Drăgaica mea

Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot  mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aceea locuim la munte, să se simtă! Ăsta era gând de anul trecut,  anul acesta mirosul ploii  e  viu şi, încă, umed în simțurile mele. Oricum, în dimineaţa asta, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain. Ar fi și cazul, căci în mintea mea încă e primăvară, pentru că ceva, ceva s-a întâmplat anul acesta cu anotimpurile, contopindu-se pe alocuri, înghețând zile și întârziind înfloriri.

Totdeauna, perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc,  şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam ce meritam, ne tremura sufletul de emoție să vedem ce cărți vom primi, caci acelea ne erau baza citirii de vacanță, şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele, dar dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ăla bun, din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, în 2014, pe timpul ăsta, tataia se afla la Brașov, la sora mea, într-o mini vacanță forțată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care  îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedeau permanent), dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp, de când mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acelei perioade, am scris, cândva, cu tristețe. Moşu’-cocoşu’! Din 2014, îi numărăm și lui anii de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.

 În povestea noastră de iunie, însă, îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil –  DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în straie albe diafane, purtând cununi pe creștet. Nici la dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!

Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea, atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la marginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi împlinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru strădania şcolară, de peste an. Mamaia ne spunea că acolo s-au adunat toate „comediiile” (și sper să înţelegeţi frumuseţea cuvântului), toate „(l)ringhişpirurile”, lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor. Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie. Bucurie sinceră de copil de oraş.

După data de 24 iunie se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor, când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin prejur, din satele buzoiene, să petreacă.

Suna muzica, cântau lăutarii, umblau ţigăncile cu ghiocul, în fuste largi de mătase colorată care ne luau ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de porumb. Alergam de la o tarabă la alta, atingând mărunțișuri și adulmecând simplitatea. Trosnea asfaltul de la căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile noastre.  Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam  cu bulgări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece – singura pe care nu o suportam DELOC.

Treceam, repede, prin spatele celor ce trăgeau cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă crăcănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe rulotele circului ambulant – femeia cu barbă și mustaţă, clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am văzut-o niciodată. Între timp, se pare că a apărut la Eurovision să împartă lumea în „toleranţi” sau nu, în admiratori sau mai degrabă, în contestatori. Ciudăţenie cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o reacţie de respingere, recunosc asumat.

Dar să revin; doar omul cu picioroangele mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi împingându-ne de bucurie. Acum, nu s-ar mai mira nimeni. Trăim în 2017, deci e evident ca doar pronunțând cifrele ești anihilat, cumva, de timpurile acestea moderne, deși, după părerea mea, conceptele se interpretează, iar aceste lucruri care provocau uimire celor prezenți, acum sunt duse la nivel de artă în diverse acțiuni ale actorilor și artiștilor specializați în acest gen, facând pe statuile vivante sau atrăgându-ți atenția prin dans și gesturi.  Atunci, însă, eram atrași spre spectacol..mai zgomotos și cu mai multă dezinvoltură, reacțiile instinctive nederanjând pe nimeni.

A doua oară, când ajungeam la târg, ne uitam după băieţii şi fetele mari; cu ei şi ajungeam acolo, de astă dată, dați în grijă ca pe niște păpuși grăitoare. Nu știu cum făceau, dar eram libere și în același timp moarte de frică să nu cumva să-i supărăm pe idolii noștri cu aripi zburătoare. Îi priveam cum se dădeau în lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsuceau,  se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lăsându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pământului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici „ales”, dar am zburat cu imaginaţia atunci, şi a fost minunat. Şi chiar….suficient.

A treia oară, mergeam exact de sărbătoare.  Pe 24. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, primeniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plastic, de gumă, ce miroseau puternic a cauciuc  și tronau în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Muzică populară autentică de Siriu, de Prahova, de….of, of şi măi, măi……, de cules în suflet și fredonat întreaga vacanță. Același parfum de mici, turtă dulce, vată-n băț, grădină zoo (erau și cuști cu animale exotice), „borcane cu accidente genetice (atunci erau în borcane cu formol, acum sunt pe ecranele tv sau în politică)”- spunea, cândva, un drag prieten, pălării de cowboy de pai, revolvere de jucărie, jucării țărănești de lemn, trompete stridente cu indieni călare pe ele, tiribombe de toate soiurile, tras la țintă cu aer comprimat și veșnicul aparat unde-și încercau „golanii” forța pumnului. Lumea cânta, se veselea, povesteau despre filmele cu cowboy și indieni, din oraș, tinerii își promiteau iubire, iar noi reveneam acasă, ținând o mingiuță plină cu rumeguș și o oglindă primită souvenir, cât să se știe că ai fost de Sânziene la bâlci.  Un an ne țineau de cald amintirile cu miros de Drăgaică și mereu ni se părea că sunt și mai frumoase.

Și totuși, cu timpul, nu am mai mers în vacanţe la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Rememorez  o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expoziţie. Deja eram noi însene sânziene, nu ne mai uitam după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amintesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smântână….. minunaţi. Ehehe, ne modernizam, dar tot aveam mâinile pline de  covrigi pe sfoară, cât să purtăm cu noi semnele simplității.

Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic mai tristă. După o înmormântare, cea a mătuşii noastre, dragi sufletului nostru, care ne crescuse de când aveam câteva luni,  ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei noastre. Se întâmpla în 2003. Nu mai avea strălucirea de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi, dar şi  comedii care aveau alte denumiri.  Mai în trend. Zornăitoare și dătătoare de senzatii tari. Branduri de bere, de sucuri, produsele vieții moderne, nu mai lăsau loc pentru bulgări de floricele, bragă sau turtă dulce cu oglindă-n mijloc.  Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău, singura ce ne-a consolat puțin simțurile.

Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens de papuci de gumă, parcă acelaşi uitat din copilăria mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive flower-power. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi, cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas. Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Drăgaica sufletului.

Acum, de Drăgaică, lumea sărbătorește Ziua Iei și se construiesc alte amintiri. Într-o zi şi acestea îşi vor lua zborul, pentru că amintirile se înlocuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte, desi, mie îmi va ramane, in suflet, ca o ştampilă, la fiecare aniversare,  ziua Sânzienelor.

Dorul meu poartă în perioada asta parfum de DRĂGAICĂ! A mea.  DOR  DE MAGIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie, ci doar recunoştinţă. Zâmbesc cu sufletul şi mă îndrept să adun alte povești de vară. Unele noi. Cred că e adiere de vacanță, deși  știu sigur că e un fel de 2 în 1. Dar despre asta, altădată. Primiți-vă vara cu drag în suflet și bucurii calde!