În lumea mea se vede ce se vede

În toamna păguboasă și silfidă,
Ca alba-neagra într-un popas de tir,
Când pierde totul pe o tufănică,
Pitită după trunchiul unui pin.

În lumea mea se vede ce se vede,
Nu pun peste adevăr păienjeniș,
Adun, discret, potop de amănunte
Și le sortez, în suflet, fir cu fir;

Fac, mai apoi, sertare cu momente pline,
Adesea, pun și cruci pe amintiri,
În lumea mea prezentul mă conține,
Dar știu s-aprind o lumânare în cimitir

De lucruri ce-au murit pe îndelete
Și au lăsat atât cât au putut,
Le tămâiez, pe rând, fără regrete,
Recunoștința lucrului trecut.

În lumea mea și toamne au fost destule,
Mereu speram la cea fără cusur,
Uit că și-n anul ce-a trecut n-am vrut măsură,
Crezând în toamna noului-nceput.

Și-mi cos la butonieră frunză ruginie,
Să-mi amintească de ce lumea mea e simplitate;
Nu toamnele îmi fac viața arămie,
Doar eu că prea-mi găsesc vină în toate!

Și-n jur privesc zâmbind decorului de ființe
Care îmi torc sau mă privesc din așternut;
În lumea mea, nu-i loc pentru cerințe,
Dar mulțumim și pentru ce-avem sau n-am avut,

Căci tot ce n-am primit ca dar firesc,
N-avea menirea să îmi fie mie înțeles!

Un zâmbet de flori, pentru voi și niște cuvinte care se așază cum doresc!