Ilustrații: Anaphielle, Dana Codori
Un prieten drag mie îmi spunea că dacă pui în tigaie, de la început, condimentele, mâncarea capătă alt gust, unul mai plin, mai savuros. Zicea el că totul se amestecă ca într-un ritual și că se împrumută unul de la altul, după combinații de ele știute. Era sigur că voi zâmbi a mirare, căci nu reușise să facă pe nimeni să-l creadă. Nu l-am crezut nici eu, dar, de atunci, de fiecare dată, pun condimentele de la început. Așa sunt construită, zâmbesc neîncrezător, dar, deseori, îmi port oamenii și amintirile în gesturi care mă surprind dar îi cuprind. Ce mirat ar fi el să afle că îmi e în gând nevinovat de câte ori pun cimbru în gest de început sau că, atunci când tai usturoi, nu-mi pot scoate din minte ideea că alt gust va da mâncării dacă e tăiat mărunt sau dacă e făcut feliuțe. El era convins, iar acum sunt și eu. Într-un Crăciun mi-a spus toate acestea.
Mâncasem ceva în oraș și îmi tot promitea că îmi va găti, cândva, una dintre rețetele lui apreciate. Bineînțeles că nu mi-a gătit, iar, în plus, sunt cincisprezece ani și mai bine de când nu l-am mai văzut, însă asta nu mă împiedică să-mi amintesc de el când ninge tare și când mă îndrept spre mănunchiul de cimbru.
Viața mea mereu a fost un amestec. De când mă știu. Am trăit în două lumi, una a satului meu cu pământ crăpat de parcă erau cratere pe lună și alta în oraș de munte, lângă pădure, în pădure, dar cu drum drept spre asfaltul și betonul unei alte lumi care nu mi-a plăcut niciodată, cât am fost copil.
Șase ani, până am ajuns la școală, am crezut că viața tuturor e așa cum o aveam și eu, și că nu există om să nu aibă „țara” lui, mamaia lui, și tavan albastru în odaia cu sobă și plită. Așa aveau toți în jurul meu. Doar că pe mine mă lua tata, de câteva ori pe an, să mă lepăd de vorba înflorită de regionalismele locului. Degeaba mă împotriveam, căci nu era chip să scap de legile nescrise ale tatei. Musai trebuia să mă vindec de ceva de ce nu sufeream, de fapt. Veneam, așadar, într-un loc unde nu găseam nici pereți albaștri, nici plită, nici Tinca nu era, iar pe mamaia încă o zăream, la poartă, cu colțul baticului ștergându-și lacrimile de neputință, uitându-se cum ne îndepărtam. Amestec. Mâna mea se ducea, de atunci, spre „buchetul de cimbru”, doar că nu era decât o închipuire, căci îmi era suficient să închid ochii și să-i văd aievea, acolo, cu mine, orice aș fi făcut sau oriunde m-aș fi aflat. Pe tata nu-l interesau fericirile sau nefericirile mele. A fost nevoie să știu câteva lucruri importante, iar când m-am prins ce trebuie să spun și să fac drumurile spre Brasov au fost doar de nevoie.
Dacă, însă, se făcea să ne prindă decembrie în oraș era bai mare. Nu îmi imaginez ce vă amintiți voi, dar eu nu știu de vreo iarnă în care zăpada să nu ne cotropească puternic cât să nu mai poți să te miști lejer dintr-un loc în altul, darămite dintr-un oras în alt oraș, așa că tata se asigura că plecăm rapid spre Buzău cât să nu ne prindă nămeții cei mari și viscolul, prin trenuri.
Ne-au prins. A fost cu vuiet și miros de canton și cărămidă roșie, cu troiene cât casa și salvatori ca în poveștile cu Sfarmă Piatră, dar care își pierdeau din grozăvie când, în odaița cu tavan albastru, dădeam de zâmbetul zânei mele bune cu ochi ca tăciunii.
Doamne, și începeau zilele cu miros de ud și de ger, strecurat pe sub ușă, în timp ce se aduceau, în casă, coceni de porumb; apoi de catran dat pe plită, ce mirosea, puternic, a curat și a nou, a început si a grabă de om, cu multe de făcut. Mirosea a rufe înghețate, soldați înțepeniți care ne făceau să râdem în hohote până li se curma suferința, și a orez cu lapte și vanilie, a bun și a cald.
Ușa se deschidea, de zeci de ori, și apăreau, pe lângă noi, coșuri cu ouă, apoi lapte, faină, unsoare, rahat, nucă, toate se pregăteau a rămâne la temperatura camerei, căci nu se puteau face cozonacii decât cu mare grijă și în loc ferit. Decembrie începea festiv, în aromă de portocală rasă, rom și stafide, iar eu iar eram un amestec de curiozitate și știință de „om mare”.
Eram atât de bucuroasă că asist la făcutul cozonacilor, încât niciodată nu i-am spus bunei mele cu glas de domnișoară că nu mă omor dupa cozonaci. Când îmi spunea să bat ouăle cu zahăr cât să le fac spumă, mi se părea că cel puțin unul dintre cozonaci era făcut de mine. Totul îmi e, în mine, amestec! Da, cu ligheanul ce era ferit și acoperit cu bunda de miel, ca să crească aluatul și să se umfle, să nu cumva să ne facem de râs cu niște caricaturi de cozonaci, dar și cu somnul meu de piticuț printre ciururi și blide ce așteptau curățarea.
