Cândva, decembrie 13

Mi-am fracturat glezna, in trei locuri, intr-o zi de marti, 13 decembrie, in jur de ora 19.30, acum ceva ani. Asa a fost sa fie; treceti de cifra 13 ca nu o consider purtatoare de ghinion sau semnificatii aparte. Belea, cainele urla, eu eram in chiloti, singura in casa, foarte dureros, dar si infricosator in acelasi timp. Ce sa fac? M-am gandit, dupa ce urletul slobozit in casa cred ca mai vuia inca, trebuia sa gasesc telefonul. Noroc maxim ca, de s-ar fi aflat departe de mine, nu stiu cum urcam sau cobaram vreo scara din casa. Sun. Nu, nu sotul. El trebuie sa afle ultimul de data asta, pentru ca s-ar fi panicat rau; o sun, așadar, pe sor’mea.”-Mi-am rupt piciorul, zic, trimite-l, te rog, pe Costi’ ; -Unde esti?, mă întreabă ea de parcă aș fi fost plecată în expediție. „-Cum unde? In casa!”

Costi, cumnatul meu, e omul cel mai bland, cel mai bun la toate și in toate, cel mai grozav om pe care-l cunosc. Topai in casa pana la dulap, in tandem cu Izi, maidaneza, care urla si latra de nu ma puteam concentra. Trag, cumva, niste nadragi pe mine, ma sperii de modul in care se umfla glezna, asa, precum cozonacul, parca nu se mai oprea, gasesc niste cizme, il incalt pe dreptul, încep să mă târâi, semn că țopăitul deja devenea obositor, caut buletinul si astept.

Apare Costi. Ma vede, se pierde putin si incep, tot eu, să adun situația într-un loc, sa dau directive utile: Hai, scoate catelul afara, verifica prin casa si hai la spital!” Menționez că nu aveam, atunci, decât doi câini, unul în casă, altul sus în pădure și mai menționez că cel din casă contribuise cumva la căzătura mea.

Nene, si incepe cea mai urata fugarire prin casa, om-animal, de si acum, saracul caine, maraie de cate ori il vede pe cumnatu’meu, semn ca n-o sa uite curand insistenta lui. Rectific, din 2016 s-au impăcat, într-un sfârșit.

Plecam, intr-un final. Tin sa mentionez ca strada pe care locuiesc e greu accesibilă, iar daca e cu zapada și mersul liber pe ea devine greoi, deci nici vorba sa fi chemat salvarea, mai ales ca ar fi trebuit sa sara ambulantierii poarta sa ajunga la mine, dar nu stiam cum, deși nu ninsese, inca, Slava Domnului, mai ales ca, la putină vreme, a venit urgie albă care a cam stat ceva, țintuindu-mă în castelul meu solitar. Plus ca usa nu se deschidea normal, cainele nu i-ar fi lasat, amănunte de tot felul.

Partea cu spitalul e la fel de impresionanta, mai ales pentru un om care nu fusese internat niciodata.

A mers totul destul de repede: urgență, constatat, imobilizat, internat, operat a doua zi; da, intr-un spital de stat, cu un medic remarcabil, cu ingrijiri naucitor de bune pentru ce stiam eu ca ma asteapta pe acolo, cu oameni atenti si culmea pana si cu o mancare bună, calmante de cate ori era nevoie si se putea, fara spagă și atentii.

In seara internarii, Mihai al meu, care cum spuneam a aflat după ce deja iesisem din cabinetul dctorului, insista sa mergem acasa, neînchipuindu-si ca era nevoie de operatie, semn că optimismul lui lovea din nou. Din păcate, realitatea era alta și acele puține zile pe care le-am stat in spital au fost primele și aproape singurele departe de el, din cei 13 ani jumate de cand suntem impreuna.

Doar ca zilele acelea m-au schimbat enorm; am vazut multa suferinta in jur; nu-mi trebuia semn sa stiu cat sunt de norocoasa in multe, pe lumea asta, dar semn a fost. Apropo,  dintre cei 12 din salon, doar cativa aveau probleme cronice;  vreo 8 oameni, insa, veniseră cu probleme survenite din accidentari stupide, nu din suferinte cronice, cum spuneam: picior rupt la ski, sală, una cazuse de pe o scara, facut praf sold, alta cand punea perdele, de pe pervaz se prăvălise, una își zdrobise glezna in mantinela de la patinoar, eu mă impiedicasem de un covor plutitor si de catel, alta lovita la genunchi după o cazatura, semn ca nu evaluăm bine pericolele.

