Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Strigăt în amurg

Să vă povestesc ceva. Nimic nou, nimic vechi. De când cu fb-ul și blogurile am proasta senzație sau poate o fi una bună, nu știu, că dacă ți-ai scoate statusul în față, brusc, ca la psiholog, se vor rezolva lucruri. Citesc pe aici multe. Îmi plac oamenii care știu să-și susțină subiectele până la capăt, neinfluențați de alții, ci doar de propriile crezuri. Până la un punct, totuși, la unii. Nu ader, tac, îmi văd de drum. Respect ce spun, ce cred, ce au acumulat prin experiență. Nu-mi plac cei care dacă nu ești ca ei, sigur ești împotrivă.Nu-mi plac nici cei care stau la pândă și îți vânează fiecare greșeală sau cei care nu știu să se bucure de succesele altora. Nu-mi place cum ne urmărim, cum ne iau mințile lucruri imprevizibile, cum ne amenințăm, ne privim urât. Nu cer nimănui să-mi fie pe plac, dar nici nu mă vreau agresat cu insistență.

Nu putem fi prieteni cu toți, ne avem în jur din diferite empatii. Am încetat demult să-mi golesc lista de fb, de exemplu. O las așa, până în ziua când se subțiază din partea cealaltă. De ce ai vrea să fii în apropierea mea dacă nu mă placi suficient? Sau poate gândești ca mine, că nu poți interacționa cu toata lumea. Atunci, ignoră-mă! Asta face viața de când suntem pe pământ, ne apropie, ne depărtează, ne suntem, apoi devenim străini, ne amintim vorbe, răni, ți-aduci aminte de lucruri pe care le-ai făcut, pe care încă le faci, pe care ți le fac alții. Treci mai departe. Te uiți cu ochi străini la un om căruia  îi știi o parte din suflet. Cealaltă ori ți-a devenit străină, ori legăturile dintre voi nu mai sunt. Poate nici n-au fost. Ei te privesc și mai rău, ca un tăiș. Poate ai fost tăiș. Acum ești tocit, uzat, plâns, durut, înțelept, resemnat, scăzut în intensitatea durerilor. Sau poate nu, încă faci asta dar cu alți oameni.

Ce dacă n-am fost om mereu sau nu semăn cu altul? Vreau să fiu mai bună, e dreptul meu.  Mă scutur de vrăjile nepotrivirilor deși am obsesia cercului, mă învârt fără să finalizez lucruri. Cineva îmi spunea să nu mai folosesc cuvântul„încerc„. Asta am vrut să scriu în loc de „vreau„. M-am corectat în gând, doar pentru că în-cerc, spunea, te învârți fără finalitate. Dacă ar ști ea că așa îmi sunt unele gânduri și fapte? Prinse într-un cerc din care nu le pot scoate sau le-am dăruit altora deja și mie îmi sunt umbre. Ce să fac cu umbrele? Umbrele nu vorbesc. Te urmăresc doar. E ca și când te bucuri de ceva, dar nu poți spune nimănui nimic. Un secret care nu te apasă, ci te construiește pe interior. Devii puternic sau…te reconstruiești.

Aceste cuvinte nu conțin un mesaj anume, ci o stare a mea. Nu contează dacă rămâne goală, ea, postarea, fără ecou, simt doar nevoia să mă exprim. De când fac asta public știu că voi găsi și feedbackuri deloc pe placul meu. Nu-i nimic, fac față, dar cu siguranță mai trag o linie în dreptul aceluia care îmi va deveni din ce în ce mai străin.

Citesc multe, dar evit să citesc despre lucruri super metaforice care nu-mi spun nimic. Citesc și genul ăsta care mă lasă cu gura căscată și reacționez de fericire. Evit să citesc și articole extrem de frumoase, dar agresive. Evit mult, evit anumiți oameni și sper ca în curând să nu îmi evit chiar eu cuvintele. Nu-i admir pe toți, unii îmi plac nespus, alții mă fac să trec ușor peste text, fără regrete. Deunăzi, am citit un articol publicitar și nu-mi amintesc la ce se făcea referire, eu rămăsesem cu o singură imagine în minte, superbă, sfîșietoare, dar care nu era produsul vândut. Nu dau amănunte căci nu asta e important.

