- Uneori trecem prin viata cu pedala de la acceleraţie pe maxim şi total neasigurati. Din nicio parte. Te lovesti de oameni, de lipsa lor, de experiente care mai de care mai naucitoare ca, in final, sa nu te mai poata repara nimeni dupa accidentul inevitabil. Doar timpul, iar in unele cazuri nici el nu face fata. Prea suntem multi.Acum mai mult de 25 de ani, daca stau sa socotesc, dar nu vreau sa ma sperii de la inceputul scrierii si sa pun punct inainte de a-mi spune mai clar ideea, cunosteam un om care avea sa-mi schimbe viata. Multa vreme mi-am zis ca acela e unicul moment pe care l-as sterge definitiv din trecutul meu si, culmea, nu e cel mai injositor, ci e cel cu impactul cel mai mare asupra trecerii mele prin lumea asta. Este acea intamplare care a deschis drumul pacatului in viata mea. Și nimic nu a mai fost la fel. Nici eu, nici raportarea mea la ceilalti. Parca ma nascusem sa persist in greseala, sa ma adun faramite de jos şi sa fac un intreg peticit pentru mai tarziu. Credeti-ma, pe cuvant, ca fisurile s-au vazut multă vreme si, parca, tot in acele locuri se adaugau alte şi alte intamplari.Cand vad in jurul meu oameni ce regreta trecerea timpului, doar pentru ca atunci responsabilitătile, lipsa sau putine, faceau casa buna cu tineretea si prospetimea noastra; cand imi recapitulez eu, pe repede inainte, altfel nu as rezista, trairile mele de atunci, zau, daca m-as intoarce, chiar daca mi s-ar garanta tinerete fara batranete, zero riduri şi lipsa par alb. Nu, nu, nu… de trei ori nu.Mi-am ranit parintii in incercarea mea de a ma face repede mare, am ranit parintii altuia, am bulversat oameni şi ne-am tarat noi, acei doi de atunci, intr-o parere de iubire nebazata pe nimic. Dar nimic. Atractie doar si consumarea ei, si care – iar aici nu vreau deloc sa punctez vremurile pe care le-am trait ce excelau prin lipsa cunoasterii sau a informatiei – ne-a amagit intr-o stare de absurd si neintelegere, dar mai ales de ne-iubire.Când am fost ceruta de la tata, nu stiu daca aveam 20 de ani. Eram, inca, amandoi, convalescenti dupa un episod traumatizant care era gata, gata, sa ma coste viata şi pe care voiam sa-l incheiem intr-o uniune care, credeam eu, avea sa cicatrizeze uratul si greul ce aparuse sa-mi mutileze sufletul si nu numai. N-a fost asa. Dincolo de faptul ca tata nu a inteles de ce viitorul lui, posibil, ginere a venit sa-i ceara fata, asa, pe neasteptate, imbracat nepotrivit şi fara eventualii cuscri, noi ne jucam, deja, de-a baba oarba; oarba fiind eu, iar baba povestea, caci nimic nu era mai gresit decat gandirea mea de atunci si senzatia ca astfel pot repara lucruri incepute in doi. Nu a inteles, bietul tata, nici din ce ne-am fi putut sa ne ducem viata impreuna sau unde am fi locuit, tinand cont de tineretea noastra dar, mai ales, nu intelegea de unde a aparut iubirea aia ce ne facea sa ne dorim impreunarea vremelnica, pentru ca el nu vedea decat o fuga din calea problemelor pe care mi le facusera ei, ca parinti, cu asprimea lor. Nu stia, dragul de el, ce dureri noi purtam si cum credeam, naiv, ca astfel mi-as accepta, mai usor, greseala. O parte din noaptea aceea mi-am petrecut-o in strada, pe un leagan. I se parea tatei ca am nevoie de o racorire a mintii. Asa era. Dar eu nu stiam asta, nu stiam nimic. Nimic.
Lucrurile s-au terminat inainte de a incepe, dar asta nu inseamna ca nu au venit intamplari tavalug pe care nici macar nu merita sa le mentionez. Niciunul nu am avut vreo vina, caci ar fi putut ramane doar o poveste oarecare, daca nu i-am fi simtit acut nepotrivirea. Violenta verbala si fizica, insa, nu le-am putut uita pana mai ieri, cand am crezut eu ca pot face pace cu aceste amintiri. Am omis, insa, sa adaug, acestor senzatii, deschise de conjuncturi bine intentionate, in prima faza, pe tanara de atunci, care nu a invatat mare lucru din lectia acelor ani, in care niciunul nu a stiut iubi, pretui, incuraja, sustine, de a se bucura de succesele fiecaruia in parte, lasand la o parte acel „si eu” sau de a nu scoate, macar, ce era mai rau unul in altul. Nu aveam inlantuirea aia de copac, puternica, stabila cu seva vindecatoare despre care am aflat intre timp. Eram ciungi, nemilosi si tristi, doi copaci care traiau in aceeasi gradina, dar unul cu spatele la celalat.
