Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Poezie-jucarie, ceai de tei și armonie

Hai să ne vedem de treabă,
Dintr-o grabă-n altă grabă,
Din răbdare la minut
Să ne facem stoc și stup,

S-adunam, pentru vreo doi lei,
Tihnă, într-un ceai de tei,
Și să luăm o ceașcă mare:
Punem tot, miere-răbdare,
Relaxare omenoasă
Și servim la o terasă;

Arvunim un saxofon,
Căutăm un gramofon,
Prindem vieții un hamac
Și pictam totul cu alb,
Să mai curățim decorul,
Noi zugravi, noi ținem scorul.

Celor ce ne mai bruiază
Rezervăm o altă masă
Și le pun în căni ardei
Că e bun cu ceai de tei,
Să le mai iuțească gura,
Să-nțeleagă ce-i măsura.

Eu am pus, în două cești,
Ceai de tei, ceai cu povești,
Și-mi deschid o cafenea,
Fix, aici pe strada mea.

Am și iederă vorbită,
Am priveliște uimită,
Am zorele, chiar, la poartă,
Răbdare am câteodată;
Șase câini vă vor servi
Ceai de tei cu amintiri;
Fifi, franțuzoaica-pis
Nu va zice niciun pâs;
Veți avea și-acrobații
De la micii roșcalii.
La masă, lângă catarg,
Vă va flutura un steag,
Muntele vă dă răcoare,
Deși presimt o ninsoare,
Însă fierbem niște țuică,
Relaxarea să ne-ajungă.

Dar să coborâm în toamnă,
Va promit că n-avem dramă
Și că-n lumea mea cu zmei,
Antidot e-un ceai de tei!

 

 

Mărgăritare versificate

Poem-dar, pentru om-dar! Să uităm tristețile pe câmpuri albăstrii

Mă plimb prin câmpuri albăstrii și văd magnolii scuturându-și clipa,
Mi-e visul plin de fluturi, de ciulini și spini, dar tu îl scuturi și-i oprești risipa,
Mă vezi cum numai tu mai poți, în vremuri care plâng a înflorire,
Ca pe o mireasă rătăcind la porți, strângând la piept o veșnică iubire;

Și-mi strigi să stau, să nu mai rătăcesc, mă-ndrept spre pajiști de smarald și de rubine,
Pe umeri îmi așezi o zi de mai, pe frunte îmi pui o pălărie care-mi vine,
Și mă rotești, ca într-un joc naiv, am gleznele doar în mirări sucite,
Pe pulpe-mi stau doar libelule roz, pe rochie o simfonie de cuvinte

Și adun întreg, mușcând din clipa lunii, un braț de crini ce-ntineresc visări;
Mi-ascund și fața, inima și mintea, în rostul sărbătorilor de flori,
Și te cuprind în mine, fără teamă, mi-ești sărbătoare dintr-o zi fără popas
Tu-mi dăruiești o lume întreagă și o vară, eu te-nfloresc o toamnă și un ceas.

Ce zici, ne rătăcim puțin? Știu drumul, dar albastrul ăsta-i o câmpie,
O iau la dreapta, chiar dacă țin flori, iar tu să îmi obții o amnezie! (o poezie)

Poem-dar, pentru om-dar! Să uităm tristețile pe câmpuri albăstrii

Pentru Elena, cu toată dragostea! Mi-ai dăruit fotografie, am dat la schimb poezie!

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tristețea de după tristețe

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Când deschizi ochii și privești în jur, și auzi somnul murmurat al celui drag, zgomotul de la coada pisicii, care face ca mine, când vedem că e prea devreme să ne trezim – ea își suge coada, cu zgomot, ca un copil cu biberon, hazliu pentru mine, și adoarme instantaneu, cu ochii pironiți pe mine; eu respir sacadat, inspirând și expirând zgomotos și adorm lin, ca o zi de mai fără griji.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Amar când înghiți, cap greu ca după o mahmureala zdravănă, oftat prelung, gând bun strecurat cu pipeta: „No, avem treabă. Punct și de la capăt!”

Nu dispare mahmureala din cuvinte, dar primesc leac de beție blândă din cozi roșcalii de pisoi care dorm unul peste altul în coșul lui Toto. Doamne, înduioșător Toto asta al meu. Nu a înțeles de ce coșuțul lui nu îi mai e loc de odihnă. Era piticul din poveste care întrebă, cu ochii de astă dată, „cine doarme în patul meu”? Și iar privea în jur, așezat lângă coș, uitându-se când la ei, când la noi, așteptându-și rândul. Rândul nu venea, dar el nu știa asta.

