Silver, pisicul nemuritor

Silver, pisicul!

Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe ea!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră şi mai are doua surate …prietene de joacă. Acum ceva vreme, le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Cîteva  veri în urmă, cam multe adunate, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Câini avem din 2011. Le lăsam de mâncare pe prag. Veneau, furau, dar habar n-aveau că toată mâncarea aceea era pentru ele. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.

Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : „Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. De multe ori, nu mai plecau; se tolaneau pe băncuțe, pe balansoar, dar nu ramaneau de tot. Mereu le chemau Măria Sa Acoperișul. Daaaa, acolo se adunau ca într-o șezatoare de taina, facând pe țiglele de lut ars cărări potrivite pernuțelor de la lăbuțe. Spectacol era toata vanzoleala aceea, iar cand se aprindea lumina din geamlâcul de lângă streașină, nu cred că nu-ți opreai mintea să nu inventeze o poveste despre Omul și mâțele lui. Doar că Omul nu avea chip…niciodata, doar lumină pe acoperisul pisicilor.

Pe unul micuţ, alb cu negru,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure. Da, dar alea-s raiul omului pădurii, vecinul care are casă imensitatea naturii, Ioan cel rătăcitor. Pe unul din motanii negri i-am hrănit multă vreme, mai ales  iarna. Zilnic. În restul anului, nu-l vedeam, nu-l simteam. Doar de acolo, de pe streasina lumii, se mai auzeau semne că sunt și vor  fi mereu. Cat vor mai fi, căci casa dispare. Omul-investitor lovește si aici cu proiecte ample, ca deh…e centrul Brasovului!

Din acea parte, cred,  a venit şi unul dintre motanii noştri, Silver. Despre Silver vreau sa va vorbesc asa cum era. Motan ciudat, cu destui anişori în palmares, dar cu multa putere, pe care și-a dozat-o miraculos in toti cei cinci ani petrecuți la noi. Se descurca cel mai bine la capitolul mâncare, de  îi biruia şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Din mogâldeața aia blândă cu ochi plânși nu știu ce se întâmpla dar ieșea Sfarmă Pisici și cand se infoia o dată zici ca fusese hrănit cu jăratec, ca în povestea căluțului costeliv. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Mă enerva că se auzeau niste strigate de lupta încat era imposibil sa nu angreneze si aristocrații casei de pe atunci, si sa te tii spectacol. In final, se asezau toti pe covor, Silver…mai mereu cautator de mână omenească, iar ceilalti oblojindu-se unul pe celălalt de parcă ei erau cei  „biologici”, iar asta „adoptatul”. Pfui, nu-mi venea a crede ca nu-l acceptau deloc, doar il tolerau. Da, dar cine se aduna in lupte cand nevoia o cerea? Tot ei.

Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi, cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva! Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine atâta vreme, deși prietena mea mereu spune ca cestile acelea sunt cesti spectaculoase pentru zi de zi, ca acestea, zilele adică, sa devina la fel. Mie nu mi-s la îndemână, prefer cănile, oricarui moment unic.

Da, ce ştia el de zestrea mea? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!

Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un televizor din bucătărie – care, culmea, curenteaza putin, deci nu ne explicam cum a reusit – se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era  un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l suportau defel. De fapt nu l-au vrut de la început, cum spuneam.

Era încă frig, când a apărut Silver pe lângă casă; chiar zăpadă, deși era primăvară, în martie târziu. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Uitase ca tot bătrânică și bolnavă de pneumonie si chisturi ovariene fusese cand a ajuns la noi. Tan-motan, liderul absolut, avusese o lună când și-a aratat urechile de liliac printre perne, in casa noastră, dar pe el îl recunoștea în drepturi și îi era companion.

Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească.  Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure.  Până să am o reacție, a dispărut. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să își dorească, totuşi,  să intre în casă.

 A făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm la puțin timp, după. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor!

L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: „Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât arătarea asta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla, în acel moment,  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit. A devenit cu adevărat frumos. Problema cu sănătatea a avut-o mereu, da’, na, ţinută în frâu. Oricum, am citit cândva pe net, cum că, „unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, voiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Silver a fost o provocare și nu totdeauna cea mai placuta, mai ales spre final când nu mai ținea cont de litieră mereu, dar asta nu m-a împins niciodată la idei definitive. Am tras de el sa nu moara, din prima clipa. Mereu ni se spunea ca moare, iar el traia, si tragea cu dintii de asta, iar noi îi spuneam Nemuritorul, Neînfricatul. Ne dovedea ca viata cu noi era tot ce-și dorea și nu voia sa se termine cu una cu doua.

Cat despre deciziile unora,  tot nu înţeleg! Nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă!

Silver era genul care-și cunoștea interesele, știa că scaunul de lânga Mihai e liber pentru el. Se așeza acolo, când luam masa, fără să ceară, fără să miaune, fără să atenteze la mâncarea noastra, dar extrem de atent la tot ce ne pica din mână „ca din întâmplare”. Era amuzant cum punea cateii pe fuga pentru bucățica lui de hrană și cum știa ca noi nu o sa-l lasam sa astepte in zadar. Cerșea atâta iubire, cu fiecare rotire de căpșor, și, Doamne, ferește să te fi așezat pe vreun fotoliu, preț de cinci secunde, sa-ti tragi sufletul, ca el deja se instala in poala ta pentru mângâierea fără de care nu putea trăi. Când noi ne risipeam în activități a început sa doarma pe catei, și, curios, niciunul nu l-a alungat, de parcă știau ca nu va dura mult și că merită să-i răsplătească nevoia asta a lui. Cu Lupu-Baiatu, insa, a fost cea mai induiosatoare perioada. Doi bătrâne care se protejau unul pe celălalt, dar despre asta am mai vorbit.

O vreme, a vrut  doar afară, dar şi acolo tot în locuri ciudate fie ca era vorba de acoperişul vecinei, fie că era în ghiveci, sub vreo tufă, spate în spate cu Toto, sau in jardinieră în loc de plante. Silver nu a fost doar un motan, ci a fost balsam pe suflet, pisicul care mi-a demonstrat că bucuriile vietii vin de unde nu te astepti, ca desi tii la lucruri marunte si ai atasamente de tot felul, nu te enervezi cand batranetile lui îi dictau sa se comporte din ce in ce mai ciudat și din ce in ce mai de nepovestit. A trăit fericit, imprimându-și propria protecție vizavi de fiecare membru nou care apărea în casa. Cu el mi-am pastrat durerile cand ceilalti doi pisici au disparut, și tot cu el mi-am testat limitele suportabilitatii când s-a hotara ca îi e din ce in ce mai greu sa lupte. Uneori, însă, îmi pare că-l zăresc prin cotloane pe care nu a apucat sa le vada, uitându-se cu reproș, cu ochii lui plângăcioși, care au rămas pe veci in noi ca replica pentru orice fiinta neprietenoasa „Uite, se uita ca Silvărasu’!”