Așadar scriu și eu baliverne diafane, dar văd că pe pagina mea nu prind. Oamenii vor să-și aducă aminte de întâmplări care-i leagă de ceva, de o amintire, de o senzație, de o bucată de loc prin care au trecut sau vor trece cândva, de un miros cunoscut, de o bucată de mămăligă mâncată în bătătura copilăriei. Sau să râdă, să se bucure, să li se pară nu doar frumos lucrul acela, ci o sclipire gen…„pe asta aș fi vrut să o scriu eu” sau ”cat m-a binedispus”. Citesc texte din care uit jumătate. Raman cu o idee pregnantă. Citesc idei și rămân cu povestea, citesc trei cuvinte si am poezie. Nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e permanent.  Totul se bazeaza pe senzație, intuiție, plăcere și uneori cunoaștere de sine.

Mă gândesc la tinerii din ziua de azi. Imi par mai siguri pe ei, mai convinși că dețin adevăruri. Eu atât am bâjbâit în nesiguranțe până am rămas așa. Ascultam aseară, apropo de poemul meu „mincinos” cu planetele, că anul 2016 e an de soartă. Și nu de destin. Că în destin putem influența, în soartă accepta. Am ajuns până la patruzeci și treaba mea de ani să pricep și eu ce-i cu soarta și destinul. Am zis pricep? Uitați cuvântul, mă fac că pricep. Așadar ce ai făcut în ultimii 9 ani se plătește la anul. Bum! Amenințător precum cutremurul. Acum poate vă intrebați ce e cu amestecul ăsta de vorbe. Ce au comun între ele? Au. Căci mă gândeam că marele meu defect e inconstanța, pendularea între stari, între a place sau nu, bine si rau, evident, cunoaștere și necunoatere, adevăr sau provocare. Noroc că nu aleg ori una, ori alta, le întrepătrund. Dar prea des.

Îmi plac oamenii care iau lucrurile mai ușor, cum vin, fără frământări interioare multiple, cu seninătate și acceptare. Sigur au credință mai multă. Au ceva deosebit în ei. Soțul meu e un exemplu pentru mine, dar doar teoretic și la nivel de recunoastere caci eu tot frământată de îndoieli sunt. Am o prietenă care, oricât de grav mi-aș începe conversația cu ea, sfârșim râzând în hohote. Reușește să mă facă să nu mă mai iau atât de tare în serios. Să fac mișto de mine și să nu  mai cred că fără mine nu s-ar învârti lumea. S-ar învârti și încă bine. O fac cei care au fost prin viața mea și acum suntem bine merci fiecare la locul potrivit.

De când am căței m-am educat puțin. Ei m-au educat. Mă feresc să spun pe care-l îndrăgesc mai tare, deși zilnic mă impresionează câte ceva la fiecare. Am o maidaneză care s-a schimbat enorm de când i-am adus companioni. O numesc câine-om. Ea are reacții conform stării mele și sesizez imediat asta la ea și îmi revin din agitație. Probabil așa e si cu copiii dar cum nu am, doar bănuiesc asta. Toată viața mea mi-am dorit să scap de reproșuri, ale altora, ale mele, ale mele pentru cineva. De exemplu, mi-am făcut cont de fb și apoi blog gândindu-mă la un nou mod de relaxare, de a exersa tastaura cuvintelor tăcute, mute. Cu fiecare zi..mai mult mă întristez decât mă bucur. Eu spun că nu reușesc prea mult asta și pentru că nu sunt nepăsătoare, pentru că am conștiință, că nu trăiesc ușor după vreun lucru pe care nu l-am gestionat prea bine. Deja am vechime considerabilă pentru acest gând perpetuu.

