Piatra lunii călită
Inima mea s-a scurs printre ropote de șoapte,
Luna se dă dea dura, pe cer, și-mi aruncă ocheade,
N-am răbdare să-i prind rotundul în pale sclipiri,
Știu că-i schimbătoare ca mine și mi-e sufletul plin
De înțeles și de taine ce se vor măsluite,
De întâmplări vinovate ce nu se lasă rostite
Și nu cad din Înalturi cum așa s-ar credea
Căci sunt toate pitite în inima mea.
Scutur cerul c-o frunză din arțarul bătrân,
Scutur luna să-mi pună pe umăr gând bun,
Scutur stelele cu crengi de mesteacăn sticlos,
Scutur viața dar ea nu pare sus, ci pe jos,
De-o călcăm în picioare printre pietre și iarbă,
Că ne pare destulă, că ne pare întreagă,
Ca o pâine dospită care crește prin noi,
De uităm c-o felie-i frământată cu ploi
Care au curs doar în tine, sau în el, sau în tata
Că-n furtuni și-au dus traiul, și că des au dat plata
Mult mai mult, mai intens, mai durut sau amar
Decât cei ce privesc luna ca pe-un lucru banal.
Mă rotesc amintiri, mă străbat întrebări:
Sunt ca tata, ca tine, sunt un om cu mirări?
Trec pe drum fără țel? Îmi împart trupu-n cioburi
Sau aș vrea să-mi adun tot întregul din hopuri?
Și să le rotunjesc, să le pun frunze vii,
Să-i dau lunii tribut doar luciri arămii
Și să zic mulțumesc că din tata-s clădită,
Piatră Vie ce sunt, Piatra Lunii călită!
Ce păcat că timpul nu se dă în rate,