În noianul de bucurii, o tristețe s-a culcușit, cândva, a dormit și s-a trezit gând bun. A stat în pijamale și s-a minunat de oameni frumoși. În pijamale de finet, nu de mătase, ca în copilăria mea, acolo unde era doar frumusețe și oameni dragi.
Iar cât a stat ea și a citit prin jur, a uitat că a purtat nume trist și s-a preschimbat în zâmbet.
Clopotei de vant asez, dragii mei, lângă aceste cuvinte, să ne aducă aminte că suntem clinchet, nu zgomot, și că toate trec, dar trec cu bine numai dacă alegi cu inima și rămâi acolo unde îți e confort și îți e cu folos de suflet.
Din 18 septembrie, am ales cu inima și vreau să nu uit asta, așa ca las asta aici, impreuna cu două fotografii-simbol.
ps. Povestea porumbeilor v-am zis-o, o repet:
Acum o lună, am început a hrani doi porumbei rataciti. Dupa doua saptamani au mai aparut doi. S-au certat, dar vazand ca ii hranesc pe toti, au cedat. Apoi au fost sase la masa. S-au certat, dar au cedat, din nou. Pe al saptelea, insa, nu l-au lasat. A venit, singur, mai tarziu. Mi s-a rupt inima! Nu credeam sa deosebesc porumbeii intre ei, dar unul e alb la gat, unul e gri, unul motat, unul slab, unul mai inchis la culoare, si unul are ceva la ochi. Cel singur are sclipiri mov in pene! Ma intreb, astia pot manca doar in pereche? Toti sase l-au indepartat pe frumos! Am aflat că da si ca, eventual au pui după ei. Adun povesti!
Azi, 29 septembrie, au fost zece, doar ca era ora 11 iar eu nu aparusem la ei, cu grăunțe. Ieri, i-am zis prietenei mele să închida geamul ca ma trezesc cu ei in casa, iar porumbei cu pisici noi sau vechi și cu catei vanători nu se ….pupă. Azi, ce credeti? Au venit sa ma certe. Exact cum banuiam. Viața e minunata! Ce tristeti? Ale cui?
Oooh, Doamne! chiar aşa, ce tristeţi?
Să le aduni, pe ele, poveştile, să tesem în iarnă gânduri cu ele!
Și cu inima, și cu rațiunea facem uneori alegeri înșelătoare. Ca să avem echilibru, trebuie să gândim și cu inima, și să simțim și cu creierul. Cred că am mai zis asta cândva.
Uite ce frumos e când transformi tristețile în zâmbet!
Tot cred că pe măsură ce aduni povești și numărul porumbeilor pe care îi hrănești va crește.
Imaginile sunt fantastice! Și atât de frumos e și la tine în suflet!
In ultimul timp prin Bucuresti sunt din ce in ce mai multi porumbei. Uneori incredibil de multi. Toata lumea le da de mancare. Totusi ceva s-a intamplat, pentru ca niciodata nu au fost atatia. Sunt tare vioi si e o placere sa-i privesti! Mi-au placut zambetele din casuta ta! Asa sa-ti fie mereu! un octombrie minunat, Adriana draga! Imbratisari!
S-ar putea sa fie asa de multi in putine (sau multe) locuri pentru ca mai peste tot se inchid podurile, curtile interioare ale blocurilor s.a.m.d. pentru a tine porumbeii departe – se merge pe ideea ca trebuie starpiti pentru ca sunt purtatori de boli (unii ii numesc „sobolani cu aripi”) 🙁
Unii „edili” s-au gandit chiar si la amenzi pentru cei care ii hranesc (nu stiu, insa, daca a reusit vreunul sa implementeze o astfel de masura – sper ca nu!)
Frumoase povesti se tes la fereastra voastra! 🙂
Multe povesti cu porumbei am si eu – daaa, ma „laud”. 🙂
Cand ii hranim am ajuns sa stam „pe faza”, sa nu se bata intre ei, sa aiba toti acces la graunte. Stii ca pricep?! Nu de prima data, dar au inteles sa stea linistiti, aliniati pe pervaz, si sa ciuguleasca – se mai imping ei, dar nu cu aceeasi hotarare.
Mai vin, in acelasi loc, doua turturele (gugustiuci) – se asaza pe o ramura a teiului si asteapta sa termine porumbeii; porumbeii pleaca, punem graunte, vin turturelele si hop! vin si porumbeii! Atunci „alungam” porumbeii! 🙂 Candva mancau separat: porumbeii la geamul bucatariei, turturelele la balcon, dar… pentru ca se plangeau unii ca e mizerie in fata scarii (nu avea cum, pentru ca sub geam e „terasa” ingusta) le-am mutat locul la balcon. Acum s-au obisnuit si porumbeii si turturelele – porumbeii pleaca mai repede la culcare si seara turturele pot manca pe saturate. 🙂
No, iar m-a luat valul. 🙂
Zile senine iti doresc, cu drag!