Momentul l-am perceput atunci ca maximul suferintei mele. Si stiti de ce? Pentru ca nu aveam experienta vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemanatoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivita carora sa ma pot destainui, nu aveam suficientă incredere in parinţii mei sa le spun trairile mele, nu am avut suficienta incredere în mine și, pur și simplu, mai eram si la varsta cand simțeam nevoia sa sufar, ca si cand toata nedreptatea lumii o adunasem eu in mine. Ehehe, de-ar fi existat astfel de site-uri, internet la liber si tot ce avem acum si ni se par nocive sau nu, educative sau toxice, tot ai fi putut face alegeri mai bune de care nu te-ai mai fi simtit vinovat. Asa, singurul lucru la care m-am priceput a fost sa fug. Si, Doamne cat am mai fugit!
Am lasat, repede, in spate acel episod şi m-am cutremurat, dupa ani, cand am descoperit ce perceptii diferite aveam fiecare despre acel moment. De vreo trei ori ni s-au mai intersectat drumurile şi de fiecare dată, cred, era raspunsul lui Dumnezeu in fata intrebarii mele, nerostite, culmea, niciodata: „Ce ar fi fost daca?” Nimic!, mi-a raspuns Dumnezeu. Pentru ca unde nu este iubire divina, nu poate fi nimic. Unde nu e gandul total spre binele celuilalt drumul se intrerupe. Definitiv. Iar noi am stiut asta si ma bucur ca am aflat-o repede, asa cum, de putin timp, cred ca am pecetluit senzatia, dar si povestea, dandu-i finalul pe care-l merita. A capatat forma de ravas, strans bine la capete, si cu pecete de tinerete zbuciumata, care sa nu mai fie deschis niciodata de nimeni.
Nu m-am uitat inapoi in momentul in care una din povestile mele se sfarsea. Ba, mai mult, refuzam orice informaţie venita asa, din darnicia unora. Voiam sa protejez ceea ce deveneam, chiar daca tot nu eram bine si pe drum curat; imi doream sufletul liber pentru inainte, nu dornic de inapoi. Nu credeam in legaturi reluate, funii innodate şi viata retraita. Voiam sa traiesc si atat. Cu orice risc. Acum, cand vad oameni care-si plang iubirea pierduta, sunt un pic infuriata, dar şi mai furioasa sunt pe cei ce o striga in asa fel incat sa ajunga la celalalt durerea lui. Ca si cand suferinta aceasta l-ar surescita pe cel ce a iesit din poveste, care zburda in altele mai noi si, poate, l-ar face sa se impiedice, sa se intoarca, sa adune cioburile impreuna si sa RETRAIASCA.
Nu mi-a placut sa scriu, nici sa vorbesc despre iubire, asa, la general. Pentru mine iubirea e fapta, emotie, traire buna, nu suferinta, lacrimi si suspine. Stiam asta doar la nivel teoretic, incapabila sa construiesc astfel de lucruri cu cineva. Mi-am luat lectia umilintei devreme, dar in felul meu am iesit invingatoare pentru ca, pentru mine, iubirea avea sa vina tarziu, aşa cum nici nu o visasem, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la ea in vreun fel, poate si pentru faptul ca am crezut ca nu o merit, prea ma considerau multi capricioasa si instabila. Cu toate astea, am trait o viata de om pana am reusit sa-mi gasesc linistea si pentru că multi cred că sunt o norocoasa pentru acest dar, uitandu-ma, totusi, peste umar, nu pot sa nu ma gandesc ca orice pilda inteleapta sau cu nu stiu ce talc s-ar fi vrut, nu se potriveste aici, din pacate. N-am invatat nimic, multa vreme. Am trait şi atat. Nici macar nu am reusit sa deosebesc binele de rau. Am ales tot raul, o data si inca o data, iar şi iar. Ba, uneori, l-am generat eu. Aveam o predispozitie fantastica in a intra in belele; inca o am, dar intre timp am frane bune.
Pana intr-o zi, cand, cred, totusi, firul raului s-a rupt de la sine, pentru ca, in orice poveste, deci si intr-a mea, s-a inceput un ghem nou. Cu toate astea luna mai, în fiecare an, e o luna trista. ”Niciodata sa nu te uiti la ce ai pierdut, ci la ce ti-a ramas”, spunea cineva. Acum multi ani, indepartati ani, imi pierdeam identitatea pentru o vreme, apoi mai-ul mi-a fost o umbra definitiva, prin trecerea tatei in nefiinta.
