Am o mulțime de idei, păreri sau pur si simplu lucruri în care cred sau doar le disec in felul meu pentru care, daca le-aș face publice, m-ați scoate, brusc, din lista de prieteni, (de facebook vorbesc) sau din ceea ce vă face să vă opriti și la mine, deși la cat de absentă am fost, anul trecut pe aici, greu să mai aștept vizite.
Am vreo trei oameni care-mi stiu „ascunzisurile” (sa le numesc asa, fara a ma repeta) și dintre aceia, singurul care ma ascultă, fără sa ma judece, e soțul meu.
Uneori se amuză, face ochii mari, râde sau chiar se miră de tot frunzișul asta de păreri personale, fără să încerce să mă schimbe ci, poate, doar sa dea o tușă personală ideilor mele. El zice că pe mine greu mă convinge omul de ceva până nu introduc în mine toate datele subiectului.
Poate de asta ma simt mai libera măritată decat atunci cand aveam toata libertatea aia care se confunda cu viata mea de femeie singură, in care tu faci și tot tu desfaci, si pe care am dus-o cum am putut, dar la care nu m-as intoarce de buna voie.
Iubesc virtualul și pentru că vad atatea pareri, dar, recunosc, ma opresc doar acolo unde imi provoaca o emotie, un gand, o stare aparte. Bine, la cat de multi suntem, nici nu stiu dacă fraza asta își avea locul aici, dar in fine!
Sunt multe lucruri pe care le citesc și unde as avea o mie de cuvinte sa spun, dar stiu ca locurile publice trebuie sa ramana atinse doar uneori, ca sa te poti intoarce.
Nu vrei să tulburi, chiar daca pe tine te tulbură altii. Lumea de aici mi-a deschis o poartă și mi-a dat binete asezandu-mi de multe ori zambetul pe buze. Pentru celelalte stari, exista destule metode de anihilat rămășite.
In rest imi duc „luptele” in taina, cu un spectator de soi ce nu se mira foarte tare daca ii spun ca azi imi place „crema de zahar ars” iar maine o urasc cu motiv sau nu. Si vesnica mea dorinta ramane cea in care mi-as dori sa rad mai mult.
Ce legatura are asta cu ce am spus mai devreme? Habar nu am. Poate are….sau poate nu. Sunt doar vorbe….
Vreau doar sa va mulțumesc. E început de an. Și asta e gândul care mă însoțește, să mă bucur de ce am, nu ,,de ce nu am” să îmi fie frământare.
Bonus, vă las o fotografie care, pe mine, mă face fericita. Sunt cei doi câini ce stau in spatele casei, in padure, aparatori destoinici si iubitorii de serviciu. Zara și Bobiță. Vă amintiți care e cel cu adevărat periculos dintre cei doi?
…știu eu, știu eu! Bobiță! 🙂
Normal că știi….
Faptul că unii vin la tine oricât de rar ai scrie şi oriunde ai scrie ar trebui să-ţi spună că… dar ştii deja că te iubim!
Motivul pentru care stau mai mult pe facebook e pentru ca acolo am o interactiune altfel. Sunt multi oameni pe care ii cunosc personal. Facebookul insa nu-ti pastreaza textele, iar eu am ratacit foarte multe deja, neasezandu-le aici. Tu, potecuta, esti o minune pentru noi toti, iți zic asta de cate ori am ocazia. Iți multumesc.
Pentru fiecare lucru de succes, trebuie munca, trebuie respect pentru fiecare vizitator. Am enorm de mult respect, dar nu totdeauna sunt acolo cand ei se asteapta. Si se vede. Am chibzuit mult si stiu ce pierd. Imi asum. Recunoscatoare sunt oamenilor care mă iubesc…, recunoscatoare tie..
Îţi mulţumesc şi eu pentru toată căldura pe care o simt în cuvintele tale!
Cu drag