Mărgăritare versificate

De n-ai fi tu…

Nu-mi simt nici tâmpla stângă și nici pulsul,
Aș fi-ncetat a scrie dacă era așa,
De n-ai fi tu să îmi salvezi surâsul,
Mi-aș pune ridul vieții să-mi țină lacrima.

Și să n-o lase-n pace, s-o prindă-n por de ghiață,
Să se usuce-n briza uitării la minut,
De n-ai fi tu să-mi dai șuvița de pe față,
Încremenit-aș sta ca-ntr-un obiect din lut.

În lume, ies, din mine, oceane de cuvinte,
S-au revărsat în fluxul nestăvilit, pe mal;
De n-ai fi tu, acolo, vâslind de luare aminte,
Aș naufragia pe-o insulă de amar.

Nu mă mai cert cu mine, trecut-am peste poate,
Mi-am tulburat și mintea, si suflet, și folos,
De n-ai fi tu să-mi mângâi pornirile-nnoptate,
Nu aș avea duminici, iar rostul mi-ar fi ros.

Și zdrențuit pe poale, strivit sub grea povară,
Sub un oftat stingher îndrăgostit de-un plâns,
De n-ai fi tu să-mi scuturi durerile de-o vară,
Aș cam uita de mine, de ce iubesc, de râs.

În dimineti cu fructe pe tava mântuirii,
Anafură îmi e cuvântul nerostit,
De n-ai fi tu să dai cărării al meu nume,
Mi-aș cam uita menirea, chiar de nu-mi e menit

Nici zborul, nici Înaltul, răbdarea nici atâta,
În pânze de păianjen m-așez la infinit,
De n-ai fi tu să-mi spui că sunt ca o cascadă,
Eu mi-aș seca izvoare și aș fi de neiubit.

Ce-ușor e să te scuturi de frunze și de pietre,
Când altul stă de șase și le așază-n trepte,
Punându-ți la picioare mortar și apă bună,
Și-ncet zidim, deodată, drum nou, doar împreună..

 

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Marin, omul cu urme de pădure în ochi…

 

Toamna aceea mi-a rămas în minte pentru totdeauna. În anul acela, cineva mi-a spus, cu glas de oțel, că pe mine nimeni nu mă va putea ține lângă el. Nimeni. Nici măcar un personaj de roman n-ar face-o, căci și de acela m-aș plictisi fără remușcări și l-aș abandona, neterminat și ciunt, printre foi îngalbenite.

Țigara i se fuma singură, iar eu, aparent furioasă, dar incapabilă să mă lupt cu verdictul dat deja în ceea ce mă privește, mi s-a părut ca îl zăresc pe El, așa că nu mai îmi păsa cum mă făcuse să mă simt, omul acela cu ochi de șarpe.

O caldură aparte mă cuprinsese și mă foiam pe scaun, cât să ajung la geamul cafenelei și să-l privesc mai bine. Da, da, El era.  Purta un trenci negru, lung, demodat, peste niște blugi Levis și avea o cămașă albă, parcă puțin prea mare. Mustața, stufoasă atât cât trebuie, îi încadra niște buze pline, dar și un semn, ca o arsură, pe cea superioară. Aveam să aflu, la un moment dat, că era de la box, pe care-l practicase în tinerețe, dar și de la o altercație pe care a avut-o cu un „tăinuitor”, unul de-l ajutase să ascundă niște piei de animale, pe vremea când comerțul cu acestea nu era îngăduit. Tot el îmi spusese că, de fapt, de la fosta nevastă i se trăgea, căci o prinsese cu tăinuitorul, iar aceasta, de ciudă că o lăsase, îl dăduse în gât poterei.

Acum stătea sub castanul acela bătran și cu coaja  roasă de tot ce adunase din jur. Tocmai ce se mai adânceau, în el, niște răni, căci oftatul lui Marin nu era unul obișnuit și trecea dincolo de scoarțe, de om sau copac.

                 *****

Bărbatul de lânga mine mă tot provoca, știindu-mi firea aprigă și deloc cuminte, dar habar nu avea că îi dădusem dreptate de mult. Mă eliberasem din povestea aceea, de o secundă, și păream a fi și eu în stradă, lângă castan, dornică să aflu ceva, orice, despre omul cu trenci negru.

