Când sfârșiturile se înnoiesc

Când sfârșiturile se înnoiesc, apar artificiile surprinzătoare ale Universului. Se rostogolesc zile în luni și se întrepătrund anotimpuri deși totul nu pare altceva decât spectacol cu repetiție, într-un alt an, într-o altă dimensiune.

S-a întunecat orașul de două zile-ncoace. A plâns cu lacrimi de zahăr kandel cerul și s-a așezat, în chiseaua grădinii, pulbere rătăcită de octombrie înghețat. Într-o singură zi, s-au mișcat trupele de comando ale văzduhului, aducând tunete și fulgere în timp ce coborau de zor mici cercetași albi. În tot timpul ăsta, secundele despărțeau luptele. Soarele îi însoțea în încercuiri de o clipă, ca, târziu, în noapte, viscolul să spulbere și să-i învrăjbească între ei, doar-doar nu s-or așterne pe caldaramul știrb si rece. Apoi o tăcere nefirească s-a instalat de parcă nimic nu se întâmplase și urmele fine rămase pe acoperișuri erau doar închipuiri dintr-un coșmar pe care aveai impresia că l-ai mai trait, cândva.

Iedera roșie, filigran natural al toamnei, cusută parcă de cel mai neobosit artist, s-a ciufulit toată, împrăștiind din frunzele sale ruginii pe poteca pădurii. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum se întinde aceasta pe pereții clădirilor. Ai senzația ca sunt coloane întregi, ca niște cozi de fată tânără și cochetă ce nu se poate hotărî cum să-și lase părul. De data asta vântul atât i l-a înfoiat de o lăsase necoafată în văzul lumii. După o oră, însă, stătea impasibilă, încremenită, cu câteva frunze lipsă, dar încă dârză și frumoasă, semn că multe furtuni mai trebuiesc a veni pentru a o face să renunțe la coama sa roșie. Sincer, o înțeleg. Să se bucure cât mai poate căci, în curând, noiembrie nu se va mai juca în episoade fantomatice și o va sili să se orienteze spre stilul de iarnă. Ea mi-a soptit că prefera să joace în basmul „poveștii din frumoasa adormită” decât să se știe tunsă și cheală, admirată doar de câțiva pitigoi și hrănindu-se cu amintiri de primadonă.

In definitiv, nu e singura care așteaptă primavara din luna noiembrie. Vecinul cel blond care îi dă binețe dimineața și seara nutrește aceleași sentimente. Pentru ei nu exista iarnă, ci doar o trecere spre verde. Pentru mine, nu contează anotimpurile. Nici lunile chiar. Mă simt ca o nucă. Sunt o nucă. La adăpost, într-o coajă dură și frumoasă, rostogolindu-se încet în înțelesuri și povești cu a fost odată. Cu miez dulce, din care se pot hrăni toți cei care simt nevoia să guste, sau matur, îmbogățind masa sufletului pribeag, rătacit prin cuvintele mele, în înserări de gând.

Am fost nucă verde, coborâtă în dulcețuri de vorbe, primite cu greu, uneori sau firesc ca o bucurie de primăvară binemeritată. Am fost decojită, marcând mâini, îngălbenindu-le trecerile în amarul neliniștilor mele și ronțăită discret silabă cu silabă. Câțiva, m-au asezat în săcuți de pânză, ca pe o comoară dragă știind că atunci când va veni vremea voi fi de nădejde și gust la masa cea de taină. Uneori, mi se-ntâmplă să-mi uit menirea și să încremenesc în singurătăți voite, așteptând clipa degustării profunde. Mă ofer atunci, ca pe o ofrandă,  într-un pahar-degetar, devenind nucată amețitoare, în semn de iertare căci nu am nicio explicație verosimilă pentru tăcerile și izolările mele. Poate doar alcoolul să reușească să vă îmbete dezamăgirile.  Stiu  că așa mă  mai adun dintre lucrurile care îmi îngrămădesc literele și secundele, amețindu-le într-o gaură neagră, din care nu ies nici eu, nici cuvintele. Și totuși, sfârșiturile se înnoiesc, iar eu îmi scot inima din carapace, măcar cât o simțire în plus.

Doar blondul meu m-a salvat dintr-o rostogolire imprudentă și m-a așezat pe polița cu semne calde, lângă trei vreascuri de nuiele, un fir de busuioc și o fotografie cu ramă aurie. De acolo, vă scriu, cu litere-candele care sigur vor încălzi orice anotimp ar veni.

Cândva, spuneam că mi-e lumea amestec și poate și din acest motiv războaiele vremii nu mă mai sperie. Mă sperie doar înghețul din oameni, vrajba, agresivitatea și inconsecvența unora. Mă îndepărtează pașii  de-i simt în spatele meu mult prea puternic, de parcă sunt iscoade care au lipsit de la lecția de camuflaj și dau fiori prin sunetul flecurilor de la pantofi, dar și cei care se caută în cuvintele mele mai mult decât merit. Mă mai întristează și faptul că-mi cenzurez emoțiile sau trăirile, întrucât se întâmplă deseori să se decojească din mine mai mult decât am, decât sunt.

Caci…sunt o nucă. Mă voi rostogoli încet spre povestea de mâine, una care se cere încălzită în aura iubirilor cuminți. Unele știute, prinse în carapacea mea de nucă. Curând, voi străluci în pom de Crăciun, învelită în staniol, și agățată pe ramuri cu miros de sărbătoare, amintindu-mi de mamaia mea și ciurul ei cu nuci ce deveneau globurile cele mai frumoase. Nu e nevoie de mult să fii fericit, dar e nevoie să știi ce te face fericit. Exact ca zicala aceea că vorba fără faptă, e degeaba. Și uite așa, vă spun că o vreme am lăsat vorbele căci faptele se cer și viața se trăiește și dincolo de cuvinte.

Vreți o nucă?

ps. Dedic această scriere tuturor celor care poate au înțeles de câte ori am vrut să închid această poartă de comunicare, din cu totul alte motive decât cele ce țin de drag de scris, inspirație sau bucuria descoperirii frumosului din oamenii pe care îi găsesc în casele lor virtuale. Când lipsești mult, nici nu știi cu ce să începi, iar eu am tot lipsit în acest an.