Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Fata în cojocel alb (șah-mat-ul tinereții)

Adriana
Fata în cojocel alb:
Se înserase de ceva timp. În stația de tramvai lumea era puhoi. N-am grăbit pasul. Vedeam și auzeam zdrăngănitul fiarelor pe șinele alea micuțe și mi-am zis că-l aștept pe următorul. Mereu m-au fascinat  tramvaiele cu legănatul lor și sunetul prelung  care anunța oprirea, cu vatmanii ce  păreau niște omuleți puși să se joace serios  de-a condusul.
Ninsese puțin, dar frigul te transforma, iute, într-o înghețată fără poleială, pe care nici la ofertă nu și-ar fi dorit-o cineva. Cum spectacolul străzii era slăbuț spre deloc, ochii îmi rămăseseră pironiți pe stația ce părea la fel de plină. Stâlpul unde era așezat un orar vechi, cu litere șterse de  ploi,  era sprijinit de o fată măruntă cu un cojocel alb și cu o glugă tare flocoasă.  O acoperea cu totul făcând-o să arate ca un fulg de zăpadă, dintr-o serbare din aceia de copii, cu Moș Crăciun în plan secund. De departe, nu vedeai niciun chip, însă când m-am apropiat am observat o fată extrem de atrăgătoare, cam de vârsta mea de atunci.  Mă chinuiam să nu o privesc insistent, dar, na, cum să fac asta ușor, când era singurul om ce sărea în evidență, în înserarea aceea care părea ca o întrebare fără răspuns – adică goală și neinteresantă.
Mi-era ciudă că nu mi se potrivea ideea cu sceneta de iarnă dintr-un spectacol al copilăriei, căci tristețea fetei era greu de trecut cu vederea. Părea că băiguie ceva. Observasem că nici măcar nu se sinchisise să urce în vreunul din vagoanele tramvaiului și că rămăsese sprijinind urâțenia aceea  de beton. „Poate așteaptă pe cineva”, mi-a apărut gândul, subit, în minte. Poate nu a vrut să-și strice cojocelul în aglomerația aceea și are vreo altă schemă de a dispărea din peisaj.”
Doar că vântul bătea atât de tare, încât am lăsat presupunerile și mi-am aplecat fruntea cât să-mi protejez ochii  de furtuna de zăpadă. Un scurt episod, de altfel, însă cu gerul  nemilos aliat, îți dădeau șah-mat, instantaneu. În zare, trenurile se zăreau ca niște luminițe în mișcare; orașul părea gri și stomacul ți se cam strângea doar gândind cât mai aveai până ajungeai acasă.
Dinspre fată se auzeau murmur. Am descifrat că spunea întruna: „Nu e vina ta, nu e vina ta, nu e vina ta”.  Dacă acțiunea s-ar fi petrecut acum, nu ar fi mirat pe nimeni, căci datorită telefoanelor mobile și a căștilor din urechi toți am ajuns să  părem nebunii străzilor, cei care-și cântă gândurile ..cu public. Fata în alb își acompania replica cu niște lacrimi mari ce se rostogoleau fără ca ea sa le oprească, oarecum. Părea pierdută, stinsă, alunecând ușor într-o formă de semn de întrebare. Neliniștea se instala în mine cu fiecare scâncet. Curând, aveam să nu mai fiu singura spectatoare de pe peronul unei banale stații de tramvai.
O doamnă corpolentă, cu o geantă voluminoasă,  pe care o căra destul de greu, o privi cu reproș, dând din cap dezaprobator. Nici vorbă să plecăm prea repede de acolo,  iar frigul te făcea să pierzi amănunte. Mi-am înghesuit urechile sub o eșarfă pe care o aveam dedesupt, accesoriu stupid pentru acea vreme, dar miraculos în acel moment, deși mătasea materialului o făcea să alunece, iar eu să devin prea preocupată de asta.  Eram statui înghețate straniu, din care aburii gândurilor noastre se întâlneau pentru a-și da binețe. Umerii îmi tremurau de parcă îngerii mei îmi dăduseră avertisment de neliniște. Poate acela a fost momentul când am observat că fata se certa cu un tânăr bărbat apărut din senin,  neținând cont că aveau spectatori.
Auzeam cuvinte de genul:
–Dacă maică-mea face infarct din vina ta, te găsesc și-n gaură de șarpe! Nu trebuia să-i spui! Nu trebuia, auzi?, răcnea el de zici că o apucase pe fată, brusc, surzenia…
–Bine, dar cea cu problema nerezolvată sunt tot eu,  nu înțelegi? Chiar nu-ți pasă?, bâiguia ea, albă ca varul…
–Nu-mi pasă, mie îmi pasă doar de mama! Ce, te-am forțat eu cu ceva?