Și îmi anulez amarul cu amarul unei cafele și privesc orașul întomnat roz și pufos ca un tablou unde nu a mai ajuns culoarea. Spre pădure, aburi de viață îți dau speranța că așa se vor ridica și aburii negurilor din tine.

Mă cunosc, însă. Îmi trebuie motivație puternică să reușesc a fi cea cu dor de bucurii noi și cuvinte dăruite. Pe acestea din urmă le simt grele, de plumb, risipite aiurea, găsite prin colțuri, de lume, de pădure, de virtual aglomerat, chiar.

Mereu am nevoie de o motivație puternica să vad ceea ce nu văd cu ușurință. Sunt că Toto lângă coșuț. Înțeleg dar nu pricep. El nu renunță. Eu, da. Pun punct și caut alt punct să îmi trasez linia drumului. Alt drum, cred. Sună telefonul soțului. Eu iar nu mai am. Sunt fata fără telefon în secolul telefoanelor. Nimeni nu ar crede, dar nu îmi pasă. Am renunțat la abonament după 15 ani. Mereu renunț la câte ceva. Uneori e bine, alteori nu. Vorbesc cu prietena mea de lângă Roma. Îmi zice că dacă nu vin de bună voie, îmi ia bilet de avion și mă obligă a veni. Tac. Nu promit. Nu știu să promit. Eu port cu mine niste aripi de-alea drepte, cu lucruri făcute corect. Doar că aripile alea nu mă ajută să zbor, ci doar sa mă împiedic în jur și mai tare. De oameni, situații, întâmplări.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, când totul e vesel în jur și tu zâmbești forțat, că așa e corect cu cei din jur care nu te vor tristă. Lumea e veselă și de nu e. Lumea vrea culoare, vrea să râdă la bancuri, ca acela pe care i l-am zis altei dragi mie, și care e de fapt chestie reală a unui om din vechile mele vieți, alea trăite demult: „Sunt așa de obosit că m-aș culca cu oricine!”

Deja zâmbesc, mă trezesc, verific pisica dacă a ieșit din grevă. Nu a mâncat de vineri, de când am adus pisoii-spectacol. Mă lasă să o mângâi. Ne trezim de tot și promit sa fac doar ce mă bucură.

Sunt prea bătrână pentru tristeți continue, dar insuficient pentru a trece ușor de la o stare la alta. Viața mea e frumoasă. Nu o voi umbri, așa că trasez punctului meu drum. Primul, la brutarie. Îmi premiez perseverența. O tarta cu prune și o felie de pâine cu maia sălbatică.

Al doilea drum nici nu va mai conta. După masă, pe la șase, am o întâlnire de taină. Scutur, așadar, ziua de ieri și îmi prind în piept mărțișor de frunze. Ce dacă e toamnă! Eu marțișorez începuturi. Mi-a rămas mie septembrie mic, dar cui ii pasă? Punct și de la capăt.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, dar și mai greu ar fi să nu văd ce oameni frumoși am în jur, ce lăbuțe fericite sunt acasă, ce sănătoasă sunt și câte bucurii îmi zâmbesc oriunde aș privi. Deci cum sa las o tristețe să învingă multul binelui?

Voi? Citiți de vreți și nu mă bateți, bărbătește, pe umăr! Azi, nu! Azi, dați-mi leac din zâmbetele voastre, realizările voastre, bucuriile voastre. Molipsiti-ma și pe mine! Rog, frumos!

 

Toamna in curtea mea! – foto.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Duminica asta a semănat a joi

Duminica asta nu a semănat cu o duminică. Mi-a fost o joi. O joi pe la două când lumea te privește obosită pe sub sprâncene și vorbește picant. Pardon, piperat! Pardon, vorbește ca și când o ustură limba și are nevoie de apă!

Azi, am băut multă apă pentru că duminica asta nu mi-a fost duminică!

A fost nucă verde care mi-a zdrelit degetele și mi-a dat bunul din ea. Și bunul gândului. Și strugure mi-a fost. Tămâios. Nu l-am mâncat pe tot. Am împărțit boabele. Douăzeci erau. Zece le-am ciugulit, una cate una. O boabă, un oftat, încă o boabă, alt oftat. La al zecelea oftat eram sătulă. Boabe de joi, nu de duminică. Celelalte zece le-am păstrat pentru mai târziu. Mi-am promis să le garnisesc cu zâmbet!