Din pacate, lectia intamplarilor mele trecute mi-a fost tot o lectie pentru zilele de azi. Poveste in poveste. Si veti rade, dar intr-un moment de exaltare sufleteasca, fericita prea tare in tot ce fac acum, probabil si din siguranta care, credeam eu, ma stapaneste in zilele acestea de femeie cu ani destui la purtator, am vrut sa peticesc si experienta asta. Din pacate, nu am mai stiut cum. Si am adaugat nepotrivirii, imaturitatii și orice balarie ati vrea sa asezati in fraza… numele meu. Dupa vreo doua treceri cu privirea peste un text ce semana a schimb de replici gen ping-pong, am realizat ca nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta, am inteles ca faptele pot fi diferite de cuvinte. Iar cand convenientele și politetea dispar, cand curajul iti da indrazneala, te tradezi singur și revii la inconstanța pe care nu o recunosti in viata de zi cu zi dar ti-o amintesti perfect de cand erai fugara. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine insuti nu. Și daca ti se activeaza si senzatia de neplacere uiti orice parte romantata a povestii, asa cum uiti ca ai avut intentii bune intr-o conversatie care iti devine, destul de repede, iritanta.
In definitiv, cuvintele ne ajuta sa dam caldura unor intamplari ce nu au avut decat o raceala aparte care, si acum, dupa 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am cautat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasandu-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni, poți face loc lucrurilor bune din viata ta sau chiar sa devii tu un om mai utilat sufleteste. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi ca te omoara zilnic. Si mai stiu ca voi evita, pe cat posibil, cuvinte ca „maturitate„, „vindecare”, „eliberare” , „greseala” „impacare”. Nu mereu spun adevarul despre noi.
Am inteles, in schimb, cu toata fiinta mea, ca as incerca cu orice pret sa fiu fericita, nu as lasa pe nimeni sa-mi zica, nici macar sa-mi sugereze sau sa-mi induca sentimentul ca „nu se poate”, „nu ai voie”, „nu-i posibil” și „nu tie”. Nu am privit inapoi decat, pentru a culege impresii pe care sa le astern pe aici, intr-o poveste, de care, poate, cineva are nevoie. Sau nu. Sau poate ar fi, cum spuneam mai sus, lectia neplacutului si a nepotrivirii cu ceea ce iti e harazit sa traiesti. Am inteles ca poti incepe relatii cu oameni de care esti atras, cu care, in ciuda diferentelor, pornesti pe un drum, desi tie nu-ti place nici cum gandeste omul ala, nici cum pune accentul in fraza, nici cum doarme, nici hobby-urile lui, nici faptul ca nu esti tu, in preajma lui. Nimic. Iti plac altele, dar nu suficient cat pentru o viata intreaga sau macar pentru o poveste de care sa-ti amintesti cu placere.
Asadar, oameni, numele meu e NEPOTRIVIRE sau FUGA, si uneori generez situatii, dar pe care nu le mai regret demult, caci am acasa mester reparator de suflete si idei proaste, care stie cum sa ajunga la inima mea si caruia nu-i par altfel decat o provocare frumoasa, spune el. Iar eu sunt multumita. Cumva am fugit intr-o poveste ce isi scrie firesc fiecare fila, secunda cu secunda. Si nu mai fug singura, ci in doi. Doi potriviti.
Și dacă lectia rabdarii nu am invatat-o la timp, dacă mi-am petrecut o parte din viata, blazata, necautand fericirea,intr-o singuratate tulbure, mi-am invatat, intr-un final, pe neasteptate, lectia iubirii prin credinta. Credinta ca am fost suficient de iubita, incat sa mi se dea o sansa ca intr-o zi voi fi fericita cu adevarat. Şi sunt! Şi voi fi! Promit!
„N-am urmarit aici mai mult decat sa marturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viata.”, spunea frumos, Paler.
V-o spun si eu, in felul meu.
Momentul l-am perceput atunci ca maximul suferinţei mele. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu aveam experienţa vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemănătoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivită cărora să mă pot destăinui, nu aveam suficientă încredere în părinţii mei să le spun trăirile mele, nu am avut destulă încredere în mine și, pur și simplu, mai eram la o vârstă când simțeam nevoia sa sufer, ca și când toată nedreptatea lumii o adunasem eu toată.