Fata lăcrima si mai tare, bărbatul o tot trăgea din stație să-și ducă, probabil, discuțiile în altă parte.  Ea nu voia, aruncându-și ochii spre noi, disperată,  de parcă s-ar fi agățat de privirile noastre. Deja, eram cu toții mult mai atenți,  pregătiți, probabil, pentru a interveni, însă ea pusese, discret, bariere între noi, într-un licăr destul de tulburător. Începuseră a se îmbrânci, ea în a rămâne, el stăruind să plece împreună,  iar noi deja ne uitam, cu teamă, la mașinile care treceau pe lângă escuar, speriați de inconștiența lor. Bărbatul alunecă ușor, dar nu înceta să urle și să amenințe.  La un moment dat, inevitabil, de altfel, cade pe stradă, se ridică, instantaneu, vine violent către fată, schimonosit de nervi, dar ajunge fix în clipa în  care tramvaiul, oprit în stație, miraculos, se pune în mișcare cu tot cu fata în cojocel alb, ce hohotea fără întrerupere.
Cineva aproape că o așeză cu forța pe un scaun; ea se ascunde, rușinată, sub gluga cea flocoasă și plânge înfundat. Plâns simțit de noi toți, de parcă plângeam și noi cu ea.  Doamna cea corpolentă, însă, se apropie, fermă dar cu cea mai blândă privire din lume, o scutură puțin, cu un gest care semăna mai mult a mângâiere, a ciudă pe situație, parcă,  și îi spune, cât să nu uit o viață acele cuvinte: „Draga mea, nu doar că acel tânăr nu merită ca tu să plângi pentru și din cauza lui, dar orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viața ta!”
Am încercat să o consolez cu privirea, dar părea că nu dorește asta, așa că…m-am enervat puțin pe respectiva băgăcioasă nebănuind nicio clipă că fusese dușul rece de care albișoara avusese nevoie. Întamplător sau nu, aveam același traseu. Am coborât amândouă la capăt de linie; am urcat în autobuzul în care simțeam deja sentimentul de acasă și ne-am petrecut privirile tot drumul.  Sau poate doar așa credeam eu. Ninsoarea pornise din nou, vântul își scosese artileria grea,  eu trecusem vremea rea pe planul doi, iar ea era deja amorțită, fără lacrimi, oftând ușor și având privirea stinsă..a durere nouă.
Mi-aș fi dorit s-o ajut, să o întreb, să-i spun orice cuvânt ar fi avut nevoie, dar  nu știu ce a fost în mintea mea de prelungisem întâmplarea și o mutasem într-o dimensiune unde nu erau drumuri, oameni și clădiri, căci în lumescul nostru am văzut-o cum  face dreapta pe străduța de după stația autobuzului  și se îndepartează de mine în hățișul blocurilor, lăsându-mă sa o privesc ca pe o nalucă.
Multa vreme, de câte ori treceam pe lângă stația aceea din mijlocul orașului, chiar și acum, când tramvaiele fac parte din istoria Brașovului, eu parcă văd chipul acela înlăcrimat și doi tineri care luptau pentru ceva ce nu exista. Brusc, orice anotimp ar fi, eu simt iarna și văd cojocelul alb.
                                                                                ***
N-am să las povestea să rămâna doar așa, ca un episod ce m-a tulburat într-o clipă a tinereții mele,  și nici   întru o aducere aminte, pasageră, doar pentru că ieri am trecut prin acea zonă, am simțit frigul, din nou, în plină arșiță, iar scena mi-a revenit în minte  clar, deși a trecut multă, multă, multă vreme de atunci.  Întâmplarea face să o reîntâlnesc pe fata devenită femeie matură, între timp. Avusese o poveste tulburătoare. Rămăsese cu bărbatul din acea seară,  dintr-un șantaj emoțional căruia nu-i putuse face față,  poate și din frici prost înțelese sau slăbiciune femeiască, trecuse razant pe lângă moarte în zilele acelui timp cu frig și ninsori,  iar fiecare clipă cu el fusese ca un cui bătut în sicriul tinereții sale.
fata în cojocel alb
fata in cojocel alb
Scăpase de el după ce pierduse tot, iar femeia unde stătea în gazdă era prietenă cu mine. Am recunoscut-o și după cojocel. Încă îl mai avea, deși nu mai se vedea strălucirea de odinioară.
 N-am putut să-mi scot din minte vorbele doamnei corpolente: …„orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viata ta!”  Ea primise cuvintele ce ar fi putut-o trezi din durerea aceea, dar frica o făcuse să nu creadă că s-ar descurca să înfrunte singura ceea ce se făcuse în doi.
Târziu, pornită pe un drum frumos – aveam să aflu la un moment dat – fata cojocelului alb și-a luat viața în mâini. Ce păcat însă că plătise tributul cu lacrimi și durere.

