Mărgăritare versificate

Poem sunt, poem am fost, poem devin…

Obosită-s, azi, de toate,
Vântul parcă mă-ntărâtă,
De sub spaime cade o noapte
Și o amintire blândă;

Strigă cerul în stropul vieții,
Mă adun pe piatra lunii,
Tu îmi spui că doar poeții
Au vedenii ca nebunii

Și se poartă-n slova firii
Făcând literei mătanii,
Luând anafura iubirii,
Poate, fără spovedanii;

Te privesc ca o nălucă,
Și-ți zâmbesc în vers albit:
Cum să-ți spun, cât să-ți aducă
Mulțumire la minut?

Poate ne purtăm albastru
Și-nchinăm rugi poeziei
Poate prindem firu’ în patru
Iar problemei amnezie,

Coborâm în mici infernuri,
Urcăm și în paradis,
Colorăm albul cu negru,
Dar și-n curcubeu promis,

Punem mov în orice buclă
Adunăm roșu în rimă
Și ne strângem într-o rugă
Pe o literă divină.

Ardem galben în cuvinte,
Virgula e un oftat.
Par nălucă? Sunt cuminte,
Îți spun sincer, ce-am aflat

De când plâng pe vorbe scrise
Și-mi râd rânduri arămii,
Mă înșir, și-s nepromise
Devenirile, să știi!

Îmi e bine și poveste
Împlinind-o cu ochi vii,
Sunt nălucă, da, și-mi este,
Viața, ca în poezii!

Poem sunt, poem am fost, poem devin…

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Zorea, pe strada care mă pierdea

Pe strada care m-a pierdut
Nu-i capăt și nici început,
Nu are nici măcar un pom
De mine n-a aflat vreun om,
Nu e nici bancă, de popas,
Nu-i nici pe hartă, în oraș,
Nu are toamnă în vreo floare,
În primăvară-i doar ninsoare
De puf brodat cu păpădii;
Pe drumu-ascuns în aritmii
Necontrolate de-un puls slab,
E doar o urmă pe asfalt
Că am trecut și eu, cândva,
Pe strada care mă pierdea,

Iar tu nu ai aflat deloc
Că timpul e un iarmaroc
Și un carusel ca de hârtie,
M-am dat în el să îți fiu ție
Măcar o dată-n ochi zorea,
Pe strada care mă pierdea.

Degeaba m-ai iubit în stele,
Pe poarta ta am vrut zorele
Să înflorească în urma mea,
Dar strada ta mă cam pierdea.

Fără de capăt și-nceput,
Am, azi, zorele pe cuvânt.

 

foto numarul 1, e lângă zidul casei mele, pe trepte

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ce vrăji a mai făcut bărbatul meu

„Aproape ora 21. Al meu, se perinda pe străzi întortocheate de Brașov, care mie îmi rămăseseră în minte pe când îmi rupeam pantofii în plimbări de alea inocente. În fine, victorios că moldoveanul din el a dibuit adresa imposibilă, se gândește să mă îndulcească cu un latte și o gogoașă glazurată, de la una dintre ciudățeniile apărute, fix, în centru. Gasește greu gogoșeria, mai greu chiar și decât adresa de dinainte, cu enigma, și, surpriză, era inchis, dar cu niște femei ce trebăluiau în interior.

Na, belea! Acum ce fac?, gândește al meu;
-Nu vă supărați, veniți puțin?, își incearcă el norocul, ciocănind în geam;
-Știți, e ziua soției, o spune fără să clipească la minciună, și n-am apucat, azi, să-i fac o surpriză, n-ati putea sa m-ajutați să-i duc ceva de aici?

Acum, și daca v-as spune că „al meu” nu a avut succes cu textul asta, aș minți. A luat nu una, ci cinci, și m-a avut pe constiintă caci am devorat, incetul cu incetul, gogoși cu…. la multi ani.

Asa ca, daca n-ati știut 18 ianuarie s-a mutat in 14 septembrie. Mie-mi convine!”

…întâmplare de acum doi ani, din ciclul „Ce vrăji a mai făcut bărbatul meu”

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Tu pleacă, cum se pleacă, prin(tre) cocori!

