Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii:
De când mă plimb pe facebook, în zile cu încărcătură colectivă, evit oamenii cărora li se pare imbecilitate și ipocrizie faptul că ne căutăm puncte de legatură. Eu am învațat că am, fix, restul zilelor pentru gândurile ce nu se așază perfect în matcă, întrucât nu cred ca am avut toți numai amintiri perfecte sau trăiri înălțătoare, ori exemple care să umbrească imaginile care ies la suprafață. Si totuși, ca o amnezică asumată, remarc că, din tot greul copilăriei, căci despre ea e vorba deși putea fi la fel ..despre 1 decembrie, de exemplu, eu am rămas cu zâmbet pe față doar când mi-o amintesc pe sor’mea, pe la vreo doi anișori, pocind cuvinte, îmbrăcată într-un maieuț de-al meu, în care înnota perfect. Am rămas cu chematul la masă..unde, miraculos, eram patru în jurul ei, nu mâncam pe rând si pe pofte; am păstrat imaginile cu părul negru al celor ce atunci nu imi erau icoane.
Da, uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii…
Lumea e imperfectă, dar n-aș vrea-o altfel. E frumoasă așa pestriță, pistruiată, cu petice pe genunchi și cu coatele ei ascuțite, mereu pregatită să arate doar ce doreste. Oare cum e lumea–copil? Toată. Adunată, așa, într-un puzzle greu de asamblat, poate nedus niciodată într-o imagine perfectă. Ce ai pune tu acolo? Ce bucatică din tine? Eu tocmai v-am spus. În plus, am văzut cele mai frumoase și inedite fotografii din copilaria prietenilor mei și a ne-prietenilor și deja am jumătate din figurinele ce s-ar putea încropi într-o fotografie unică – cea a fericirii și inocenței. Ba, as adauga si un fond muzical:
Noi suntem ciupercuțe
Mititele si dragute
În ploaie noi iesim
Și mult ne veselim
(Așa cânta sora mea pe când nu avea nici doi anișori, cum spuneam mai sus.)
Prezentul e cu imagini trecute, pentru mine, căci nu am copii. Altii au, sunt și cei care au degeaba, pe unii nu-i intereseaza nefericirea altora dintr-o copilărie nu tocmai roz, dar sunt și acei care fac câte ceva și mai mereu sunt suspectați ….nu doar de intentii bune.
Lumea va vedea ce va dori, mereu, mereu.
Am crescut prea repede, vă asigur. Singurul lucru învățat bine e să ma bucur de ce am avut și am. Lângă noi stă neprevăzutul, la fel de hidos ca toate nedreptățile lumii.
Asa că sunt uneori punct, lângă punct, lângă punct, cât să facem legaturi între toți cei care chiar simt dar și atunci când datele problemelor nu sunt totdeauna perfecte. Și mereu voi adăuga amănunte noi, lucruri care aparent seamănă între ele, dar au un parfum anume căci:
„Nu cred că există om să nu adune în categoria „amintiri din copilărie” întâmplări demne de dus până colo… peste timp, când viața nu va mai părea mereu un nor plutitor cu vise ce se pot îndeplini. Clar, am și eu câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine, mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină.
Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri” de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i despre verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime la gândul fiecărui pas făcut fără mine; nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt… nu gătesc pentru copilul meu.
Copilăria de acum e un basm SF la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd. Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul său, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, gârlă nisipoasă, căldură sufocantă, Crivăț, de chirpici, de găini, vaci şi (mai mult aici)
Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii
22 de gânduri despre „Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii”
Copillăria ta, aşa cum ai avut o, a creat adultul minunat, cum eşti!
…noi două avem amintiri care seamana. Uneori satul lasa urme adanci care …da, pot ramane in adultul de azi..pentru totdeauna. Multumesc, ecaleopi…
La începutul vieţii suntem precum un bloc de piatră care așteaptă să prindă contur sub mâna sculptorului. Părinții sunt cei care încep să-l modeleze și-l „ciocănesc” pe ici, pe colo, cu speranța că le va ieși opera perfectă. Dar și ei, o, bieți părinți, nu sunt artiști desăvârșiți.
Ajunși la maturitate mai cioplim cu dalta și noi pe unde simțim că a rămas piatra mai grosolană, dar nu ne atingem nicicând de „miezul” format de „amintirile din copilărie”.