 

Uneori, tinerețea curge atât de repede și mereu crezi că ai timp să recuperezi, neștiind că singur îți dai șah și mat dintr-o singură mutare.

 

Publicat de Adriana

https://www.adrianatirnoveanu.ro/

33 de gânduri despre „Fata în cojocel alb (șah-mat-ul tinereții)”

  1. Din păcate de multe ori lucrurile se întâmplă așa în viața. Suntem „învățați”, eram „învățați” că nu poți trece mai departe așa pur și simplu, și că suferința face parte din „schimbul” autoimpus pentru a consuma totul, pentru a schimba ceva, pentru a găsi libertatea.

    1. Da, regulile nescrise ale acelui timp mai apar și acum în mine. Revolta mea de atunci m-a costat scump, libertatea mi-am castigat-o cu batalii pierdute, exact ca personajul meu. Mulțumesc pentru vizita, Adrian. Nu mă asteptam. Ma asteptam, mai degrabă, la „drumul apei bune”, ca tată de fată…

      1. Ca tată de fete… sunt ca o goeletă ce își poartă în pânze grijile și satisfacțiile, navigând în plină strîmtoare ce îmi leagă cele două oceane! 🙂

    1. ..of, stii ca nu imi scriu povestile sa aduc nelinisti, nici tristete. Le scriu dintr-o nevoie a mea. Nădăjduiesc că ai simțit și șah-mat-ul meu, pe acolo…

  3. Brrr, m-au trecut fiori, ca niște sloiuri de gheață, simțindu-mă în mijlocul iernii, singură și neajutorată… Fata cojocelului alb m-a purtat cu ea pe nesimțite. Din afară e mai ușor să dăm sfaturi care, chiar dacă par plauzibile, de cele mai multe ori, nu sunt urmate, mai greu fiind a simți pe propria piele încrâncenările, încordările și încercările la care ne supune viața. Se potrivește perfect, povestea ta, cu ziua asta înnegurată și ploioasă. Să-ți fie senin, cald și bine pe orice potecă te-ai afla! 🙂

    1. ..ai simtit perfect, povestea. A fost mult mai mult decat mi-am permis si mi s-a permis sa pun aici, dar totul e bine cand se termina cu bine. Cand faci naveta si ai de mers 30 de km (dus si intors) fiecare minut ti se pare eternitate si frigul ti se pare Alaska. De asta zic, ca întamplarea in alte conditii, poate nu era atat de dramatica, desi…tot aiurea s-a terminat…

      Te pup cu drag…

  4. Trista poveste,însa atât de reala.Din nefericire din ce în ce mai des întâlnite aceste jocuri de sah,între tinerii si adultii de azi.
    Sahul vietii este un joc(razboi) imprevizibil,între doua tabere,alb-negru,lumina-întuneric,bine-rau,rareori se ajunge la …remiza.În acest joc(razboi)care se desfasoara în interiorul nostru,pe câmpul de batalie sufletesc lupta se da între sentimentele inimii si ratiunea creierului.E bine când finala se încheie cu remiza,într-un echilibru de forte absolut între alb si negru…
    O zi minunata,cât mai echilibrata.

    1. …da, când într-un început de viață ai toate piesele și tu alegi sa le joci gresit, nu poti spune ca e un joc de sah decat cu destinul. Asta am vrut eu a spune. Nu între generatii, nu intre cei doi, poate doar intre bine si rau, intre intuneric si lumina, minciuna sau adevar. Alegi gresit. Cand ai frici nu ai nici credinta suficienta, stiu pe pielea mea, din pacate. Seara frumoasa, Iosif!

