Mă-ntreabă lumea de ce toamna se scriu poeme mult mai multe, e un fapt
Sau doar în pragul timpului din frunze, noi ne citim în rost înfrigurat?
Eu spun că, în licorile călduțe, pluteşte-un cântec arămiu și-opac,
Pe patul nostru se așază muze, iar sufletele strigă și se-mpac
Și doar din ruginiul de afară mai potcovim vreo două vorbe moi,
Asa se naște versul de aramă și nouă ni se pare că cei vechi sunt noi.
Eu stau de-un ceas și prăduiesc pădurea. În gând, mi-am făurit, deja, vreo trei averi,
Am ineluse roșii și cercei din frunze, din ghinde mi-am făcut un colier;
Am ciocolată caldă-n moț de frișcă, ce dacă-s la dietă mai mereu?
În toamna asta am arvunit perfectul. Perfecți suntem, perfectă sunt și eu.
Sunt fata cu mileuri de dantelă și am din macrame o pernă crem,
Pe masa am un coș ca de nuiele și în toate acestea toamna o îndemn:
Să se așeze și să toarcă viața, s-o facă cum îi place și cum vrea,
Veni-va vremea să întoarcem foaia și unora nu le va-ntoarce ea
Vreo frunză sau măcar etcetera,
Iar noi nu vom avea cum protesta.
