De când sunt mică las eu semn pe lâng-al ușii cadru,
Sa vada mama c-am crescut, de ți-e mai mare dragul.
Când am zburat din cuib știut, simțind că nu mai cresc
Tot am crestat un ultim semn, să-mi fie start firesc;
Si nu stiu cum, căci nu am vrut să fiu tâmplar al vieții,
Dar cuie am inceput sa bat, i-am insemnat pereții.
Nu mi-au placut numai ai mei,(ce brumă aveam de minte!),
Și am vândut pe vreo doi lei o mână de cuvinte,
Bătând, încet, cui după cui, în uși ce s-au inchis
Iar de le-am scos cu fapte bune, tot au ramas zapis;
Si multă vreme am incercat sa ma impac cu soarta
Abia acum am reușit, chiar de-i inchisa poarta.
Imbatranesc cu clipe-n plus, adun și cele apuse,
Sa nu mai creada nimenea că uit de vremuri duse,
Dar e in firea omului sa-și poarte crucea lui
Și doar o traista cu amintiri să mai așeze-n cui
Nu uit nimic din ce am fost, mă-ndrept spre nicăieri:
Traiesc crezând in omul ce voi fi, bat cuiul cel de ieri.
…și tac. De azi, exist cu gând prezent, fără vină!
octombrie 2016