..da, frumos spus, insa nu stiu cum eu magandesc la lut mai mult, piatra e prea dura. Ar fi in memoria noastra afectiva mai multe rani decat atingeri cu iubire…
Vezi, eu mai necioplită, nu m-am gândit la lutul modelat cu blândețe de mâinile olarului…de, mi-au mai rămas colțuri nefinisate..
Nu cred ca esti doar tu de vina. Prea sunt pline textele mele de ….pietre si stanci!
Aş fi vrut să o cunosc pe Adriana mică, ceva-mi spune că am fi fost prietene bune, am fi făcut cort în curte şi am fi inventat poveşti. Mă simt însă o norocoasă că o cunosc pe Adriana mare, atât cât am reuşit până acum.
Potecuta, eram o timida, nu o nastrusnica. Acum ….mă retrag in carapace doar daca nu corespund lumii celuilalt, insa daca omul ma primeste cald pe poteci…preiau a sa bucurie…și impletesc povesti cu el alaturi. Multumesc tare mult.
Asa cum a fost copilaria ta, cu bune sau mai putin bune, sunt convinsa ca nu îti vei acuza parintii de felul cum te-au crescut sau de posibilitatile pe care le-au avut! Ti-au daruit dragostea lor si uneori este mult mai important acest lucru decat starea materiala si raceala din suflet! Sunt destui care au primit mult mai mult si acum îsi judeca parintii …
Sa cresti un copil nu este „o aventura’ … nu pentru mine1 Sunt femei acum, care au doar un copil si au impresia ca s-au jerfit pentru el … Eu sunt de alta parere! Asa cum stii am 3 copii, si culmea e ca aici în Olanda majoritatea familiilor tot trei copii au. As putea scrie o postare pe seama asta dar ma opresc aici. 🙂 Eu consider copii o binecuvantare si nu o corvoada!
Tu sa fi iubita, toata viata ta! 🙂
Faptul ca a fost multă simplitate în viața mea nu mă face decât să spun cronologic și cat mai aproape de adevar realitatea de atunci, insa nu as fi putut avea părinți mai buni, bunici mai tineri și mai înțelepți, drumurile astea Brașov – Buzau de unde tânjeam mereu la celălalt colț, bine simțindu-mă, însă, cu adevărat, în bătătura mămăiței mele.
Textul pus pe Catchy e un fel de „ochi – roată”..nu la normalitate care înseamnă clar a crește copii, a le oferi iubire și siguranță, ci și la celelalte aspecte care nu mereu țin de noi, dar și faptul că mulți au și nu par a realizace dar minunat au primit. Nu-mi place asta cu jertfitul. Mama m-a făcut la 16 ani, deci e evident cat sacrificiu si tremur a fost in ea, dar asta știm fara sa ne-o zica.vreodata. Ai toate admiratia mea. 3 copii inseamnă miracol inmultit. Cum spuneam..esti o norocoasa și la fel mă simt si eu…caci viata e bună cu noi, desi fiecare are alte experiente de impartasit. La noi va fi sarbatoare, azi se împart bucate pentru cei morti, afara e soare si frumos, iar eu te imbratisez din nou cu drag de tine.
„Lumea e imperfecta, dar n-as vrea-o altfel…” Asa simt si eu. Pentru ca drumul catre infrumusetare cred ca este mai frumos chiar decat perfectiune insasi. Iar oamenii trebuie luati asa cum sunt. E drumul lor care se intersecteaza cu al nostru. Mergem o vreme impreuna, apoi ne despartim sau poate nu, ne invatam lectiile sau poate nu… Important este sa evoluam si sa ne pastram ceva din miracolul copilariei. Asa, o mica nestemata in inimioara. Amnezia trebuie musai sa o ocoleasca… Pentru ca aceasta nestemata este acolo, din ce in ce mai ascunsa pe masura ce crestem!
O vara frumoasa, Adriana draga, plina de tot ceea ce iti doresti!
Da, amnezia mi-o asez pe urat. FRUMOSUL LUMII SA RASARA PENTRU A NE IMBOGATI EXISTENTA SI A PUTEA PASI SI PE ALTE DRUMURI, MAI INFLORITOARE ȘI MAI PLINE DE ADEVAR. Te salut cu tot dragul, Suzana, și iți doresc numai fericire , soare și impliniri!