Consider că nu știu să fiu generoasă total. Sper să mai am timp sau sa mă educ, încă. Am sclipiri ingenioase uneori. Alteori mă bagă tot ele în bucluc. Când am scris textul ”Uneori„, citisem ceva de-a lui Cioran care spunea ceva gen ”că atunci când începi să cunoști mai bine un om reușești de fapt să fugi cât mai departe de el„. Nu suna chiar asa, dar în fine. Eu am rămas pe gânduri, dar soțul meu mi-a spus că e irelevant și că el ar adăuga cuvântul uneori, frazei. Mi-a exemplificat spunându-mi că, în cele mai multe din cazuri, cu cât cunoști mai mult un om, cu atat te atașezi mai tare:

”-Uite asa ca noi!”, și-a terminat el prelegerea. Cu cât te cunosc mai bine, cu atât te iubesc mai tare, indiferent de stările interioare care te deranjeaza și sunt conflictuale. Până la urmă din ele tot se nasc lucruri bune. Uite acum ai scris un text cursiv prin ele. Si e un plus. Iar cei care găsesc că nu ar trebui să faci asta, pentru că ai lacune sau nu ești suficient de credibilă, ar trebui să se orienteze spre ceva ce le face plăcere. Căci despre asta înțeleg eu că tinzi. Spre lucruri care-ți plac și care te bucură. Tu poți fi ca un strigăt în amurg, unii îl aud, alții sunt prin dimineți și clipe diferite. Ascultă altceva. Poate mai potrivit. Pentru ei. Iar dacă te aud și nu-și doresc strigăte, pot asculta muzica proprie. Sigur îi vor direcționa mai bine. Asta e esența, să te potrivești unde se dorește asta. E loc sub soare pentru toți. Și uneori locurile rămân goale prea repede prin abandon. Nu abandona! Strigă! Și amintește-ți: curând.”

V-am lăsat niste gânduri, nu săriți pe ele! Sunt desființabile cuvânt cu cuvânt, dar sunt vii și ard încă. Proaspete și nou nouțe! În plus am recapitulat puțin ceea ce am scris în ultima vreme, ca un strigăt, dar nu în amurg. Un strigăt de cuvinte!

PS. La vremea când scrisesem aceste rânduri, tragedia din  Colectiv, nu avusese loc. Multe s-au adăugat stării mele de joi seara, de când e textul, dar mai ales neputință și neînțelegere. Se vorbește mult, acum, cu verbele „a face„, „a înfăptui„, „a schimba”. Acum mi-aș contrazice o parte din ce am scris mai sus, spunând că lumea nu mai are nevoie de cuvinte, ci de lucruri concrete. Poate vom reuși asta. În 89 am fost pe strada, m-am târât, am văzut morți, camion cu arme, am auzit împușcături care îmi sună și acum în minte. Nu le-am uitat o clipă. Nu se vor uita nici astea. Scriam pe fb următorul text. Îl pun aici, să nu uit vreodată zilele acestea, când voi avea impresia că trăiesc  ceva greu. Cu siguranță mă vor trezi amintirile astea:

 De când s-a întâmplat nenorocirea, citesc rânduri, păreri, vorbe. Nu le mai vreau. Suntem diferiți, dar sunt convinsă că toți știm cât de nedreaptă a fost noaptea de vineri. De azi, nu vreau să știu despre rockeri, biserici, satanism, Dumnezeu, teoria conspirației, credință falsă, pumn în gură la cei ce au trăit și văzut, pedeapsă, scoateri din context, ură, scenarii, dezbateri, inutilități, convingeri așezate cu forța. Suntem diferiți, dar toți simțim la fel. Nu vă mai mințiți că nu e așa! E revoltă și durere! Toți simțim la fel. Milă nesfârșită, compasiune, teamă, neputință, miracol, speranță, griji de parcă sunt copiii tăi, respect pentru doctori, dispreț față de guvernanți, întrebarea obsesivă „cum a fost posibil?”, „cum vom trăi cu asta?„ și, sincer, eu nu m-am vindecat nici acum din ce am trăit în 89 când alții priveau doar la tv totul. Nici asta nu se va vindeca ușor. Sper să ne vindece pe noi de idei preconcepute sau măcar să avem grijă când ne arătăm cu degetul unii pe alții, să ne învrăjbim din nou, să ne așeze iar în tabere diferite, când, de fapt, suntem în tabăra românilor și a oamenilor. Nu-mi spuneți că unii nu sunt, v-am explicat mereu că nici eu n-am fost. Să facem noi să fie sau dacă nici asta nu putem, să nu mai scoatem veninul la suprafață sau convingerile de la care nu ne abatem în general, să particularizăm măcar puțin cu o fărâmă de suflet durut. Indiferent de ceea ce credem noi că simțim nu mai are acum importanță. Dacă vor plăti sau nu rămâne să vedem, dar să sperăm cu totii în vindecare, aș vrea să fie certitudine. Mi-aș dori să nu dezbatem ceea ce am scris, am vrut să îmi așez gândurile într-o formă, pentru că, parcă, trăiesc un vis urât și aș vrea să mă trezesc. Nu sunt mamă, dar dacă aș fi fost …nu vreau să vă spun aici ce aș fi făcut într-o astfel de situație.

