Tristețea mea se vede in primul rid,
E cel care s-a așezat pe chip din totdeauna
Și pe care om drag l-a numit „semn de înțelepciune”.
Se adâncește când fruntea mea face cute-cute
Și ochii mijesc a soare inexistent.
Tristețea mea se vede pe buzele mele adunate a oftat,
Pe mâinile mele ce stau să se prăbușească de greutate invizibilă,
Se vede pe fiecare fir de păr care se adună ca o pădure pe fața mea care nu mai vrea a fi văzută de niciun om, de nicio făptură, de nicio rază de soare.
Tristețea mea se vede în literă, chiar de o ascund bine
Și delicat, în versuri diafane sau cuminți,
Și se mai vede în mersul bărbatului meu
Când observă că lumea mea are lacrimă de cristal.
Poate și de asta pașii lui se aud din capătul străzii,
Iar câinii latră a bucurie!
Ce știu ei de tristeți!
Scrisa in 17 august 2018, rătăcită, găsită azi!
