Acum mulți ani, într-un ianuarie nemilos, cu câteva zile înainte de ziua mea de naștere, într-un timp în care parcă se reinventaseră zăpezile de altădată, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns în satul ăla buzoian și greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obișnuită, departe de oraș şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aș putea vorbi la nesfârșit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, însă, cuprindea prea mult din ceea ce știam eu că înseamnă zi. Mă pierdeam într-un vâjâit prelung de iarnă geroasă și mă cutremuram la sunetul sumbru ce părea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic. Vuia vântul dinspre miază-noapte, vuia Prințul Întunecat din poveștile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducător de geruri și zăpezi viscolite, de fumuri îngemănate în povești cețoase şi de ghețuri aspre şi deloc înveșmântate în luciri de cristal, cu care eram eu obişnuită.
Din toată familia, eu eram singura ce putea rămâne acolo pentru a-l supraveghea pe bătrânul nostru, fără să îmi dau viața prea mult peste cap. N-a fost ușor, dar am adunat o lume nouă în ochii mei de om care încă trăia din amintiri de basm, cu bunici tineri. Îmi alungam demonii, ce parcă mă împresurau din afara casei, cu litere dintr-un roman rătăcit prin odaia fără vreo urmă de bibliotecă, singurele pagini citite fiind unele dintr-o carte îngălbenită de vreme, cu rugăciuni simple, unde, pe fiecare foaie, găseai câte un număr de telefon cu numele noastre, alături, semn că mamaia mea știa unde să-și țină tainele iubirilor sale, dacă cumva uitarea s-ar fi așternut în mintea sa ageră, altfel. Am pitit cărticica, atunci când am plecat din casă și o am așezat-o aproape de minte și inimă, să-mi fie pavăză și scut contra durerilor pasagere ce aveau să vină. Când momentele acestea nu-mi erau la îndemână, îmi lucram mâinile curățând știuleți de porumb, în coșuri mari pe care le aducea tataia în casă. Nu-mi dau seama ce efect avea totul, dar mi se goleau mintea și inima de emoții, în timp ce mă străduiam să reușesc în noua mea îndeletnicire. Habar n-aveam că o să-mi fie dor, după un timp, de acel ritual, în jurul orei 19, privind un film spaniol, la care tataia striga: „Hai, să vedem țiganii!” Îmi mergeau degetele de zici că asta făcusem toată viața și chiar mă bucuram că va trece ușor timpul și nicidecum că-mi stric mâinile de orășancă. Nu aveam niciun gadget, iar tv – ul abia de prindea vreo două posturi amărâte și acelea cu pureci, în plus, întunericul îmi sabota orice idee nouă.
Acum, când mă gândesc cât de multe s-au schimbat între timp, parcă nu mai număr doar 15 ani, ci vreo 30. De câte ori se deschidea uşa, părea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, îţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul celei știute, dacă întârziai în activităţi firești. Treizeci de zile pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de câte ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. Treizeci de zile ciudate. Treizeci de zile în care am experimentat o altfel de viață, încercând să uit că, acasă, nu-mi ungeam nici pâinea cu unt, dacă nu voiam. Clipe care m-au făcut să mă întorc în Brașov cu mai multă mulțumire în suflet pentru tot ce aveam și să răzbat acolo unde mă credeam învinsă de închipuiri cu aer modern. Mă uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam câte vânturi le-au bătut şi câte le-au şfichiuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa, iar ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, trecând spre camera din spate, căreia și acum îi spunem „camera din Crivăţ”, să vadă dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa. Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor, spunând: „Traistă goală ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că, de fapt, ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară, să ne lase, aşa… netroieniţi.