Putem trai copii pentru eternitate,
În casa Tatalui ceresc,etern,atemporal,
Iubind si ascultând de Cel mai Mare Frate
Ce S-a jertfit în trup,sus pe Calvar !
Eu te salut căci adevăr grăiesti,
Si multumire îți aduc..că ne-amintești!
Copilăria e insula pe care ne retragem atunci când simţim apele timpului prea învolburate şi acolo găsim amintiri dragi, duioase, indiferent de culoarea lor. A fi mamă, a creşte un copil, e privit din perspective diferite, de la om la om, de la femeie la femeie, probabil, în funcţie de ceea ce a trăit şi experimentat fiecare până acum. Poţi fi împlinită şi fără a avea copii, iar tu ne demonstrezi că năstruşniciile copilăriei, bucuria de a trăi sunt independe de aceasta. Ca o coincidenţă şi eu am scris astăzi tot despre copilărie şi copii. Probabil că ziua de 1 iunie va mai avea ecou în sufletele noastre mult timp. Să-ţi păstrezi mereu veselia şi puterea de a ne încânta cu poveştile tale! 🙂
..da, eu nu traiesc deloc in trecut…decat in scrierile de aducere aminte. Faptul ca am cateii, copiii prietenilor, oamenii de la cabinet care mereu își aduc copiii și eu le spun povesti in sala de asteptare, cei pe care îi întalnim în actiunile noastre, atat cat merg eu, imi suplinesc multe. Ieri vorbeam cu un prieten drag cu care ma cunosc de cand aveam 21 de ani și care era extrem de uimit de scrierile mele..ca exact asa mă stia, omul azi, omul maine, nu omul poveste. Cu cat vorbeam mai mult, cu cat realizam ca mi-a adus elemente noi pe care le uitasem definitiv și ca bine fac cand sap in amintiri. Joaca mea, pentru ca eu nu sunt nici copilaroasa, nici nu cred in copilul din mine, caci eu și micuta am fost prea serioasa, este facuta din cuvinte. Atat.
Textul e scris de pe 1, in completarea catchy, si vine și vizavi de toti cei care radeau de „ipocrizia” și efervescenta tuturor in a scoate de la naftalina emotii, poze si trairi. Indiferent cat de greu au trait unii, parca mereu sa fii Gica contra e neplacut. In plus, da..voi ce aveti copii..ziua lor e zilnic prin grija și iubirea cu care îi înconjurati. Sa ai o vara frumoasa, asa cum ti-o doresti!
Bun gasit, Adriana! M-am odihnit o clipa pe bancuta din fata casei copilariei tale!
Aseara am ascultat in masina un interviu luat unui actor tanar care a pus in scena o carte de succes. Printre altele zicea ca faptul de a fi avut o copilatie fericita, din care nu a lipsit nimic, ii creeaza un handicap in meseria de actor, nestiind o multime de lucruri necesare unei persoane care trebuie sa traiasca mii de vieti pe scena. Viata trebuie sa aibe de toate si pestrita este culoarea ei!
Eu nu as schimba nici macar bolile mele caci ele… m-au dus in locuri nevisate!
Sa-ti fie bine!
Bine ai revenit, Cita. Ma bucura nespus semnul tau și povestirile pe care le-am citit, dar astept noaptea pentru un strop de liniste, racoare si limpezire ale tulburarilor cotidiene să pot scrie impresii fara semn ca as fi pe fuga. Seara altfel judec lucrurile, mai cu inima senina, multumita ca am bifat multe lucruri carora nu mereu le anticipez rezolvare favorabila. Apoi un semn de la tine si-mi amintesc ca totul e cu rost și cu rezolvare, pentru ca definitive sunt doar cele duse deja intr-o stea. Pe băncute din copilarie stau doar in cuvinte scrise, niciodata in realitatea mea. Si-mi face bine, tare bine..și multumesc ca ai stat putin cu mine. Te imbratisez cu drag.
Copillăria ta, aşa cum ai avut o, a creat adultul minunat, cum eşti!
…noi două avem amintiri care seamana. Uneori satul lasa urme adanci care …da, pot ramane in adultul de azi..pentru totdeauna. Multumesc, ecaleopi…
La începutul vieţii suntem precum un bloc de piatră care așteaptă să prindă contur sub mâna sculptorului. Părinții sunt cei care încep să-l modeleze și-l „ciocănesc” pe ici, pe colo, cu speranța că le va ieși opera perfectă. Dar și ei, o, bieți părinți, nu sunt artiști desăvârșiți.