Tot ce am scris, până la ultimul paragraf adăugat, este o urmare a temei fixe de săptămâna asta „strigăt în amurg, din clubul celor 12 cuvinte. Sigur la Eddie,în tabel, veți găsi mai multe.  Și strângeți-vă în brațe, amurgul nu e mereu frumos, indiferent de cât de poetic sună.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Povestea celui mai frumos început

Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea mult și mai poate fi povestea oricărui om matur care și-a  pierdut speranţa că și-ar găsi-o vreodată.  O spun mereu, cu drag și iubire, gândindu-mă că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi. Aşa că, îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase a unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.

 Numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu, dar multă lume mă știe ca Adriana Staicu, căci prea mult și prea bine am purtat acest nume. Momentul despre care vorbesc aici e momentul  găsirii fericirii într-un frumos 5 iulie 2005, anul minunilor, anul în care toate lucrurile au căpătat sens și soarele a început, nu să apară ci, să ardă în toată regula și pentru mine. Eram în faza aia în care îmi negam toată existenta și încercam să o iau din loc spre alte locuri mai vestice. Doar că, până atunci, încă mă prindeam în îndeletniciri comune printre care și mersul la sală. Mergeam frate cu o determinare, de parca voiam să devin întâia gimnastă a țării, iar atunci, în joia aia care ne-a schimbat viața, parcă eram mai hotărâtă ca niciodată. De atunci joia am adoptat-o ca zi de începuturi și chiar la un an după acest moment, tot într-o astfel de zi, ne-am căsătorit, dar stai ca deviez de la subiect și nu-i frumos.

Cu toculețe, rochițică și plete-n vânt, fix în acea zi, m-am gândit să-mi schimb traseul pe care mergeam zilnic și să o iau pe la Temelia, loc cunoscut de brașoveni, unde multă vreme a existat o fabrică de ciment, amintire acum și fără nicio urmă că acolo ar fi existat vreodată așa ceva. Niciodată însă, nu m-am gândit că acel loc îmi va deveni punct strategic în devenirea mea de Tîrnoveanu, că îmi va aduce un soț și o poveste de spus, că voi întâlni omul cel mai minunat de pe pământ care m-a transformat din fugară în nevastă într-un timp extrem de scurt. Uneori chiar e bine sa schimbi drumul pe care mergi de obicei, nu știi niciodată cum ți se schimbă norocul.

Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia  la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când, zăresc cu coada ochiului o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea, văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.

 Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta asta. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea!

Aud ca prin farmec: „Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….

Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. De excepție, ce să zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”

Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”

Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru- „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”, îmi spun eu bântuită încă de amintiri nepotrivite

 Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”

Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.

Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!

Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, în timp, dar deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro – rustic.  Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate și, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi, iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă?

Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor,  am realizat că nu ne cunoşteam numele, dar aveam să aflu că omul din faţa mea se numea Mihai  și mult mai târziu am remarcat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă.  Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, eram încă în sevrajul ce mi-l dadea amintirea cafelelor nepotrivite din alte dăți, iar în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: ”Un expresso şi o apă plată!  E mult?”, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină;

Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră și că nu era nici urmă de vreo strategie uimitoare.  Primim cafelele iar eu încerc să alung stânjeneala începutului și a necunoașterii,  deși tot ce îmi doream era o experienţă care sa nu devină dezagreabilă până la final. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, întrebările firești au venit pe rând printre care și cea care îmi amintea de fuga mea spre ale țări. Nu știam, însă, ce surpriză voi avea în doar câteva secunde.

”Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?”, aveam să aud eu ca un gong de teatru absurd

Peste mine a căzut cerul brusc și mă fâțâiam încercând să evit răspunsul, care era destul de simplu, de altfel.  Cum să-i fi spus eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, nu era cazul.  Să-i spun de profesia mea? Dar are vreun rost, acum când luasem hotărâri radicale? Zic, totuși, timid, bâlbâind  cuvintele: ”Ştii, sunt tehnician dentar, dar.…”

Nu am mai apucat a spune nimic, că dinspre el aud cea mai năucitoare completare : ”Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!” Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: „Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!”

Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste farse ale vieții, cum credeam eu! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. Farsa mi-o făcea viața și încă bine de tot.  „Neinteresant!”, îmi spun în gând. „Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor....”

N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: ‘‘Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!” Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!

N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  patru ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!

Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!

Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia  Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!

Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor patru ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: ‘‘Ştii, eu o să mă însor cu tine!’‘ A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine,eu am gândit atât, simplu: ”Alt nebun pe lista mea!”

201

Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta,  kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!

Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram celibatară, sau, mai simplu spus, doar o femeie singură.

206

Am reașezat în pagină cuvintele ce formează întregul acestei întâmplări care și azi, după 13 ani,(modific anual anii, din 2005 încoace) îmi aduce zâmbetul pe buze. Trebuia sa o fac mai demult, dar am ales o zi oarecare, fără niciun simbol, poate doar acela ca iar e joi, zi de început și noroc, zi dragă și caldă, zi cu amintiri nebune dintr-un iulie ce pare prins zilnic în evenimentele noastre.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Fărîme din suflet

Mi-am calibrat dorinţele şi le-am transformat pe toate în mici rugăciuni de mulţumire. Nu ar fi mai bine să fac asta, decât să cerem şi să tot cerem de parcă Dumnezeu e un fel de birou de reclamaţii şi sugestii?De multe ori privesc cu căldură spre oameni. Poate ei nu mă văd totdeauna, poate sunt preocupaţi să-şi treacă problemele şi grijile printr-un calandru imaginar, care le-ar găsi soluţii mai repede sau le-ar zdrobi, cred ei, sub puterea lui, în loc să le lase libere şi să ştie că prin credinţă, vor trece mai bine prin inimă şi suflet şi astfel, ar putea să găsească rezolvarea mult mai uşor. Dar lumea trece. Aşa calin şi calm sau trepidant şi cu tumult, de nu ştiu pe ce parte să mă prind şi eu în hora ei. Să simt pulsul vieţii şi să încerc să trimit, printr-o atingere sau privire, ceva din ce ştiu eu că înseamnă El. Poate le-ar folosi. Dar oamenii nu văd, nu aud, nu pricep. Sau văd ce vor, când vor şi de ce vor.

Au o calotă de gheaţă ca înveliş şi greu se găseşte ceva să o poată topi. Şi când te gândeşti ce uşor ar fi?! Un gând, o rugăciune, o milostenie, orice gest creştin ar face ca sufletul lumii să nu mai fie calcifiat într-o uitare de sine. De fapt, Dumnezeu nu are nevoie de gesturi ostentative. În călimara iubirii lui stau litere sfinte ce se lasă scrise în suflete curate şi care se vor scrie mereu, acolo unde oamenii simt şi îşi doresc asta. Toţi suntem făcuţi dintr-un calapod al iubirii Divine, dar nu toţi vrem să urcăm în caleaşca iubirii necondiţionate, a dăruirii şi a căinţei. Păcatul este cel ce mă transformă, pe mine, omul simplu, care ştie că greşeala, pe cât e de omenească, pe atât e de diversă. Sunt oameni care nu cred în pocăinţă, aşa cum nu cred că păcătuiesc. Sunt şi acei pe care o greşeală îi schimbă definitiv. Pe mine m-a măcinat, de exemplu, dar cel mai rău a fost să ştiu că a măcinat şi pe alţii, cărora le-am greşit. De multe ori punem la zid oamenii care greşesc, neştiind că cel mai greu şi cea mai grea pedeapsă, pe care o poate primi cineva, e să trăiască cu ea.