Din păcate, lecţia întâmplărilor mele mi-a fost tot o lecţie ….pentru mai târziu. Și veți râde, dar într-un moment de exaltare sufleteasca, dorindu-mi sa mă impac cu tot ce a insemnat viata mea, am vrut sa peticesc și experienta asta. Din păcate, nu am mai știut cum. Si am adăugat nepotrivirii numele meu, fugii la fel, imaturității și orice bălărie ați vrea să așezați în frază. După vreo două treceri cu privirea peste un text ce semăna a schimb de replici gen ping-pong, am realizat că nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine însuți nu. Și când ți se activează senzația de neplăcere uiți orice parte romanțată a poveștii. In definitiv cuvintele ne ajută să dăm căldură unor întâmplări care nu au avut decat o raceală aparte care si acum, după 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am căutat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasându-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni, poți face loc lucrurilor bun din viața ta. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi tu ca te omoara zilnic.
Adriana, e cel mai frumos text pe care l-am citit in ultima vreme. Nu cel mai bun, nu fac astfel de ierarhii, ci cel mai patimas, mai insufletitor, mai debordant de energie. Asa ca…sarumana!
Eu mulţumesc, Cuvânta!Vezi ce înseamnă să te marcheze o anume perioadă? Ies la iveală trăiri …încă puternice. Mă enervează teribil când oamenii zugrăvesc doar partea bună, angelică, de parcă toţi plutim pe norişori, suntem perfecţi şi avem vieţi fără pată. După ce am găsit comentariul tău m-am grăbit să caut în arhivă destăinuiri ce au tot atâta forţă. Şi am câteva. Ce am realizat? Că o dată cu intrarea mea mai adânc în blogosferă, m-am pierdut pe drum în diverse dulcegării. Bune şi alea, dar n-ar fi rău să fac abstractie de acele sprâncene ridicate şi de replica „eu nu mă expun atât nici virtual, nici real”. Ba, uite că uneori face bine. O zi bună să ai!
Nu ma asteptam sa aiba asa impact asupra mea… Fiecare cuvant scris aici mi-a dat junghiuri in inima, mi-a facut pielea de gaina, iar finalul mi-a amintit ca a trecut ceva vreme de cand nu am mai vorbit cu Ionut in acel fel… Promit sa repar…
Cuvintele tale au puterea de a ma intoarce in timp, de a-mi aminti greselile facute, de a ma face sa inteleg ca trebuie sa privim intotdeauna doar spre viitor, ca trecutul trebuie sa stea acolo unde ii este locul, in trecut.
Vreau sa iti multumesc pentru lectie, pentru amintiri, pentru emotii! :*
Tu ştii bine ce înseamnă să îţi revii după ce un bum de ăsta se abate peste tine. Cum, fiind la pământ, nici de ce să te ţii nu mai ai, ca să te ridici. Groaznic. Eu singură am intrat in belele, mi-am ales oamenii şi actiunile gresit şi în loc să mă indrept parcă mă afundam şi mai rău. Altul era drumul meu dacă as fi avut cu cine să mă sfătuiesc la concret, fără teama de a fi judecată. Copil prost. Acum nu-mi rămâne decât să nu uit, pentru că multă vreme mi-am reprimat amintirile şi nu e tocmai bine. Abia acum mă vindec cu adevărat. Vorbind, măcar atât cât pot, despre lucruri care au durut. Am avut noroc că mi-am iubit libertatea mai mult decat pe mine şi de aici …drumul meu cu alte incercări, uneori…tot proaste. Mulţumesc, Vienela!
Toată viața alergăm în căutarea curcubeului! Uneori descoperim doar nuanțe terne, de gri, dar vine și momentul cel mare, în care vom vedea toate culorile acelea superbe ce alcătuiesc arcul curcubeului, în toată splendoarea lor! Să ne bucurăm de frumusețe, atunci când o descoperim!