Ajunși la maturitate mai cioplim cu dalta și noi pe unde simțim că a rămas piatra mai grosolană, dar nu ne atingem nicicând de „miezul” format de „amintirile din copilărie”.
..da, frumos spus, insa nu stiu cum eu magandesc la lut mai mult, piatra e prea dura. Ar fi in memoria noastra afectiva mai multe rani decat atingeri cu iubire…
Vezi, eu mai necioplită, nu m-am gândit la lutul modelat cu blândețe de mâinile olarului…de, mi-au mai rămas colțuri nefinisate..
Nu cred ca esti doar tu de vina. Prea sunt pline textele mele de ….pietre si stanci!
Aş fi vrut să o cunosc pe Adriana mică, ceva-mi spune că am fi fost prietene bune, am fi făcut cort în curte şi am fi inventat poveşti. Mă simt însă o norocoasă că o cunosc pe Adriana mare, atât cât am reuşit până acum.
Potecuta, eram o timida, nu o nastrusnica. Acum ….mă retrag in carapace doar daca nu corespund lumii celuilalt, insa daca omul ma primeste cald pe poteci…preiau a sa bucurie…și impletesc povesti cu el alaturi. Multumesc tare mult.
Asa cum a fost copilaria ta, cu bune sau mai putin bune, sunt convinsa ca nu îti vei acuza parintii de felul cum te-au crescut sau de posibilitatile pe care le-au avut! Ti-au daruit dragostea lor si uneori este mult mai important acest lucru decat starea materiala si raceala din suflet! Sunt destui care au primit mult mai mult si acum îsi judeca parintii …
Sa cresti un copil nu este „o aventura’ … nu pentru mine1 Sunt femei acum, care au doar un copil si au impresia ca s-au jerfit pentru el … Eu sunt de alta parere! Asa cum stii am 3 copii, si culmea e ca aici în Olanda majoritatea familiilor tot trei copii au. As putea scrie o postare pe seama asta dar ma opresc aici. 🙂 Eu consider copii o binecuvantare si nu o corvoada!
Tu sa fi iubita, toata viata ta! 🙂
Faptul ca a fost multă simplitate în viața mea nu mă face decât să spun cronologic și cat mai aproape de adevar realitatea de atunci, insa nu as fi putut avea părinți mai buni, bunici mai tineri și mai înțelepți, drumurile astea Brașov – Buzau de unde tânjeam mereu la celălalt colț, bine simțindu-mă, însă, cu adevărat, în bătătura mămăiței mele.
Textul pus pe Catchy e un fel de „ochi – roată”..nu la normalitate care înseamnă clar a crește copii, a le oferi iubire și siguranță, ci și la celelalte aspecte care nu mereu țin de noi, dar și faptul că mulți au și nu par a realizace dar minunat au primit. Nu-mi place asta cu jertfitul. Mama m-a făcut la 16 ani, deci e evident cat sacrificiu si tremur a fost in ea, dar asta știm fara sa ne-o zica.vreodata. Ai toate admiratia mea. 3 copii inseamnă miracol inmultit. Cum spuneam..esti o norocoasa și la fel mă simt si eu…caci viata e bună cu noi, desi fiecare are alte experiente de impartasit. La noi va fi sarbatoare, azi se împart bucate pentru cei morti, afara e soare si frumos, iar eu te imbratisez din nou cu drag de tine.
„Lumea e imperfecta, dar n-as vrea-o altfel…” Asa simt si eu. Pentru ca drumul catre infrumusetare cred ca este mai frumos chiar decat perfectiune insasi. Iar oamenii trebuie luati asa cum sunt. E drumul lor care se intersecteaza cu al nostru. Mergem o vreme impreuna, apoi ne despartim sau poate nu, ne invatam lectiile sau poate nu… Important este sa evoluam si sa ne pastram ceva din miracolul copilariei. Asa, o mica nestemata in inimioara. Amnezia trebuie musai sa o ocoleasca… Pentru ca aceasta nestemata este acolo, din ce in ce mai ascunsa pe masura ce crestem!
O vara frumoasa, Adriana draga, plina de tot ceea ce iti doresti!
