Despre viața sub gratii și zăbrele de gând
N-am nimic să mai spun, mă repet aiurind:
Omul are putere să existe și-n sine,
Să cuprindă esență, cum e sângele-n vine;
Să se plimbe pe ceruri, să se-ntoarcă-n destin,
Să își prindă pe aripi, nu tristeți, ci senin;
Să se strige pe sine, să se caute-n pumni
De-i nisipul furtunii sau doar vama de drum;
Să coboare pe puntea de pe muntele mării,
Să adoarmă-n hamace, în lumina-nserării,
Să se-ntoarcă în sine, colivie de aur,
Doar cu inima prinsă în iubire cu lauri.
Să purifice sensul doar rostind rugăciune,
Omul cade-n picioare, chiar de cade în sine,
Nevăzut de vreun suflet, doar de sufletul său,
Colivie deschisă …dacă e Dumnezeu.
Cu drag, va îmbrățișez!
Cu drag, te imbratisez si eu. 🙂
….multumesc pentru semnul tau, Diana!
Minunate gânduri exprimate-n rânduri !
Doar EL este în masura sa deschida toate „coliviile” !
Sarbatori fericite, alaturi de fiintele iubite, draga Adriana !
Un noiembrie linistit iți doresc, Iosif! Multumesc!