Uneori vine, alteori nu.Era să-l ratez şi nu glumesc. Sigur aş fi avut alte momente, poate bune, dar total diferite de ceea ce mi-a dăruit, într-un sfârşit, Dumnezeu. Îi mulţumesc pentru şansa asta. Uneori am impresia că nici nu o meritam, iar alteori mi-e ciudă că nu a venit mai devreme. Dar, cum spui tu, mă bucur de frumosul din viaţa mea…descoperit …dincolo de curcubeu…
te-am citit astăzi de câteva ori. şi mi-am amintit că, demult, aşa te cunoscusem, în astfel de poveşti care aproape că rup carnea de pe os arătându-l crud, în lumină. şi mi-am amintit că în asta stă toată forţa ta. puţini ar recunoaşte că au greşit cândva cu atâta sinceritate. eu una, ştiu sigur că sunt lipsită de atâta curaj…
Nu am curaj, psi! Nu suficient! Am greşit mult în anumite situaţii şi pentru anumiţi oameni nu voi fi niciodată decât un om de nimic, care, acum, vorbeşte din pilde şi prin cuvinte…la îndemână. Şocant, nu? Am în spam o persoană, care, citindu-mi blogul, îmi aminteşte asta. Aşa că, riscul de a vorbi despre anumite aspecte din real e mare şi totuşi mic. Când greşeşti unei anumite persoane, ar trebui ca viaţa să nu îmi mai acorde nimic, în viziunea ei, nicio şansă, nicio alternativă, nicio variantă. Doar că eu ştiu că atunci când porţi ură cuiva, o laşi să trăiască în suflet. Ştii de unde îmi mai vine forţa? De la Mihai. Am avut îndrăzneala să îi spun şi lucruri ce nu trebuiau spuse, poate. Şi asa…recunosc simplu: am greşit de multe ori. Ca mulţi alţii dintre noi. Doar că…ce mai pot face? Să repar? Să recunosc mai mult? Să sufăr mai mult? Să vă spun tuturor că nu sunt ceea ce par a fi? Nu sunt. Sunt un om…ce îmbătrâneşte şi care îşi aminteşte…lucruri. Să tac? Pot şi asta. Sau mă pot întoarce la poveşti şi vorbe ameţite. Vom vedea. Mulţumesc de vizită.
să te spui cui îi pasă, să te scrii pe pereţi, până te vindeci! pentru că scrisul este până la urmă vindecare.
iar mulţumirile din final… pentru ce sunt? cui? eu te citesc pentru că pot, eu îţi aduc timpul pentru pentru că vreau. fără schimb, fără de plată…
cu toţii am greşit cândva, cuiva, cu toţii am ales cumva, poate mai puţin bine, din neştiinţă, din teamă din orice alte motive… te iartă! te iartă suflete pentru că meriţi.
Poate…Dumnezeu, că în viziunea unora…nu merit sau merit şi eu trădarea cuiva! Dar asta e. Ciudat e că azi mă simt eliberată!
Trecutul este istorie, viitorul o poveste care aşteaptă să fie scrisă.
Prezentul, da prezentul este singurul moment în care putem face ceva.
M-a impresionat articolul tău!
Radu, pentru cei ca mine şi ca tine, poate, prezentul contează pentru că din trecut, poate, mai poţi repara câte ceva prin acţiunile de acum, dar sigur nu mai schimb impresii gata împământenite, nu mai schimb resentimentele unora şi nici chiar faptele ce pentru unii vor rămâne incă dureroase, iar pentru alţii doar amintiri. Singurul lucru pe care-l pot face cu adevărat e să trăiesc împăcată cu mine, chiar dacă, dacă aş avea o putere, aş schimba multe lucruri. Multe. Mulţumesc.
Păi tocmai despre asta vorbeam! Nu trebuie să încerci să repari fapte din trecut. Istoria este deja scrisă. Dar prezentul, prin ceea ce faci, îţi poate aduce o mare împăcare personală. Cu fiecare gând, cu fiecare gest! Cu fiecare respiraţie! Se simte din scrisul tot acest… sentiment. Cred că m-am lungit cam mult!
Nu te-ai lungit! Îţi mulţumesc de gând!
Sigur nu ai scris povestea mea?
Chiar aşa? Putem schimba ideea personajului principal, poate aşa nu mai crede nimeni …că pot păcăli prin cuvinte.
Mi-au plăcut oamenii care își trăiesc viața în felul lor, dincolo de clișee și drumuri bătătorite. Oamenii care își asuma greșelile și izbânzile deopotrivă, cu convingerea că ele fac parte din viață, că sunt lecții din care au învățat ei și cei din jur. Chiar dacă viața ta seamănă cu un vârtej de întâmplări și emoții sunt convinsă că nu ai schimba-o cu nimeni. Ea de fapt te-a definit, te-a făcut să fii ceea ce ești acum. Eu nu mă întreb ” ce ar fi fost dacă?” pentru că știu acum că ”n-a fost decât ce-a trebuit să fie, si daca-a fost întradevar ceva, n-a fost decât un strop de nebunie…” Uneori am senzația că suntem pe pământ, niște diamante neșlefuite, pline de suflet și emotie. Cu cât ne batem mai mult unii de ceilalți, cu cât avem impresia că ne erodăm de încercările prin care trecem, cu atât scoatem mai mult la lumina din frumusețea noastră interioară, unică, neasemuită.