Da, amnezia mi-o asez pe urat. FRUMOSUL LUMII SA RASARA PENTRU A NE IMBOGATI EXISTENTA SI A PUTEA PASI SI PE ALTE DRUMURI, MAI INFLORITOARE ȘI MAI PLINE DE ADEVAR. Te salut cu tot dragul, Suzana, și iți doresc numai fericire , soare și impliniri!
Putem trai copii pentru eternitate,
În casa Tatalui ceresc,etern,atemporal,
Iubind si ascultând de Cel mai Mare Frate
Ce S-a jertfit în trup,sus pe Calvar !
Eu te salut căci adevăr grăiesti,
Si multumire îți aduc..că ne-amintești!
Copilăria e insula pe care ne retragem atunci când simţim apele timpului prea învolburate şi acolo găsim amintiri dragi, duioase, indiferent de culoarea lor. A fi mamă, a creşte un copil, e privit din perspective diferite, de la om la om, de la femeie la femeie, probabil, în funcţie de ceea ce a trăit şi experimentat fiecare până acum. Poţi fi împlinită şi fără a avea copii, iar tu ne demonstrezi că năstruşniciile copilăriei, bucuria de a trăi sunt independe de aceasta. Ca o coincidenţă şi eu am scris astăzi tot despre copilărie şi copii. Probabil că ziua de 1 iunie va mai avea ecou în sufletele noastre mult timp. Să-ţi păstrezi mereu veselia şi puterea de a ne încânta cu poveştile tale! 🙂
..da, eu nu traiesc deloc in trecut…decat in scrierile de aducere aminte. Faptul ca am cateii, copiii prietenilor, oamenii de la cabinet care mereu își aduc copiii și eu le spun povesti in sala de asteptare, cei pe care îi întalnim în actiunile noastre, atat cat merg eu, imi suplinesc multe. Ieri vorbeam cu un prieten drag cu care ma cunosc de cand aveam 21 de ani și care era extrem de uimit de scrierile mele..ca exact asa mă stia, omul azi, omul maine, nu omul poveste. Cu cat vorbeam mai mult, cu cat realizam ca mi-a adus elemente noi pe care le uitasem definitiv și ca bine fac cand sap in amintiri. Joaca mea, pentru ca eu nu sunt nici copilaroasa, nici nu cred in copilul din mine, caci eu și micuta am fost prea serioasa, este facuta din cuvinte. Atat.
Textul e scris de pe 1, in completarea catchy, si vine și vizavi de toti cei care radeau de „ipocrizia” și efervescenta tuturor in a scoate de la naftalina emotii, poze si trairi. Indiferent cat de greu au trait unii, parca mereu sa fii Gica contra e neplacut. In plus, da..voi ce aveti copii..ziua lor e zilnic prin grija și iubirea cu care îi înconjurati. Sa ai o vara frumoasa, asa cum ti-o doresti!
Bun gasit, Adriana! M-am odihnit o clipa pe bancuta din fata casei copilariei tale!
Aseara am ascultat in masina un interviu luat unui actor tanar care a pus in scena o carte de succes. Printre altele zicea ca faptul de a fi avut o copilatie fericita, din care nu a lipsit nimic, ii creeaza un handicap in meseria de actor, nestiind o multime de lucruri necesare unei persoane care trebuie sa traiasca mii de vieti pe scena. Viata trebuie sa aibe de toate si pestrita este culoarea ei!
Eu nu as schimba nici macar bolile mele caci ele… m-au dus in locuri nevisate!
Sa-ti fie bine!
Bine ai revenit, Cita. Ma bucura nespus semnul tau și povestirile pe care le-am citit, dar astept noaptea pentru un strop de liniste, racoare si limpezire ale tulburarilor cotidiene să pot scrie impresii fara semn ca as fi pe fuga. Seara altfel judec lucrurile, mai cu inima senina, multumita ca am bifat multe lucruri carora nu mereu le anticipez rezolvare favorabila. Apoi un semn de la tine si-mi amintesc ca totul e cu rost și cu rezolvare, pentru ca definitive sunt doar cele duse deja intr-o stea. Pe băncute din copilarie stau doar in cuvinte scrise, niciodata in realitatea mea. Si-mi face bine, tare bine..și multumesc ca ai stat putin cu mine. Te imbratisez cu drag.
❤
…multumesc de vizita, draga mea…
?❤
te pupic..dulce..