      1. Perceptia vietii limitata spatio-temporal de cele cinci simturi,relative,aparente,scurte si imprevizibile,este „ALEGEREA GRESITA” a tuturor oamenilor de pe Terra,nascuti din femeie,înselati de lumina artificiala,efemera,”FALSA” a purtatorului ei „LUCIFER” cazut din cer pe pamânt din îngâmfarea impertinenta si trufasa, de a se face egal cu DUMNEZEUL ATOTPUTERNIC,iar de când a fost destituit din cer,este potrivnicul lui HRISTOS,(AUTENTICA LUMINA NATURALA) însala masele de oameni prin cele mai perverse metode oferind celor ce-l accepta,proprietati,bogatii,si lucruri pretioase,pamântesti,iar acestia îl urmeaza orbiti de stralucirea falsa,a perceptiei moarte,relative,scurte si imprevizibile a acestei vieti,falificata,întunecata,moarta în toate dimensiunile ei,trupesti sufletesti si spirituala…
        Doar în HRISTOS este Calea,Adevarul si Viata autentica,absoluta,atemporala prin care omul adamic se poate metamorfoza din muritor în nemuritor,traind si murind asemeni LUI zilnic,purtându-L în inima noastra,lasându-L pe EL sa traiasca în noi,doar asa vom putea trece pragul Locuintei mortii si câstigarea ETERNITATII…

  5. Wow, ce poveste tulburătoare… și cum ți-a scos-o destinul în cale după atâția ani… poate unde te-a marcat atât de mult.

    1. N-a fost doar intamplare, cred. In cartierul in care am locuit 30 de ani, si de nu stiam oamenii pe nume, ii cunosteam dupa figura. Cred ca a fost previzibila intalnirea, la un moment dat. Ziua aia a ramas in amintire si datorita amanuntelor: tramvai, naveta, frig, iarna, cearta violenta, femeia bagacioasa dar mai ales plansul ala pe care fata nu-l ascundea.

  7. Dar la sah-mat-ul suferit de doamna cu infarctul nu se gândeşte nimeni? 🙂 La cât de mult a suferit ea când feciorul ei, bine educat şi pregătit să ajungă pe cine ştie ce piscuri pe care muritorii de rând nu le văd nici cu telescopul, a fost ademenit de fata cu cojocel alb? Lăsând gluma la o parte, într-o asemenea poveste nu există nevinovaţi. Dar dintre toţi mama băiatului a greşit cel mai mult. Părerea mea. În rest, ce să zic, cât am citit m-am simţit ca la cinema urmărind „Pas în doi” de Dan Piţa. Desigur, la matineu şi chiulind de la ore. 🙂

    1. Uneori, citindu-ti comentariile, imi vine sa ma reprofilez si sa trec la alt gen de scrieri, desi, in ultima vreme, scriind aproape zilnic, chiar am vrut sa atac tot felul de subiecte. Asta e aparent banal, privit mai ales din prisma anilor avuti acum, insa atunci….emotiile m-au cam stapanit. Pas in doi, ce vremuri….

      1. Comentariile mele nu încearcă să schimbe nimic deşi aş minţi dacă aş spune că nu sunt curios la ce gen de scriere te-ai gândit. Chiar aşa, poate ne spui. 🙂

        1. Radu, tocmai ce am completat ca am scris destul de divers in ultima vreme, incat ACEST gen de scriere sa nu se repete sau sa nu fie…majoritar. Asta era ideea.

  9. …zici ca am fost cu tine în stația de tramvai, așa am simțit povestea. Am perceput până și intonația doamnei care a sfătuit-o pe fată. De cojocelul alb nici nu mai zic..

  10. Viata chiar poate sa-ti dea sah mat, dar uneori depinde de „nebun’ si de „regina” ….
    Ma limitez sa scriu doar atat! 🙂
    Weekend fain, Adriana draga!

    1. Chiar ma bucur ca ai scris atat, cum îi spuneam și Nicoletei ieri…sah-mat-ul tineretii nu poate fi dat decat de noi înșine, cu alegeri care iți pot sctrica tot drumul, fix de la inceput. De multe ori, datorita reactiilor „vai, ce poveste trista” eu nu mi scriu multe altele care-mi trec prin minte. Si cum eu nu fac altceva decat sa folosesc blogul pentru povesti, imi pot lua vacanta definitiva. Numai bine si voua, draga mea!

Comentariile sunt închise