Mi-a plăcut scrierea această. Directă, plină de suflet și sinceritate. E genul de lectură care îmi place. Poate e sensul în care trebuie să scrii. Are forță, energie, sens, substanță.
Am zambit citind finalul pentru că vizualizam în gând o imagine pe care mi-a aratat-o fiul meu, un tânăr încăpățânat și el. Fotografia prezenta un baiat, care știa că trebuie să facă ceva și se impotrivea. Era ceva despre educatia lui. În cele din urmă a apărut mama, cu buldozerul, și l-a împins de la spate. Scria ceva că, atunci când e vorba de viitorul tău, mama găsește până la urmă o soluție. Fiul meu râdea știind că și eu am făcut la fel cu el.
Ştii, Gabriela, vorbeam aseară cu Mihai despre greşeli de tot felul.Mai mari sau mai mici, greseli peste care lumea trece clipind sau cele care stigmatizează; greşeli ce nu se vor şterge niciodată şi greşeli care în ochii unora te transformă pe viaţă în persoana non-grata. Mi-e uşor să scriu astfel, dar mi-e greu să trezesc celor din jurul meu răni ce poate, nu s-au cicatrizat niciodată. Mi se întâmplă ca greşind grav unei persoane, care nu mai dă doi bani pe mine, şi aceia poate ar fi prea mulţi, să fiu privită ca şi când păcălesc, ca şi când greşindu-i ei, nu mai am dreptul să trâmbiţez despre asta. Nu ştiu cum se descurcă oamenii cu propriile erori, cu momentele rebut, cu gândul că trebuie să trăieşti cu toate acestea, dar eu nu m-am descurcat prea grozav. Eu am încercat să nu mă mai uit înapoi. Atât. Ah, că scriu acum despre asta, e altă treabă. De asta, zic..că nu ştiu dacă se poate numi frumuseţea sufletului, ci mai degrabă e forţa cuvintelor care pleacă din întâmplări marcante. Minunată ultima relatare. Mă bucur pentru tine şi pentru el că puteţi fi prin preajmă atunci când aveţi nevoie unul de celălalt.
Am sa aduc aici două citate care apartin unor înțelepți.
”Când ai un prieten bun, ai în fața ta o oglindă.” ( Mevlana Rumi )
” Oamenilor le place să îi judece pe ceilalți. Asta le dă senzația că ei sunt mai presus de orice judecată.” ( Osho)
Niciodată nu o să poți mulțumi pe toată lumea. Fii tu însăți și străduiește-te să fii bună. E tot ce contează. Acceptă-ți trecutul și prezentul iar drumurile ți se vor deschide netede inainte. Oamenii care va trebui să îți fie aproape îți vor fi. Ceilalți vor dispare, pe drum, ca niște ”tovarași” al căror traseu s-a schimbat la un moment dat. Viața e o călătorie pe care o putem face minunată.
Da, bine zis. Eu trecutul mi-l asum cu tot cu greseli. Poate nu actionez cum asteaptă unii oameni să acţionez, dar dacă nu învăţ ca măcar acum, la vârsta mea, să-mi văd de drumul şi viaţa mea (că destul am intrat nepotrivit în a altora sau ei într-a mea în alte vremuri), încercând să îmi trăiesc ceea ce vine chiar şi prin prisma întâmplărilor trecute, atunci totul ar fi în zadar. O zi bună tuturor!
Cred ca doar cei care au gasit in prezent fericirea si se simt impliniti din toate punctele de vedere au capacitatea de a se impaca cu trecutul. Cu alegerile lor de atunci. Sau cei foarte intelepti care isi dau seama ca nimic nu e intamplator si privesc greutatile si piedicile vietii ca niste provocari, si nu doar ca le depasesc cu brio, dar se straduiesc sa invete din greseli. Chiar daca nu intotdeauna le iese din prima sau a doua incercare. 😛
Încerc a mă împăca cu trecutul dar nu reuşesc.De asta şi îl voi lăsa să doarmă, scoţând din el doar ce pot. Oricât de fericită aş fi acum, nu uit că am avut şi vremuri, dar şi momente nu tocmai ok. Ştii, mă gândesc la oamenii cu care nu mai am tangenţe din…trecut, care au fost şi rămân doar amintiri, pentru care sunt amintire sau coşmar. Acolo, nu mai poţi face nimic. Pentru că nu m-aş întoarce nici măcar să repar, sau poate doar să fac asta, dar mi-am dat seama că deşi socializăm frumos, în realtate, palpabil, nu am decât oameni care nu mă vor mai face să cedez, să pic în ispite şi să plec capul.