Duminica asta nu mi-a părut duminică și asta pentru că nu am știut să prețuiesc timpul și vorba! Le-am risipit pe aripi de libelulă și pe poveste strâmtă și strâmbă. Dar uite așa, pentru prima dată în viață, voi trece dintr-o joi, într-o luni!

Acum, pot sa mănânc strugurele rămas! Uite, ce zâmbet am!

Mărgăritar publicitar

Stagiunea cu numărul 17

Sunt evenimente  pe care mulți oameni le doresc a le reîncepe de când  vreo ediție tocmai se încheie. Despre cele repetabile vorbesc. E ca stagiunea unui teatru, se termină ultimul spectacol, toți își zâmbesc,  se strâng mâini, se privesc în ochi, răsfoiesc amintiri, povestesc despre, contabilizează stări, emoții și tot ce s-a adunat în acel timp, dar deja sunt cu mintea la următoarea reprezentație. Sunt și oameni-actori care jură că nu vor mai juca vreodată în piesa aceea obositoare, dar asta până li se flutură sub ochi programul celei viitoare. Unii chiar renunță definitiv. Alegeri, alegeri…

Amnezia e, însă,  pasageră pentru câțiva. Aduna în ea aer de vacanță, ca, mai apoi, spre sfârșit de perioadă cuminte, încep să freamăte de nerăbdare. Până aici totul obișnuit, nu?

Și totuși, SuperBlogul bate la ușă

Da, iar despre asta vreau a vă vorbi,  despre o extraordinară competiție care, de zece ani și 16 ediții, face lumea să devină forfotă și tumult, ambiție și creativitate,  inedit și explozie. Se scrie mult, se scrie bine, se împodobesc prin cuvinte lucruri care altora le-ar părea banale.  Se vine și revine cu drag sau mai puțin drag, cu o curiozitate care se despică în alte trăiri cu fiecare provocare primită. SuperBlogul nu mai e doar un brand deja cunoscut de aproape toți bloggerii, fie că îl iubesc, fie că doar îl salută de la distanță,  ci e o carte scrisă deja. O carte cu multe foi și atât de diversă încât statisticile ei sunt impresionante  –  10 ani de activitate, cum spuneam, 16 ediții, trecându-se în cea cu numărul 17, peste 2.600 de participanti și cu vreo 31.000 de articole în cuprins,  100 de sponsori, branduri  sau colaboratori, să le zic astfel,  iar premii în valoare totală de peste 100.000 euro, plus amănunte care  se descoperă doar răsfoind cartea sau participând la scrierea ei continuă.

Cu ediția din toamnă, toate acestea vor primi un plus de premii, participanți și bineînțeles articole, notate de jurii. Notate mai bine sau mai puțin bine, mai corect sau doar subiectiv,  lăsând bucurie sau dezamăgire, după caz, dar  adunându-se, evident,  la tot ce se va realiza în această competiție, deloc scurtă. Și nu uitați ceva, în urma articolelor voastre puteți prinde colaborari cu diverși sponsori și nu e musai să faci parte dintre cei care au luat punctajul maxim.

Ediția de toamnă cu numărul 17

Da, SuperBlogul durează între 1 octombrie – 1 decembrie 2018, iar  bloggerii vor deveni extrem de creativi în probe pe teme dintre cele mai variate, inspirate de domeniul de activitate al sponsorilor, de la îmbrăcăminte și accesorii, filme, ștampile, piese auto, produse pentru un stil de viață sănătos, domenii web, până la oferte turistice și servicii financiar-bancare, proiectare rezidențială, certificare energetică, materiale de construcții, servicii pentru domeniul HoReCa, echipamente medicale. Unii sponsori au mai fost, alții au vrut să fie alături la această aniversare, cu numărul zece, a competiției. 10 ani de când se îmbină creativitatea cu reclama și cu partea artistică, într-un concurs care  nu are cum să nu te marcheze după ce ai luat contact cu el, măcar o singură dată. Nu neg faptul că sunt extrem de curioasă cum vor reuși bloggerii veterani să găsească un suflu nou  pentru sponsorii cărora le-au oferit, deja, destule linkuri și subiecte  diverse. Dar na, sunt sigură că ne vor surprinde și de astă dată. Noutatea acestei ediții constă și prin faptul că bloggerii care au deja trofee câștigate pot participa, acum, la maxim 5 din totalul de 28 de probe sau câte s-or aduna până în final.