Ar fi zilele din calendar doar treceri şi nu trăire. Nu ne-am diferenţia cumva ca fiinţe, fie el om, o pasăre sau o frunză în vânt? Totul e cu suflet. Dar al nostru poate fi vindecat. Cu iubirea Lui, din iubirea Lui. Prin spovedanie, prin rugăciune, prin post sau măcar doar prin bunătate. Aceasta din urmă e cea mai la îndemână- creştin a fi sau nu!  Căci omul e de multe ori subiectiv şi neiertător, dar Dumnezeu niciodată! Încă îmi învăţ lecţia iubirii necondiţionate şi a bunătăţii faţă de oameni. Nu îmi iese totdeauna, dar nu mă mai întorc din drum. Pe drumul întunericului am fost şi nu e nimic acolo. Pe drumul Luminii încerc să merg, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Am ales.

Postarea aceasta am scris-o în stilul gutuii noastre, Laura Laly, cea care ne trimite pilde şi fărîme de suflet şi din suflet. Ea e un om pur şi curat, mie mi-ar fi greu să scriu despre acest subiect ştiind, că de multe ori, toate păcatele lumeşti mi-au trecut prin minte şi chiar suflet şi că am vicii suficiente, ce nu m-ar transforma în povăţuitoare sau în cel mai potrivit om pentru asta. Că, în timp, am regretat şi am încercat să schimb ceva, e altă poveste. Aşadar, e o singură încercare, care nu e tocmai uşoară.  Laura dragă, ceea ce faci tu, nu e deloc lipsit de ecou! Şi nu se scriu prea uşor aceste rânduri, când perceptele sunt aceleaşi, dar exprimările se vor altele. Te felicit pentru felul tău de a fi şi mulţumesc pentru această provocare.

Laura nu scrie demult timp, dar are deja stilul propriu, menirea ei, cum îi place să spună, un crez şi un cuget curat. Are gând bun şi slovă simplă dar care ajunge la orice om ce nu uită şi de partea lui spirituală, de nevoia de a se încărca de undeva, de unde izvorul e pur şi curgător. Aşa cum îi e şi avatarul, e o cascadă surprinzătoare, care poate mai mult şi nu are nevoie decât de priviri înţelegătoare şi de ce nu, de oameni care să ştie că din ea vor izvorî şi altfel de cuvinte când vor mai creşte apele ei în matcă. Laura mi-a umplut sufletul de drag, de multe ori şi mai ales mi-a arătat, atunci când credeam mai puţin, că simplitatea îşi are complexitatea ei şi că niciodată nu vor fi puţine cuvintele scrise cu credinţă, despre credinţă. Mulţumesc, Laura.

28 03 2014

Am găsit azi pe blogul ei un alt mod de a scrie. Cuvintele mele sunt în loc de aplauze, și spun puțin despre bucuria ce mi-o aduce  prietena mea, zilnic.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Înșiră-te mărgăritare pe coala albă a vieții

Plouă. Ploaie dragă mie care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, însă eu,  la ploaie, devin copil;  mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau  prinzi între degete literele tastaturii. Normal.
Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste,  momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă  organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei – despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere”
Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic  pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta.  Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc,  că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi; că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așază praful.
Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar,  cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt  cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi,  sunt povestitoarea.
M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.
Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.
Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt  înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine. Iar dacă veți citi aceste cuvinte, cândva, cu tentă de a fost odată, puneți-le la prezent, căci pentru unele  conjugarea nu există, timpul nici atât, iar acțiunile lor vor rămâne aceleași. Cu efect și scop, de a-mi aduce folos sufletului. Când acest folos nu îl voi mai simți ca pe o emoție, sunt convinsă că va rămâne povestea , mărturie că totul e posibil. Doar să vrei.

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poteca Adrianei

Drumul către și dinspre Buzau a fost mai liber ca niciodată. Ploaia a stricat planurile multora probabil, încât traficul nu a fost deloc aglomerat. A condus cumnatul lin, fin, deloc agresiv, cu o blândețe necunoscută mie și nu din punctul meu de vedere, daca înțelegeti ce vreau a spune, punând accent pe siguranța noastră, dar dându-ne și posibilitatea de a admira ușor ceea ce ne oferea priveliștea. Din cand in cand mă vedeai cum priveam pe geam, uimita ca drumul se desfasura altfel decat stiam eu că există, desi pe 10 iulie il mai bătusem o dată. Ce repede se pot schimba lucrurile și, uneori, perspectiva!

