-Oamenii vor uita!
-Nu pot uita ce nu cunosc!
-Nu pot uita ce nu vor să afle!
-Bine, oamenii de acum nu vor vrea să afle datorită cui există!
-Pai, le ajung părinții! Dincolo de ei sunt himere!
-Alea din telefon?
-Alea!
-Și ce facem cu amintirile mele?
-Le facem muzeu!
-Și va intra cineva în el?
-Nu, dar a fost o soluție de liniștit sufletul!
Tu chiar vrei să te întorci cu 30 de ani în urmă?
-Pai mă întorc și de vreau și de nu vreau, câteodată! Acum, de aș povesti, aș fi plictisitoare ca atunci când tata îmi zicea, a suta oară, că el la vârsta mea, oricare ar fi fost punctul congruent, mergea cu vaca la păscut sau în fine nici nu știu de avea vacă, pentru că erau săraci tare, aveau pepeni de păzit. La propriu. Și că eu îmi bat joc de șansele mele. Culmea, avea dreptate! Mi-am cam bătut joc de ele.
-Nu știu cum ar fi fost de m-aș fi născut în ’90 măcar! Fără să fi trăit deloc vremuri care nu vor ieși din noi nici exorcizați. Să ai program tv doar două ore. Atât să povestești cuiva. Atât și ar înțelege.
-N-ar înțelege! E dincolo de puterea celui născut într-o lume copleșitoare!
-Hai, închide ușa muzeului! Nici măcar tu nu vrei sa fii iar acolo! Unde te vezi?
-Pe strada Republicii, la cofetărie, mâncam prăjituri. După câteva ore mă aflam într-o mulțime de oameni. Iar a doua zi îmi șuiera moartea pe la urechi. Tremur și acum, când închid ochii și îmi amintesc! Poate, de atunci, nu mai pot eu să stau între oameni?!
-Ba, stai foarte bine!
-Mă prefac!
-Iti iese!
-Să nu lași libere cuvintele astea! Sunt de neînțeles!
-Vezi? Și tu crezi că vorbesc în gol! Cine să mă creadă?
-Nu contează! Nu ești născută după ’90. Îndoiala atunci s-a strecurat în noi! Par ireale lucrurile trăite atunci. Dar și mai ireal e ce trăim acum!
-Poate dacă rămâneam să mănânc prăjituri, acum aș fi uitat tot! Încă îmi amintesc cu ce eram îmbrăcată în zilele alea…
-Închide ușa! Ai altceva de făcut! Vine Crăciunul!
-Si atunci venea!
-Taci!
-Tac!
Dialoguri interioare! Eu cu mine!