Of! E tare grea meseria de părinte…
…dacă pentru voi e asa, pentru mine va fi o necunoscută ce îmi pare miracol…
impresionant! 🙂
…e doar curgere şi zbatere, şi deschizătoare de alte amintiri…
Este ca o…lecție… Nu, nu dintre acelea impuse! O lecție ad-hoc, la îndemâna oricui este dispus să învețe, să înțeleagă crâmpeie din viață. Și asta NU pentru a nu mai face la rându-i, greșeli, ci pentru a învăța să treacă peste și să o ia de la capăt, odată stabilită cu discernământ, „destinația”…
….am senzaţia plăcută că toată scrierea mea s-a sintetizat in cuvintele tale.Mulţumesc.
Ai un fel de a scrie…care atrage, captează, place. 🙂
Reblogged this on Înşiră-te mărgăritare.
Cred că fiecare dintre noi am crezut la un moment dat că „trăim pe norişori roz”, aşa cum bine ai spus, nu am învăţat nimic din experienţele trecute, iar acum uitându-ne în urmă ne dăm seama că acei norişori au fost doar amăgire, sau nimic. Puţini dintre noi au curajul să recunoască asta. Te felicit pentru puterea de care dai dovadă, şi chiar dacă au mai spus-o şi alţii, asta în mod sigur vine din faptul că te-ai împăcat cu trecutul tău şi ai reuşit să te ierţi cu ajutorul de nemăsurat pe care ţi-l oferă omul de lângă tine, care te iubeşte necondiţionat şi te sprijină în tot ceea ce faci. Îţi doresc să ai o viaţă frumoasă cu împliniri! 🙂
..vezi tu? Nu a fost nimic grav, nimic de neretrăit. A fost tinereţe şi atât. Spuneai zilele trecute că oamenii nu pot scrie despre realitatea lor mereu. Eu ţi-am răspuns ca aleg de multe ori tacerea sau sa-şi tină ascunse trăirile pentru că, oarecum, cuvintele fiind libere, devin interpretabile, şi nu totdeauna in sensul bun. Nu traim de două ori. Alt drum aş alege dacă ar fi să o iau de la capăt, dar toţi avem o poveste. Bună, rea, eu mai scap in destainuiri ce mă neliniştesc prin disecările altora, dar mi le asum. Asta cu iertatul, e mai mult la nivel individual, decat general. Am acţiuni şi fapte pe care le regret. Per total, insă, vreau doar sa merg inainte cu ceea ce am adunat, cum spuneam, bun sau rau. Mulţumesc.
Aşa gândeam şi eu că aş alege altfel dacă aş putea. Alt drum, alt fel de a fi şi de a trece prin viaţă. Iar la iertare exact la cea individuală mă gândeam, să avem tăria să ne iertăm pe noi, să ne acceptăm aşa cum suntem cu bune şi cu rele, cu tot cu trecutele greşeli… Dar şi pentru asta e nevoie de linişte interioară, de împăcare cu ceea ce am devenit şi am realizat, fără a ne crampona la nesfârşit de trecut. Tu se pare că ai reuşit să faci asta. 🙂
..cu mare greutate am reuşit. N-am reuşit, in scimb, sa imi iert ”ieşirile” in raport cu alţi oameni. Adică acolo unde stiu ca greseala mea a lasat urme. Acolo doar sunt resemnata ca ceva ce e istorie deja nu poate fi schimbat, cum bine spunea cineva mai sus. Si traiesti cu gandul la ziua de maine, bifand din cand in cand măcar o rugăciune de iertare de pacae. Restul se scrie inca, cu oameni potriviţi alaturi, care sa tempereze tumultul. Sunt total alta pe langa oameni ce scot doar raul din mine.
Trecerea timpului lasă urme. Nu mă refer acum la riduri sau la firele de păr alb, ci la modul în care gândim. Se mai adună experiențe, trăiri, ceea ce determină schimbarea tiparelor.
Te-am citit anul trecut. Te recitesc anul acesta și văd în completarea făcută de tine că ceva s-a schimbat. Poate că ți-ai mai iertat câte ceva, poate că ți s-a mai iertat câte ceva, cert este că întrevăd mai multă lumină în cuvintele tale.
Cu toții greșim, uneori fie și numai prin tăceri. Și fiecare astfel de tăcere ne poate aduce nouă înșine ceva nedefinit dar nu neapărat bine, dar poate aduce unor persoane din jurul nostru poate o aceeași stare, sau poate una chiar mai dureroasă.
Bine ar fi dacă oamenii ar învăța să vorbească la timpul cuvenit, față de oamenii care trebuie, pot și chiar vor să le asculte vorbele! Pentru toți ar fi mai bine și poate că întrega viață ar deveni mai frumoasă și mai liniștită.
