Poveste de seară, cu martori aleși…în leagănul florilor

Leagănul florilor:

Lumea ta se ascunde sub spaimele mele.

Se scurg singurătăți de cleștar pe puntea suspinelor.

Eu îți ofer o țigară, deși mereu te cert pentru asta

și te rog să nu o aprinzi până nu îmi caut și eu o palmă de cer

pe care s-o privesc cât fumul gândurilor tale 

albăstreste timpul nesfârșit și rece al muțeniei noastre.

 

Și atunci, fugim în lume să ne regăsim

 

 

Îmi pui flori pe trunchiuri de copac

și mă așezi în leaganul strâns cu funii;

mă privești cum îmi flutură părul 

și cum râsul meu inundă alei întomnite.

Țigara s-a fumat singură, iar eu mă gandesc 

să fac cumva și să mă legăn mereu,

poate așa te vindec de fumul albastrui.

 

 

Tu râzi și-ți plimbi palma pe fața mea,

încercând să îmblânzești o șuviță 

șoptindu-mi că mai bine să nu iau acasă 

pisicul tigrat ce s-a ascuns în brațele mele, căci îi stric rostul.

Și că oricum ne așteaptă șapte rosturi blănoase, acasă.

Uit că suntem mulți. Deh, metehne de om îndrăgostit de neam pisicesc.

 

 

E al nimănui, sau poate nu, deși tare vrea iubire și mângâiere de om

Doarme, toarce, mă privește pe furiș

și plânge de încerci să mi-l iei cu forța.

Mă părăsește, brusc, pentru mâța cea albă,

mamă neliniștită care nu-nțelege 

că am făcut schimb de iubiri, chiar acolo în creier de munte.

 

 

Acum, am motiv să mă-ntorc la bradul cu șase ramuri ciudate.

Mă așteaptă un leagăn, un pisic alintat

Și o vrajă al unui castel ce-noptează, mereu,

în muzică de Chopin, salutând Caraimanul.

 

 

Tu…ți-ai aprins o nouă țigară. 

Știu, e semnul tău că iei cu tine legănatul munților.

Adulmecând șoapte și nesfârșitul.

 

 

Ba nu!, îmi șoptești ghiduș.

Iau râsul tău din leaganul florilor

Și-l trag în piept.

Definitiv.