Mi-am petrecut cateva zile in povesti si cel mai mult m-a impresionat o batrana care suferise o operatie, ceva cu o proteza de sold, dar care nu lega cuvintele in urma altei suferinte, gen accident vascular. Aici am văzut puțin lipsa de personal, pentru că niciun pacient nu era în stare să se deplaseze și chematul unei asistente, care altfel venea si revenea destul de des, era cu adevărat o provocare, dar cumva se rezolva si asta, miraculos. Am refuzat vizitatorii, am refuzat mâncarea de acasă, recunosc că mâncam cat sa prind puteri fiindu-mi frica de orice deranj stomacal care mi-ar fi putut aduce un disconfort și mai mare decat aveam.

Ei bine, cand imi luam ramas bun,la externare, bătrâna care aproape nu scotea niciun sunet, se ridica, intr-un fel, si cu ceva cuvinte amestecate imi spune cam asa:„Tu, tu cuminte si buuuun, si sot cu iubire, si eu fericit tare că văd asta, si voi impreuna, mereu, asa!”

Ce vazuse batrana aceea in mine, în noi, nu stiu, dar eu am plecat cu incredere din spital desi stiam ca vor urma zile grele acasa; lumea din jur, in schimb, se mira mai tare decat mine la cat de mult a „vorbit” bunica, lucru pe care nu il facea nici cu familia.

Si-au urmat; si mi-am revenit greu, si n-am mers mult timp….dar multe nu au fost asa cum trebuia: zapada era cat casa, fractura mea dificila, eu nu ma puteam deplasa si, culmea,….nu aveam nici cont pe facebook, altfel as fi putut sa-mi petrec timpul mai frumos, aici cu voi. Blog, nici nu stiam ce inseamnă, asa ca se exclude gandul. Am reînvățat să merg; am învățat să mă deplasez și chiar sa fac treburi prin casă, pentru că prima cină, pe care a luat-o soțul meu, când revenisem acasa, și care nu semăna cu nimic în farfuria lui, m-a decis sa fac asta. Menționez ca pentru a ajunge la bucătărie cobor o scară, și nu nu am casă cu etaj, cum a incercat cineva sa ma ironizeze candva, crezand ca asta vreau sa sugerez strecurand cuvantul „scară”, desi nu vad nimic rau in a avea; am casa cu demisol și un pod, eventual. Ma asezam cu fundul pe treapta si fiecare coborare sau urcare mi-era cat un antrenament de fitness. Cadrul, insa, mi-a fost, mult timp, prieten bun.

Dar poate totul s-a intamplat cu un rost, cu un scop, si nimic nu ma va face sa caut altceva in aceasta lectie de viata și desi cea de a doua operatie am simtit-o mai greu decat pe prima, observând chiar schimbare in sistemul sanitar, pentru ca salile de operatie ereu renovate spectaculos, am invatat sa-mi apreciez mai mult lucrurile fara de care viata ne-ar fi mult mai greoaie.

Am două semne pe piciorul stang, două semne care nu mă vor lăsa să uit ca cineva acolo sus mă iubeste. Ah, si inca ceva, statul asta in casa mi-a adus…scrisul. Lucru fără de care, acum, parcă n-as fi eu, insa, astfel, confirm si ca nu am banuit vreodata despre mine, in viata mea banala, ca as avea vreo inclinatie spre litere, in afara de cea de cititor. Recunoscatoare sunt chiar si cand uit sa exprim asta.

Ps. De o lună de zile nu am putut intra pe bloguri, din motiv de wordpress care nu mă recunostea, deloc. Cu chiu cu vai, am reusit sa-l conving si sa-mi iau  jucariile inapoi. Va salut. De veti vedea pe aici postari alandala, sa stiti ca le mut de pe facebook in locul lor de somn adanc.