În parfum de mentă, dintr-o vară plânsă,
Unde tac cireșe și albăstrele dorm,
Mi s-a copt iubirea prinsă într-o caisă,
Doar tu erai mugur într-un alt decor.
Nu aș ști să-ți scutur praful de pe verbe,
Par îmbălsămate, să reziste vrei,
Îmi cern zahăr pudră să ascund regrete
Și te-ascund în ceașcă, într-un ceai de tei.
Tu nu simți arome, nestatornicia,
Nici alegeri duble ce mă-nvăluiesc,
Mă privești albastru, ești ca poezia,
Copt adânc în rime, esențe lipsesc!
Te strecori fanfară-n gesturi explicite,
Colorezi cu ochii trupuri de liană,
Îmi șoptești de artă, lucruri ilicite,
Pari un croitor cu o ruptă haină!
Uimitoare nu-ți-e toată efervescența,
Nici măcar strădania de a te risipi,
Uimitor e faptul că tu ai credința
Că doar nenorocul nu te lasă a fi
Cel care cunoaște, simte și iubește,
Chiar dacă o face numa-n teorii!