Mamaia, însă, niciodată nu mi se părea că dă o mare importanță cozonacilor, cum am mai văzut eu prin alte locuri. Deloc nu era îngrijorată. Era mulțumită, de la început, de tot; încrezătoare și, Slavă Domnului, îi creșteau de nu avea tăvi potrivite pentru ei, atât de voinici erau. Știam că e o lună aparte, pentru că, după ce se termina cu lucrurile fine, se auzea zvon de tăiere de porc, iar eu priveam cum se scoteau ligheane, cum se fierbea apa, cum se curățau vase și se pregătea terenul pentru evenimentul firesc, ce nu părea nimănui nici barbar, nici nepotrivit, ci era prilej de mândrie că porcul e destul de măricel cât să ne hrănească pe toți, și pe cei de la sat, și pe cei de la oraș. Amestec.
Lucrurile acelea, însă, nu se făceau decât cu mulți oameni în jur, fiecare știindu-și rolul, de la sacrificat, pârlit, cât să nu crape șoriciul și să se întărească și să se bucure fetele de nițică „gumă roz”, naturală, până la tranșatul de maestru al bunicului nostru. Amestec și pe bătătură.
În fine, în următoarele zile, nimeni nu stătea. În odăița cu tavan albastru ajungeau, pe rând, slănina, cărnurile de tocat, se făceau jumeri și cârnați, se prăjea carne pentru borcan, se desăvârșeau toba, caltaboșul și lebărul. În fiecare zi, se bifa câte un lucru din cele multe, dar nu era seară să nu se încheie în miros de piper boabe și țuică fiartă, băută, mai apoi, în mosorele de faianță, cum spunea mamaia mea porțelanului.
Adormeam bucuroasă, auzind cum numărul zilelor până la Crăciun scade și cum planurile din jur încă păreau interesante și în plină desfășurare, cât să mai am multe de admirat și învățat.
Lumea venea la noi, deschizând ușa cu zgomot, smotocindu-mi obrajii a bucurie, când mă vedeau și nu zăbovea nimeni nici măcar cât un mosor de faianță. Se împărțeau și se înapoiau lucruri, rețete, condimente, unelte. Se striga la poartă, cât să tresărim, din casă, a curiozitate. Apoi, auzeam flăcăii cum își trozneau bicele, și umflau buhaiele, iar mamaia spunea sec că se pregătesc băieții mari de urat. Și iar ne miram.
Când mai erau câteva zile până la Crăciun, se scuturau macatele și preșurile, se dădea cu bronz ușița de la sobă, se făceau sarmalele, caltaboșii de fiert, cunoscuți drept chișcă, în alte locuri, se aduceau câteva crengi de brad de la biserică, rămase după ce fusese împodobită și se trăgea nițel sufletul a așteptare. Se simțea mulțumirea în aer.
-Când vine Crăciunul, mamaie?, întrebam noi neștiind ce și cât să mai numărăm;
-După ce vin copiii cu „Bună dimineața sau neațalașul”, cum vreți voi a zice, după ce auziți:
Bună dimineața la Moș Ajun
Și mâine cu bine la Moș Crăciun, să știti că atunci vine Crăciunul!
Și știam, și aveam să știm, cândva, și mai bine, colindând pe toate ulițele satului nostru.
În timpul ăsta, la Brașov, Crăciunul era cuminte și liniștit. Toate ajunseseră deja, cu trenul, cu mama și tata, care își duseseră cu ei o bucățică din forfota satului, sat unde pentru noi era raiul. Nu știam de Moș Crăciun, nici de brazi împodobiți, dar venea și vremea când aveam să fim subjugati și de aceste lucruri, dar știam de Isus și de Nașterea Lui, iar, pentru un timp, în ziua de Crăciun, după rugăciune și binecuvântare, o mămăligă aurie, câteva bucate, bucuria și veselia noastră, mândria și recunoștinta ne amestecau într-o sărbătoare care mi-a rămas în mine la fel, simplă și caldă. Cozonacul mamaii ne zâmbea galben a fericire, iar boabele de piper se amețeau în mosorele de faianță! Era perfect fără a ști ce înseamnă asta, dar simțeam pocnind fericirea în tavanul albastru.
Ciudat, indiferent cât de multe bucate se pot face de Crăciun, moderne sau nu, eu mănânc, și acum, în aceeași ordine, aceleași lucruri. Și, de fiecare dată, îmi pare că am la masă aceiași oameni dragi. Și nu veți crede, dar eu văd tavanul albastru, chiar dacă sunt singura.
Amestec amintiri și emoții. Bonus, un buchet de cimbru…să-l luați cu voi, în toate lucrurile pe care le purtați în sărbătoarea aceasta fără de aseamăn. Cine știe ce împreunări va face. Unele de neuitat, vă asigur!
Va invit să intrati pe blogul Monei Rusinescu si sa cititi si celelalte povesti, dar si sa-i rasfoiti blogul, in caz de nu ați făcut-o până acum. Eu profit de faptul ca e Crăciun pe rit vechi, cat sa asez povestea si acasă.
La multi ani, dragii mei!
Text publicat pe 21 decembrie, de „o carte nescrisă”, in seria Povești de decembrie,