Am descoperit despre mine lucruri pe care nu le știam; am descoperit că pot face față unui trai nu tocmai confortabil, fără să mă plâng, fără să mi se pară nepotrivit. Am văruit, deși nimic din ce făceam nu era pe placul bătrânului – ba făceam dungi cu bidineaua, în toate părțile, ba stropeam prea mult podeaua. Mie îmi păreau închipuiri și mă distra forfota aceea din el care nu-l lăsa să aprecieze cum se cuvine strădaniile mele. Nici măcar o vorbă bună nu venea spre mine, dar eu nu aveam în gând decât să primenesc casa pentru pomana de 40 de zile. Am gătit, dar tot ce puneam pe masă erau pentru tataie farafastâcuri de care nu se atingea. Ciorba era prea acră, cartofii nu aveau ce să caute în ea, iar mâncarea de fasole trebuia musai să conțină juma’ de kil de ulei, „altfel nu era gustoasă”. La început, m-am burzuluit pentru fiecare contră pe care mi-o trimitea bunicul, dar mi-am revenit repede, văzând că lucrurile mergeau ca unse dacă respectam regulile sale. Evident că nu se aplicau ușor cele știute de mine într-un loc care, pentru mine, a însemnat raiul, realizând însă că nu mă lovisem prea des de muncile gospodăriei și condiții grele de trai, pentru că cei doi frumoși ai mei nu mă lăsaseră să văd altceva și păstraseră toată viața ca fiind greul lor, normalitatea absolută. Aveam să înțeleg mai bine ce dar frumos primisem întreaga viață și cât de norocoasă fusesem.
Pe tataia îl chema Ion. Pe mamaia, Ioana. Doi oameni cu destine împletite strâns, mi se părea mie, și totuși observam uimită că bătrânul părea că nu suferă extrem de tare după pierderea bunicii mele pe care noi am idolatrizat-o. Cel puțin așa aveam eu impresia, pentru că eu, încă, aș fi urlat după ea, dacă nu mă uimeau atât de tare reacțiile lui. Parcă era o eliberare și refuzam să cred asta, căci numai eu știam cât de dependenți au fost unul de altul. Aveam să mă înșel, dar, cu toate astea, asistam la un spectacol care se repeta, ca în ziua cârtiței. Se comporta ca un robot care-și fixase programul după ceasornicul roșu din perete. Acum mâncăm, acum dormim, acum vorbim. Nu altfel și nu în afara programului din mintea sa. Eu trișam; trișam citind, trișam plimbându-mi imaginația printre povești nescrise, urmărindu-i, discret, mișcările și învățând să trăiesc, în același timp, fără mamaia mea, al cărei miros încă persista în fiecare lucrușor din jur. Doi Ioni. Ionii mei. Îmi dădeau iar o lecție de supraviețuire, parcă știind ca acel 2004 îmi va fi greu de dus și acceptat. Din 2014, nici tataia nu mai e. Mi-au rămas icoane în biserica sfințită a copilariei mele. Am rămas cu gânduri și recunoștință imensă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că i-am putut avea mult în viața mea, cât să se bucure de ceea ce sunt și deveneam, iar eu să mă simt, multă vreme, tânără. Copil iubit.
E ianuarie iar, e Sfântul Ion, iar candela mea arde pentru bătrânii mei dragi, și, ciudat, îmi pare că în aer se împrăștie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu răsfățuri simple. În mine, în schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de cameră, ca un ultim semn că sărbatorile de iarnă se încheie de Sfântul Ion. Azi am despodobit bradul și mi-am împodobit amintirile cu gând de mamaie și tataie, de Ionii mei dragi.
Voi, cei care aveți sărbătoriți dragi cu acest nume, alături, strângeți-i tare în brațe și simțiți-le mirosul, să fiți siguri că-i veți purta cât mai mult, în timpuri când lumea lor pare departe, deși tu tot întinzi mâna să-i atingi.
Ne-au troienit zăpezi ca de altădată și au adus cu ele povești la fel. Ferice de cei care le scriu încă aievea.
La multi ani, Ioni dragi! M-ar bucura ca astazi in loc de „Dumnezeu sa-i ierte”, sa-mi lasati franturi de amintiri. Ale voastre.
