de moment. Am ascultat-o de zeci de ori in acea seara si am discutat cu ai mei despre fel de fel de intamplari mai mult sau mai putin banale, mai mult sau mai putin fantastice, in timp ce draga de Miti ne privea cu ochii ei galbeni, ce contrasteaza cu blana neagra.
Nu-mi pot imagina cum am trait atatia ani fara sa fiu dependenta, ca acum, de giumbuslucuri de animălute speciale.
Ciudat, uitasem de povestea asta, și observ ca unele lucruri ma stapanesc; port cu mine, in suflet, descrieri care se repeta, instinctiv, in mine.
Ps. Fifi a mea e neagra si am numit-o la inceput pisica clopotel, pentru ca fiind atat de mica – abia de avea doua luni – îi pusesem pe mijloc un clopotel sa auzim unde s-a pitit. Daca imi aminteam de acest articol, as fi numit-o Nera. Asa e Fifi-Pupix (pentru ca face boticul ca un varf de pix într-un pupic permanent; și sta mereu asa, spre amuzamentul nostru). Pisicuta clopotel
Brrr, mi-a cam dat un fior povestea asta misterioasa.
Dar eu care m-am trezit intr-o buna dimineata cu o pisica necunoscuta in apartament la etajul doi? Toata ziua m-am gandit la ea. Nu stiu de unde a aparut, nu e a nimanui din bloc, poate din vecini, dar de ce a intrat pe usa cand abia am deschis-o si tusti pe canapea, ca la ea acasa? Era de rasa, frumoasa, bine intretinuta, dar eu de atunci n-am mai vazut-o. Acelasi sentiment de mister…
Stii, intr-o dimineata, pe cand nu aveam cateii, pe gardul nostru stateau aliniate 5 pisici. 3 negre, una alba total și alta argintie. Niciuna nu ne apartinea. Se uitau fix la noi, iar Mihai, voia sa se duca dupa un aparat foto, caci nu era ca acum cu telefoanele. Pana sa ne dezmeticim, au disparut, lasandu-ne tare tulburati de momentul straniu. Nu am mai vazut din cinci pisici decat doua, pe cele negre, insa mereu ma voi gandi ce o fi fost atunci de fapt. Exact cum spui si tu, pisica ce a aparut de nicaieri cat sa fie ca o părere „o fi fost, sau n-o fi fost?
Ce e viata daca nu o poveste ce se petrece intre real si fantastic?
Cu sensibilitate si emotie e scriitura, cu traire la granita dintre real si fantastic, cu stilul Adriana care desi mi-e atit de cunoscut si de drag! Si peste toate vine Ea, pisica neagra, ca un laitmotiv al temerilor, sperantelor, viselor noastre.
<3
..uite cum, fara sa ma gandesc, raspunsul meu catre scrierea ta parfumata, are ceva despre real și fantezie. Ma bucur cand imi citesti scrierile asa cum intru eu in ele, intre bucuria de a scrie si subiectul..aparent banal trecut prin roata mintii mele.., te imbratisez…
Am avut o pisica siameza neagra cu ochii albastri, pe care o chema Isis … Dar zau daca sa transformat în vrajitoare! 🙂
Descrierea stradutei înguste, ma dus cu gandul la Italia… Firenze …
O sa razi, dar strada e din Brasov, desi am „exagerat” putin detaliile, nu si senzatia de teamă, caci ma apucase un 4 dimineata pe ea, si nu era deloc prea confortabil, cu toate sunetele alea ale naturii in liniste urbană.
Iubesc pisicile, mă intreb daca as fi putut-o numi pe Fifi a mea..Isis, ca prea bine suna. Te imbratisez tare, tare.
M-am scuturat puţin, ca după un moment de tensiune maximă dar cu regretul că n-am trăit experienţa asta. Chiar, ce-o fi fost de fapt? Poate mai bine să nu aflăm…
..o poveste, jumătate adevăr-jumătate fantezie, ingemănate cat sa-mi dispara fricile dintr-o dimineata in care noaptea nu se lăsa dusă…, neagră precum..pisica…
Frumoasă poveste! Citind aceste rânduri, aproape am vizualizat mental întâmplarea, ca într-un film cu scene tainice, pline de mister. La ora aceea foarte matinală și plumburie, pe o străduță pustie și îngustă, totul pare ciudat, chiar înfricoșător, când mai îți sare în cale și o mâță neagră și îndrăzneață.
Numai bine și o zi frumoasă! 🙂
Ai descifrat perfect. Cred ca singurul care a facut-o corect: „la acea oră, totul poate părea ciudat și poate primi „traducere” specială”. Multumesc, Alex. Numai bine si vouă!