–Alma, stai cuminte, te rog!
Se uita la mine de parcă nu pricepe. Si pricepe multe, va zic eu. Nu-i place ca stau in fotoliu. Pentru mine, acest fotoliu are rol terapeutic. E suficient sa ma asez in el si toate relele dispar. Ea nu stie asta. Ei nu-i place pentru ca n-are loc langa mine. Se asaza la picioarele mele si imi rontaie degetele. Imi retrag piciorul iar ea ma priveste nedumerita. Se ridica si ma studiaza, cum ar face sa se aciueze langa mine. Unde stau, e un coltar de lemn, cam incomod. Se urca pe bancheta si nu se tolaneste, ma priveste si mai cu interes.
-Alma, șezi. Stai acolo si nu ma privi asa, ca nu ai loc!
Nici nu termin propozitia, ca bichonica maimutica sare fix in bratele mele, cotropindu-ma.
–Adica, cum n-am loc, pare a spune!?
Am lasat-o cu greu sa alunece sub coltar. Nu i-a convenit. Acum, e pitita in spatele meu, pe fotoliul terapeutic. Eu stau cumva, nesprijinita, scriind aceste cuvinte, si ma minunez ce perseverenta e cand isi pune ceva in minte.
Dovada, cam neclara, dar na…telefon neperformant, pentru ora asta tarzie, 22.30
Hihi.. dar „uite ca am loc si eu pe fotoliul terapeuric si zau… ca e terapeutic cu adevarat, acum ca sunt aici”.
Terapie prin iubire pura 😉
pupic!!!
…da, din ce il credeam terapeutic, chiar mi se demonstreaza ca e terapeutic, cu astfel de dovezi de iubire.
Te imbratisez, Rux. Si Alma.
„Să stau cuminte? Nu vezi că mă provoci? De ce te-ai așezat pe fotoliu!? Brațele tale mă cer! Nu le auzi? Hopa, sus! Multumesc, Dumnezeu al cățeilor, iată-mă în Paradis!”
Fotografia e de milioane, Adriana. De aseară nu-mi mai iau ochii de la.ea.
Faza tare nu e faptul ca ea nu realizeaza cat e de mare pentru a-mi locui in brate (face des asta) ci ca i-am anticipat saltul si voiam a ma feri, cumva de asaltul ei. Radeam in hohote cand facea Mihai poza…