O știam mereu acolo, în încăperea aceea cochetă cu livingul mărit și canapeaua de piele așezată strategic, cu spatele la bucătărie și cu fața spre un televizor mare, poate prea mare, care trona pe o comodă de nuc sculptat, lângă care zăcea o vază imensă cu flori de mătase pe care jurai ca le-ai văzut vii și mișcătoare. Pitoresc decor, nimic de zis.
Ea, înaltă, trupeșă, cu părul înfoiat, ridicat mult, ca într-o coafura de ani ‘70, cu machiajul intact, de jurai ca n-a dormit nici un pic sau ca s-a trezit gata păpușă, într-un film impecabil despre perfecțiune, pocnind de tinerețe mai mult sau mai puțin evidentă. Purta, deseori, un turban de catifea verde, extrem de chic, ce o făcea sa aibă un aer sofisticat și sa se evidențieze între alte chipuri oarecum obișnuite. Manichiura îi era în ton, iar hainele de casă nu semănau nicidecum cu ale mele când fac sarmale, ci ai fi băgat mâna-n foc că-s din ultima colecție boho chic. Nu și pentru ea, care le purta doar în interior, ofensată chiar de gândul tău primitiv cum că ar putea ieși în acel fel, în lume. Într-o analiză scurtă, realizai ca își dorea a se ști îngrijită și nu i-ar fi plăcut niciodată a fi prinsă pe picior greșit. Nu. Niciodată.
Era măritată de vreo zece ani, timp în care nu contenea a se strădui să ne convingă de bunul mers al lucrurilor dintre ei, când, de fapt, tu vedeai ca pe cei doi nu îi mai unea decat obișnuința și canapeaua de piele unde, adeseori, se întâlneau în acțiuni diferite. El nu o mai iubea de mult, iar ei nu-i mai păsa, aparent, deși nu era moment să nu vorbească despre iubire, amor și flirt de ocazie, între o închipuire sau o realitate banală, dar fără finalizare. Suspina la fiecare poem de dragoste și tresărea la acorduri de ea știute, cu nuanțe romantice și răvășitoare. Detalia nopți de amor și te convingea de pasiunea pe care o stârnea în jur, numai așa, pentru că era femeie și își permitea asta. Avea mereu cu sine acel bulgăre de ingeniozitate care exista în ea în orice îi devenea crez, o perioadă. Intr-un fel îi admiram spiritul ludic și seninul sufletului și habar nu am cum reușea asta când eu, într-o situație similară aș fi făcut praf totul în jurul meu, inclusiv pe mine.
Cu toate astea, realizam că e zgomot de fond, fără nicio bază, cu risipiri de zâmbet și insinuări zdrăngănitoare, având mereu, în fiecare buzunar, câte o poveste provocatoare care, parcă, i se aliniau în fiece moment în care pășea prin oraș. În orice atingere nouă, exista un posibil pretendent, iar în vreun simplu ajutor, dat la nevoie, era deja o declarație pe față, de care se agăța cât să-și facă un strop de curaj și să iasă din monotonia căsniciei sale. Doar că ea iubea iubirea, iubea flirtul și jocul de-a seducția, decat vreun om în carne și oase, așa cum eram noi obișnuite. Ne învârtea în tot felul de episoade fictive de zici că serialul ei era unul de succes; în realitate, ar fi primit „zmeura de aur” pentru joc actoricesc deplorabil. Nimeni nu o credea, însă, și mai grav, o lăsam cu toții să se hrănească, frimitură cu frimitură, cu prajitura închipuirilor sale.
În anul în care cei zece ani de căsnicie s-au împlinit rotund, canapeaua de piele a dispărut din living. Și televizorul. Omul ei atât a luat. Nu i-a lasat, în schimb, niciun bilet; nu i-a spus nimic; nu i-a facut niciun reproș; nu a lăsat loc de întrebări, de răspuns, de adevăr exploziv. Ea s-a trezit, așa, impecabilă, a privit în jur, și a început a ne spune o poveste nouă, despre casa cea mare în care se vor muta amândoi și că, abia acum, realizează cât de îndrăgostiți sunt ei, încât nu vor putea trăi unul fără celălalt, dar că, în definitiv, în cel mai rău caz, nu ar fi o pierdere prea mare, pentru că oricum, la birou, colegul cel drăguț i-a propus sa îi cumpere o canapea de piele, cu condiția să-l lase și pe el să privească, împreună, la televizor. Ea s-a plâns că nu are, iar el s-a mulțumit cu ochii săi verzi.
Ieri, la cafeneaua din colț, fata cu turban de catifea verde privea languros în ochii unui tânăr cu freza a la Prince. Un tip interesant, altul decât colegul de birou. Din zbor, am auzit cuvantul canapea. De piele.
Am zâmbit. Am senzația, însă, că ori va avea casa plină de canapele, ori va privi spre florile de mătase…. de pe covor.
Despre bărbatul care zece ani i-a fost soț niciun cuvânt nou nu s-a mai auzit. Semn că, oricît de mult ai împărți o canapea, tot se uzează împreună cu sentimentele și intră la…casare.
Oare nimeni nu mai recondiționează canapele? Sau relații? Deschid o nouă afacere! Parol!
Scrisesem textul de la inceputul lui iunie pentru clubul celor 12 cuvinte, folosind cuvintele: ludic, pitoresc,moment, ingeniozitate, chipuri, tinerete, crez, exista, adevar, raspuns, tip, acel. Am uitat, însă, să-l și public, rătăcit printre poeziile-jucării ce mă tot bântuie de o vreme. NU, nu fac reclamă la canapele de piele, dar cum am un text drag cu frigidere, care îmi amintește de o iubire veche, de ce nu aș folosi și canapeaua drept cuvânt de legătura intre imaginatie și intamplare. Pe curand, dragii mei! Sa fiți iubiti de cine doriți, pe unde doriți!
