Eu despre moarte nu vreau a vorbi,
Nu vreau să-i scriu poeme
Și nici s-o duc în stele,
Nu vreau s-o port în slove
Nici să-i descriu urcușul,
In lacrimă de suflet
Mi-am îngropat eu dușii
Și-mi este de ajuns.
Nu vreau să rup din trup,
Nici să-mi ascund în coaste
Dureri definitive.
De ce? Cand lumea-i plină
De lumină
Să-i dau putere celei
Ce punctul o să-l pună
În final?
Nu vreau să dau cu negru pe poeme,
Nici să vorbesc de giulgiu,
De ciocli sau sicriu,
Cat inima imi bate și-n vorbă
Și-n poveste
Eu de iubire, viață,
De rost aș vrea să scriu.
Nu pot și nici nu știu
Sa dau răspuns mai amplu,
Chiar dacă provocarea
Incită și m-adapă,
Prefer ca epilogul
Să nu îmi fie faptă,
In litera-mi de-o șchioapă
Nu vreau un mic infern
Să șadă.
În lume-s de simțit
Si nu doar de fațada,
Iar multe începuturi-mi vor fi
De povestit.
De morti sa scrie alții,
Caci poate e o artă
Să pună în cuvinte
Ce nu e de trait.
Eu n-am s-o scriu, mă va scrie ea….pe neașteptate
Căci moarte-s doar poveștile uitate
eu despre moarte n-am sa scriu, oricate pagini ai rasfoi
E prea multa tristete in moarte, atat de multa incat nu incape in poeme.
Mare dreptate ai, insa am in jur oameni care scriu doar despre ea, intr-un mod, pentru unii, interesant si atragator.
…inevitabil face parte din noi, fie că ne place sau nu.
E un adevar ce nu trebuie demonstrat. Nu imi plac poemele de acest fel, si nu inteleg aplecarea catre gen. E destul ca avem scrieri despre cei plecati. Eu n-am s-o scriu, ma va scrie ea….candva.
Cu aripa mortii pe umarul stang si ingerul pazitor pe umarul drept – asa zic unii ca traim. 🙂
Nici pe mine nu ma atrag poemele care parca invoca moartea. Dar tu, Adriana, ai scris despre moarte intr-un fel care-mi place: e acolo, stim, s-o lasam in pace, ca vine ea cand o fi timpul. 🙂
Zile fericite iti doresc, cu drag!
Ieri am aflat că a murit Nicu Despa, bloggerul acela nevazator, care facea origami, scria pe blog, facea o gramada de lucruri. Facea dializa de multa vreme. Si asta mi-a confirmat, inca o data, de ce nu imi pare atractiv sa scrii explicit despre moarte, oricata metafora ar fi.
Dar prima fraza, cea cu ingerii, imi place mult. O stiam, dar tot imi place.
❤…si când mă gândesc ca trăim alături de ea ,de când ne naștem !!?
..da, chiar ieri am auzit o veste năucitoare, asa ca sa o „cante” altii in poeme, mie imi suna macabru
E prea multa tristete in moarte, atat de multa incat nu incape in poeme.
Mare dreptate ai, insa am in jur oameni care scriu doar despre ea, intr-un mod, pentru unii, interesant si atragator.
…inevitabil face parte din noi, fie că ne place sau nu.
E un adevar ce nu trebuie demonstrat. Nu imi plac poemele de acest fel, si nu inteleg aplecarea catre gen. E destul ca avem scrieri despre cei plecati. Eu n-am s-o scriu, ma va scrie ea….candva.
Cu aripa mortii pe umarul stang si ingerul pazitor pe umarul drept – asa zic unii ca traim. 🙂
Nici pe mine nu ma atrag poemele care parca invoca moartea. Dar tu, Adriana, ai scris despre moarte intr-un fel care-mi place: e acolo, stim, s-o lasam in pace, ca vine ea cand o fi timpul. 🙂
Zile fericite iti doresc, cu drag!
Ieri am aflat că a murit Nicu Despa, bloggerul acela nevazator, care facea origami, scria pe blog, facea o gramada de lucruri. Facea dializa de multa vreme. Si asta mi-a confirmat, inca o data, de ce nu imi pare atractiv sa scrii explicit despre moarte, oricata metafora ar fi.
Dar prima fraza, cea cu ingerii, imi place mult. O stiam, dar tot imi place.
❤…si când mă gândesc ca trăim alături de ea ,de când ne naștem !!?
..da, chiar ieri am auzit o veste năucitoare, asa ca sa o „cante” altii in poeme, mie imi suna macabru