Îți doresc să-ți poți găsi liniștea deplină!
Anul acesta retin doar date. Simplu. Datele mă fac să ”sărbătoresc” sau nu, să scot de la naftalină texte, să mi-aduc aminte ca ”atunci” gandeam într-un fel, că acum sunt parcă mai bine. Ce greu cand vrei sa scrii astfel de texte, este insă modul de a
reuşi să prinzi timpul trecut in prezent. Nu stiu cum ar fi sunat ”la cald” acest text, aceste trairi, cand inca pluteam in incertitudini şi nesiguranţă, cand incă mă mai ancoram de nepotriviri, chiar vorbind de oameni oarecare dar cu care imparteai sigur o cafea şi ceva impresii. Acum, cand simt timpul comprimat, cand am multe de facut şi nu imi e vreme suficientă, am invatat sa spun Nu. Nu relaţiilor distructive, suficiente, searbede şi goale, NU- oamenilor care te tolerează doar pentru că ai mers, aparent, umăr la umăr, dar, poate, nu inimă lângă inimă, NU trecerii sterile. Poate de asta mă şi mir dacă cineva ce citeşte aceste rânduri crede cumva că mă mai zgândăre oarecum rana trecutului. Nu, din el aduc doar lucruri care au fost fapte şi trăiri odată şi chiar cu dulce izbândă de trecere cuminte a vremurilor actuale. Sunt liniştită şi impacata. Nu sunt vindecata total in raport cu unele persoane cărora le-am gresit cu adevărat, dar aia e altă poveste, diferita de cea din textul de mai sus. Te salut, Mugur!
… mi-am regasit in aceste randuri, o parte din trairile mele din anii adolescentei cand, imi doream sa prind aripi si, sa zbor alaturi de un suflet pereche ( credeam eu … ) dar …
MULTUMESC !!!
Ma bucur ca ai repostat aceste randuri… 🙂 Nu le-am citit pana azi dar – ceva-ceva – stiam din alte scrieri ale tale). 🙂
„Trecutul e prezent, prezentul e viitor” – spune un proverb arab. Personal, nu cred in „greseli” si „tradari” – mai ales cand e vorba despre iubire. Atunci cand luam o hotarare (in iubire – in ceea ce credem ca este iubire), cand facem o alegere, consideram ca este cea mai buna – ca, in timp, vom considera altfel nu schimba situatia / alegerea de atunci. 🙂
Intr-un cuplu, acela care iubeste il lasa pe celalalt sa plece (daca aceasta e alegerea lui, si nu-l iubeste mai putin) si nu considera plecarea ca fiind tradare. Nu iubesc conditionat: „ma iubesti, te iubesc”. Iubesc si atat! Pleci… pentru ca ai gasit „iubirea adevarata”? Asta e! Ma bucur pentru tine, chiar daca inima-mi plange lacrimi de sange. Nu iubeste cel care nu simte astfel (parea mea subiectiva) 🙂 .
Cand, insa, e in discutie „dragostea cu nabadai”… mai bine nu! De la primele semne am plecat – mereu! Chiar daca asta m-a costat! 🙂 Nu cred nici in dragoste cu nabadai. 🙂
Zile fericite iti doresc, cu drag! <3
Oh, Adriana! 🙂 Am recitit comentariul de mai sus! Ce stupid! :)) M-a luat valul, si-am neglijat ideea de baza: in acele randuri esti tu (si cei care se pot identifica, mai mult sau mai putin – si eu ma identific, pe alocuri) si nu-s deloc importante „teoriile mele”, chiar daca sunt un fel de „credinte personale”. 🙂
Ganduri de bine! Cu drag! <3
Din textele în proza sau versificate am constatat ca ai un suflet mult prea nobil, pentru a mai putea fi afectata de amintiri neplacute ale trecutului trist si dureros, si a continua sa-ti faci procese de constiintaiar Mihai,cred ca e cel mai fericit barbat sa aiba alaturi un suflet atât de curat si deschis, iubitor de viata si vietati, de natura si frumusetile creatiei minunate ale Celui Atotputernic.
va doresc din toata inima o viata împlinita cu pace si fericire oferite în dar, prin har tuturor celor ce-L accepta de Hristos ptin Cel Sfânt, Mângâietorul sufletelor, Duhul Adevarului trimis în ziua Cincizecimii peste ucenicii Domnului, si care mângâie si vindeca sufletele întristate si inimile zdrobite ale celor ce iubesc Calea, Adevarul si Viata…
Fiti binecuvântati, dragii mei !