În fine, nu sunt adepta datelor înșirate într-un articol, (deși tocmai fac asta pe alocuri), date pe care le puteți găsi doar răsfoind site-ul SuperBlog unde aveți o mulțime de   informații și recomandări, în interviuri ale foștilor concurenți și câștigători, ale multor sponsori și colaboratori, ale partenerilor media sau bloggerilor parteneri, printre care mă număr și eu. Veți găsi înregistrări de emisiuni, după fiecare ediție, informații despre premii, regulament și tot ce ține de  funcționarea perfectă a acestei competiții, funcționare pe care o au în grijă Claudia Pătrașcu și Albert Budică, pe care îi salut cu drag.

E imposibil să nu găsiți drumul spre succes. Toți porniți cu șanse egale, deși, de o vreme, știu eu că  ideea de creativitate a luat amploare, iar scrisul nu mai e suficient,  adăugarea de filmulețe, fotografii inedite sau clipuri  de tot felul am observat că așază, serios, puncte în plus concurentului inspirat. Dar nu e o regulă, ci doar o constatare. Vă recunosc că fac parte dintre acei care țin minte articole uimitoare scrise de-a lungul timpului, unele câștigătoare, altele nu. Cu siguranță și din ediția aceasta voi așeza în colecția din memoria mea nume și titluri noi. Sper.

Eu și SuperBlogul:

Eu? Eu am avut scena  SuperBlog și pentru mine, în primăvara 2016 când m-am clasat pe locul doi, iar de atunci susțin competiția pe post de blogger partener dar aș face-o și ca simplu blogger, oricând, pentru că am mai făcut-o  și altădată, începând cu anul 2013, de când eu, personal, am aflat despre acest concurs.  Am ales, recunosc, o simplă reprezentație, dar sunt mulți dintre cei care numără stagiuni destule. Unii chiar spre acest număr zece, care  însoțește atât de strălucitor numele SuperBlog.

Am aflat că v-ați înscris mulți, poate de aceea  vin atât de târziu cu susținerea mea,  căci marea majoritate, deja,  a dat semne de bucurie și  de entuziasm, acelea de care vorbeam la începutul articolului. Asigurați-vă că nu veți abandona. Mulți sunt la start, mult mai puțini finaliști. A fi finalist nu e puțin lucru. Înseamnă muncă, timp, înseamnă să rămâi acolo, chiar dacă rezultatele nu mai pot fi schimbate. Pe podium sunt doar trei, chiar dacă au  mai mulți același punctaj – citiți regulamentul. Cu toate acestea, dacă mai există cineva care să nu se fi înscris, poate citind aceste cuvinte se va hotărî să participe. Vă zic că merită bifată și această experiență.

De vreți să fiți actori sau doar spectatori susținători ai prietenilor voștri care scriu vă invit la teatru SuperBlog, stagiunea cu numărul 17. Scrieți și voi în cartea aceasta care rămâne pe raftul virtual al succesului. Să nu vă lăsati impresionați de dramele de pe grupul SuperBlog; multe sunt doar faze comice sau efecte speciale. Le trece tuturor, repede, când termenul limită de predare al vreunui text se apropie, și bate gongul  la 23.59,  pentru că altfel urmează o penalizare care tare ar conta când punctele se adună.

Și totuși:

 Nu uitați, câștigătorul e numai unul! De el se va vorbi mult.  Doar că orice nume poate aspira la asta, iar dacă nu ajungeți pe podium, asigurați-vă că v-ați distrat sau ați învățat ceva. Ar fi păcat, ca timp de două luni, în care ritmul e presant și creativitatea  deseori pe avarie, să rămâneți doar cu umbre sau, mai rău, cu dezamăgire. În final, la o Gală unde bloggerii uită că au fost într-o competiție,  se va sărbători  închiderea stagiunii cu gândul la următoarea ediție, cea cu numărul 18. Nu mă credeți? Poftiți de a vă convinge!

Eu vă aplaud de acum! Să se ridice cortina!

 

Ei, dar să mai așteptăm puțin până pe 1 octombrie când apare prima probă. Deocamdată, înscrieți-vă aici! Succes.