Și cade toamna la fereastra ta,
Și vor cădea și frunze și suspine,
Ce dacă plină-n rod e toamna mea,
De nu mi-e plină inima de tine.

Și va pleca și verdele din câmp,
Tu vei pleca în lume, îmi spui mie,
Mă-ntreb de sunt uitucă și de-n suflet strâng,
Căci nu mi-aduc aminte ce te-nvie

De fiecare dată când te văd zâmbind,
În colț de amintire însingurată;
Tu pleci, îmi zici, dar îmi rămâi senin,
Iar toamnele-s mai dulci ca niciodată.

Și cade cerul la fereastra mea,
Cazi tu într-o visare întomnată,
Mă-ntreb dacă iubești pe altcineva
Sau doar e-o toamnă care vrea să ne despartă.

Pe un trotuar ciobit te-aștept, lângă castani,
Nu știu de ești sau vii, sau pleci cu zile,
Pe frunze scriu așa cum fac de ani,
Și-adun, în palme, arămiu de file,

În care te culeg și te cobor,
Și te pastrez în anotimp cu ceață,
Din trupul meu îți fac ție-un covor,
Dar tu m-ai risipit într-o dulceață,

…de gutui, să-ți fiu, pe pâine, dulcele uitării,
Ce dacă vine toamna peste noi,
Când tu mă amăgești în inima mirării
C-un du-te vino, ba cu soare, ba cu ploi?!

Să pleci, cu toamna, dacă vrei, nu-mi pasă,
Dar lasă-mi cheia inimii, acasă,
Să o arunc în focul fără pași ușori,
Tu pleacă, cum se pleacă, prin cocori!

 

…din ciclul celor #enșpemiiscuzațiexpresia poezii despre toamnă

sursa foto – emag, tapet
Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

De ești Seherezadă în verde crud poveste

Motto: De ești Seherezadă în verde crud poveste
Și daruiesti cuvinte in catifea de gând
Pe orice țărm te-ai duce, culoarea mi-ar da veste
Ca te alinți în vorbe luate cu împrumut!

*************************

Vezi tu, inimă plăpândă, ce te ascunzi, blând, în emoții,
‘nfometată de lumina cerului ce ne-a unit,
tu îmi știi pe dinafară și bătăile, și sorții
Ce s-au prins în cartea vieții, într-un ochi de zbor menit

Să îmi tulbure privirea din căpruiul ființei mele,
Să-mi amestece, în taine, solz de gând îngemănat,
Iar în lapte dulce proaspăt să ajungă să îmi spele
Nopți furate din uitare, zile-nveșmântate-n alb.

Vezi tu, inima sărată, jumătate sunt fugară,
De când lumea mă alungă pe un fir de busuioc,
Mă întreb de ce în mine vin iubirile ca-n gară
Și de ce alerg întruna când de fapt eu nu mă întorc,

Nu mă uit pe geamul lunii, nici pe-a cerului cărare,
Nu-mi întorc pașii frățește pe al ceții înțeles,
Nu-mi fardez chipul cu galben, nici măcar într-o-ncercare
Să devin, pentru o clipă, fata dintr-un soare imens.

Vezi tu, inimă păzită de o minte încâlcită,
Sub o vrajă surâzândă „în migdale de cuvânt”,
Pe o pânză de păianjen mă vreau astăzi adormită,
Să se rupă, brusc, magia, și de acum să nu mai fug,

Să rămân Seherezadă, cu povestea în poveste
Tighelită-n primăvara toamnei fără de contur,
Să-ți dau mir și să te bucuri, să îmi dai cumva de veste
Că mi-e viața rostuită pe un fluture din drum.

Și să zbor, cu zboru-n ochiuri de adânc prescris pe vânt!

Inimă să fii cu mine, inimă să-ți fiu râzând!

Dedic aceste versuri doamnelor mele care mă sustin mereu, doamne-toamne, cu ochi verzi, cu „sâmburi de migdale în înțeles”, cu inimile la vedere și  bucuriile în piept, cu parfum de primăveri întomnite. LOR.  Se vor recunoaște, cu siguranță.  Dar și tuturor celor care mă iubesc sau se simt bine printre literele sufletului meu. Vă iubesc

 

SURSA FOTO: PINTEREST