Furtuna părea că vine dinspre pădurea cu nume de fruct copt, iar Marin zici că nu observa asta și își aprinsese încă o țigară, privind în gol. Lumea trecea, în dreapta și stânga,  dar mie, doar fereastra de unde îl priveam și castanul îmi mai formau scena poveștii care conta.

Eram tare curioasă de unde apăruse cel care-și pironise ochii pe geamul cafenelei și pe cine aștepta acolo, de zici că se afla într-o zi de august, cu soarele pe creștet, nu într-un noiembrie ofilit și trist. Părea că ascunde ceva, că ar fi în urmărirea cuiva și că nu trebuie să-l scape din ochi.

Părul lui negru lucea sub chiciura aia deasă ce deja se instala, puțin câte puțin. Sub felinar, castan, cu trenciul lui negru, Marin își mută privirea, dintr-o dată, pe ușa cafenelei.

Intră, iar eu tremuram de curiozitate, dar am știut, cu prima privire pe care mi-a aruncat-o că El va fi. Da, da. El. Omul cu trenciul negru și semn de viață grea, pe buză, va fi omul de încredere al vieții mele. Cu urme de pădure în ochi, cu maxilarele încleștate a nemulțumire, cu asprime așezată în fiecare por ceru o vodcă și-o apă. Povestea i se scurgea pe tejgheaua barului, iar eu eram acolo să o culeg. Între noi, stătea un tatuaj cu un scorpion-pește. Ce o mai fi fost și ăsta?

Aveam să aflu multe, dar mai ales că-l cheamă Marin – bărbat  misterios, cu păr negru, trenci negru, trecut negru, viitor negru, dar cu inima roșie și curaj de-un albastru nebun, pe care-l voi chema, în literă mai ales, de câte ori mi-e greu mie cu mine. Orice amănunt în plus, ce l-ar defini, nici nu mai conta.

Era Marin. Și atât.

 

..

Nu am apucat a va povesti despre un proiect care mie imi aduce bucurie. Intrati si cititi pe linkul #literaturacautopie lucruri, cred eu, interesante

 

Mărgăritare versificate

Poem de galben stropit cu verde (sau invers)

Când galben treci prin lumea-mi de mătase
Și-ți lași, în jur, parfum de stele noi,
Când glezna stângă, seara, e mireasă,
Și tatuaju-i singurul ce stă-ntre noi,
Când te alinți felină-n așternuri,
Și-ți ard obrajii în amurg de ploi,
Amoruri pe arcuș de coastă-n ceruri
Tu le preschimbi în verde si le-mparți la doi.

Nu crezi că astă seară-i de ajuns
Cu galben pai, să facem un retuș?
Și să stropim cu verde printre noi,
Nu am, dar mă-mprumut, din ochii tăi.

SURSA: pinterest

Pentru un om drag, cu nume de Matilda, poem de galben stropit cu verde (sau invers). Poem ad-hoc, dar la cerere…

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Dar, parcă, pentru unii, am însemnat ceva!

A mai trecut și încă vor mai trece
Am fire albe-n păr și zâmbet fericit,
Vreo două dureri noi care îmi par cât zece,
Dar am și bucurii și suflet mulțumit.

Câți or veni nu-mi pasă, dar aș vrea
Să pună în ei de bine, de frumos,
Iar când ne mai vedem, să zic pe limba mea:

Te uită, OM, în viață am fost și sus și jos,
Dar, parcă, pentru unii, am însemnat ceva!

(am gasit versificarea asta în arhivă și mi-a zambit!

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Pe cerul inimii mele

Pe cerul inimii mele se îmblânzesc norii în gămălii de soare scurs. Stau în caravane molatice și beau ceai roșu picurând lacrimi arămii care cad ropotit ca-ntr-o sonată difuză și puțin anapoda.

Eu nu mai înțeleg nimic din ceea ce mi se aglomerează prin mine și tac alb, dar îmi pregătesc o umbrelă.

Norii mei au lăsat ceaiul și s-au luat la harță, de s-au înnegrit de ciudă, tulburând cerul inimii mele cu umbre noi.

Care te știi îmblânzitor de nori și inimă?

Am pus de ceai, poate-i ademenești în ciob de sticlă și îi rostogolești în alte inimi.

A mea e cam îngrijorată.