La noi, în satul cu mere dulci

La noi în sat mere aveau toți. Nu semăna, însă, un măr cu altul, de parcă, în grădini, oamenii au vrut să își arate unul altuia că al lui e mai cu moț. Nu erau. În satul nostru, merele nu erau prea mari, oricâtă maturitate trecea peste ele, pentru că, de atâta așteptare a pârguirii, te trezeai că zac toate pe caldarâm, În jurul copacului.

Ațoase, lemnoase, acre de ți se strepezeau dinții, spre bucuria mea și enervarea celor mari, niciodată nu primeau atenția cuvenită. Oricât de diferit ar fi fost gustul, era ca într-un concurs cu niciun câștigător. La noi în sat, fructele erau trufandale mereu. Prunii cei buni nu existau decât la anumite case, iar prunele grase creșteau la Colectiv cu nemiluita. Plezneai mâncând. În schimb, perii, oooo….acum, știind ce pere se vând prin urbea noastră, perilor ăstora le trebuiau făcute statui. Se coceau în tihnă, fără grabă, fiind zemoase atât cât trebuia.

În ziua de Sfântul Ilie, noi, copiii de atunci, ne trezeam și priveam spre cer. Ce credeți? Așteptam norul cel mare aducător de ploaie vindecătoare. Ni se spusese nouă că va trece Sfântul pe cer cu biciul și carul lui de poveste. Nu era om, de fapt, să nu aștepte semnul printre seninul cerului ca pe un miracol care ar fi vindecat ceva din uscăciunea aceea care părea că ne-a teleportat, pe toți, direct pe lună, căci așa arăta pământul, crăpat atât de tare, încât se distanțau marginile puternic și se formau crăpături adânci ce păreau cratere nisipoase, numai bune de hrănit imaginații.

Uneori, rugăciunile oamenilor erau auzite, și ploaia aia scurta devenea chiot de bucurie. Domolea puțin așteptarea. Alteori, nu se întâmpla nimic și oamenii chemau paparudele sau se gândeau la țiganii de la marginea satului care făceau cărămizi din lutul nostru bun, că au îngropat iar măgarul. Asta e altă poveste, una cu secetă forțată și cu ploaie venită, brusc, după ce au reușit să găsească locul măgarului îngropat de viu și dezgropat de localnici. Si nu, nu-s legende, deși ar putea părea. Poate doar superstiții combinate cu coincidențe stranii. In satul meu, ploaia a avut mereu rol puternic si era privită cu respect și așteptată de fiecare dată cu bucurie.

După ce treceam cu privirea toți norii, te uitai la poartă, nerăbdător, căci era zi de împărțeală, dar nu una obișnuită. Se împărțeau trufandalele de prin grădini. Pe recamierul din odăița cu tavan prea jos, vopsit albastru, se rostogoleau, astfel, mere de toate felurile, corcodușe, zarzăre târzii, căci de vreo lună nu mai erau prin pomi, piersici de oraș, vișine, prune verzui, câteva pere tari, prune grase, un pepene, de la căruța cu coviltir colorat, pe care sigur îl cumpăra mătușa și ni-l împărțea noua, porumb fiert de la tanti Mia, vreo smochină pe care nici nu o băgai în seamă de stafidită ce era; însă cea mai așteptată ofrandă era cea de la baba Ioana. Doamne, aveau oamenii ăia raiul și ei nu știau. Sau știau, habar nu am.

O casa veche, mai veche ca băbuța noastră care mergea în două bețe, cocârjată și adusă de spate de zici că era Sfânta Vineri, cu o prispă unde încă se zăreau dantelării în lemnul maro, vopsit, străjuită de un copac imens cu roade multe și dulci, ca în povestea cu fata babei și fata moșului. Dar merele alea nu erau mere obișnuite, erau mici cat ai fi mâncat unul dintr-o dată, pe o parte roziu, ca mărul Albei că Zăpada, și pe alta verzui trandafiriu.

Daca vă imaginați că știți ce înseamnă dulcele mărului cât un degetar, vă înșelați. În niciun caz nu rămânea vreo urmă de dulce apăsat sau vreo părere zaharisită ca dintr-un fruct obișnuit. Nu, era un dulce suav dintr-un acru transformat subtil, era ca o așteptare suavă de bun rafinat, într-un gust nemaiîntâlnit. Aș jura că acel fruct ar fi putut da dependențe mari oamenilor de la oras, și ar fi revolutionat ideea de fruct, însă cred ca mi-a fost mie sortit să rămân cu suprema comparație a mărului perfect.

Și cum vă spuneam, după ce poala de mere de la baba Ioana era rasturată printre celelalte, dupa ce toate casele primeau din rodul lor, și după ce mâncam până dădeam în pântecăraie bănuită, fix de a doua zi, de după Sf Ilie, noi copiii, ne îngrămădeam sub copac și ne culegeam bucurii mici și dulci și mâncam până crăpam, neștiind că musai ar fi să le spălăm sau altele ce ne-au invadat zilele astea care par din ce în ce mai departe de cele despre care vorbesc eu.

În satul meu, se ținea cont și se credea în bucuria simpla a darului ceresc, dar coborat în crengi cu rod, ce ne devenea, noua, licăr special, într-o zi specială, pe care oricum aș trăi-o, printre bucurii sau tristeți, printre ploi sau călduri mari, tot mai face loc amintirilor cu poarta larg deschisă:

-Mamaie, vine de-mpărțeala, mamaie! Și ochii mei iar au sclipirea aceea de o știți….

Zi tainică să aveti, si să împărțiți rod. Vă las și eu mărul meu dulce, din cuvinte, să va fie leac și bun…