Pe tot traseul, dar mai ales la Mizil, am văzut căței frumoși, ce păreau abandonați, privind lung după mașini și oameni, ca după o amintire cu suflet eliberat de poveri. Cel puțin asta îmi exprima mie vreo privire blândă și resemnată, fără să fac însă o analiză amănunțită, încercând sa mă amăgesc ca sunt doar liberi și că, poate, iși fac plimbarea de după amiază, pe corso. Nu vreau sa ma gandesc la altceva, sa nu mor de tristete și să nu-mi provoc alte răni mai noi sau in plus față de cele ce le am deja vizavi de acest subiect. Poate și de asta mi-a fost un dor nefiresc de cei de acasă, pe care îi știam, însă, în siguranță chiar dacă lipsa lor nu-mi producea prea mare bucurie. Noroc că am găsit alte pufoșenii drăgălașe în bătătura mamei, pe care am sarbatorit-o joi, cu atâta drag.

Bușteniul părea aerisit și cu artere noi, Sinaia plină de turiști, iar dinspre Caraiman aburii pluteau de parcă erau niste iele într-un dans magic, plin de mister. M-am mirat nițel că, independent de vreme, ce nu era prea prietenoasă, Crucea din vârf se zărea semeață și demnă, străjuind piatra și văzduhul, nesfârșitul și lipsa de hotar. Te lua cu friguri doar privind-o.

Pe la popasurile cunoscute se aglomerau vânzători de pepeni, miere, fructe de pădure și vestita branza de burduf. Cum treceai de URLAȚI…3KM, cum râd eu de fiecare dată, apar și funiile cu ceapa roșie, ceapa de apa, de Buzau. De ce s-o fi numind ceapă de apă? In fine. Când ajung in zona periferica a Buzaului îmi ridic gâtul și privesc spre arterele principale, recapitulând în gând: „Pe acolo e gara, dincolo dai in centru, pe aici Drăgaica!”E doar o formă de a spune „bună ziua ” unui loc drag ce iși verifică urmele unor rădăcini adânci, prin niște simple întrebări.

Cel mai mult, însă, îmi place sa privesc drumul de la Buzau la Cilibia. Mi-aduce aminte de tata. Conduceam eu o Dacie veche și obosita, dar care mi-a fost tare dragă. Tata statea in spate și iși ițea capul pe la mijlocul banchetei, între scaune. Pe la Mânzu, copacii se înalță spre cer.. .. lung, prelung, ca într-o rugăciune tainica, unindu-și ramurile într-o îmbrățișare firească. Era vară și soarele mijea printre crengi, făcând locul de basm. Eu încetineam, vrând, parcă, să cuprind cât mai mult din minunea lui Dumnezeu. Tata sesiza și ȘTIA, fără să-i spun de ce fac asta, uimit fiind și el de sărutul pasional al frunzelor, fix pe altarul Cerului.

„-Nu-i așa ca e minunată aleea asta, tăticule?”, îmi șoptea el ușor emoționat.

plopișori

Încuviințam zâmbind, cu ochii pironiți spre orizont și cu o privire fugară în oglinda retrovizoare unde întâlneam lumina aia specială din ochii tatei. De atunci, de câte ori ajungeam în zonă, tata spunea simplu:„Hai, că mai avem puțin și ajungem la Poteca Adrianei!„

Din acel punct, undeva pe o strada laturalnică, se face drumul catre locul pe care părintele meu și l-a ales, inca din viață, să odihnească pe veci. De fiecare data cand ajung, însa, pe Poteca Adrianei, cum frumos o numea el, îi zic tatei o rugăciune scurtă, iar privirea mea către cer nu mai adună doar împreunare de frunze, crengi și vazduh ci licăr de înger ce ne vegheaza. Și șoptesc încet: „Da, tată, am ajuns!„

Articolul este înscris în duzina de cuvinte, din clubul celor 12 cuvinte, iar în tabelul lui Eddie veți găsi și alți participanți. Cuvintele obligatorii, cu ajutorul cărora am țesut amintirea asta, sunt: ”exprima, independent, analiza, eliberat, perspectiva, exista, accent, suflet, rani, lipsa, amintire, radacini.„