De câte ori ajung la mama, la Buzău, într-un sat ursuz și plin de praf, ce miroase a vânt sec și a busuioc uscat, simt că ajung ACASĂ. Acolo, m-am făcut mare, în mâinile bunicilor mei, privind lumea prin ochii lor, trecând-o ușor prin ai mei și trimițând-o mai departe ….. oricui o vede și o găsește. Mai târziu, am mutat totul în inimă și am închis totul pe veci. Când revin, calc cu grijă să nu deranjez amintirile și poveștile fără capăt și coadă, dar cu esență de Bărăgan uitat prin vise de copil.
Sunt copil mare, copilul mamei, prea mare pentru aceste vremuri și încă mic pentru cea care mă privește cu duioșie de după ramele negre ale ochelarilor. Tremur, instinctiv, la fiecare atingere a ei, atât de dorită și, recunosc, că nimic altceva nu mă poate face să mă simt astfel. De data asta din cer au cazut broboane de iubire cu stropi de ploaie. Au spălat praful și au udat grădina care, din păcate, era cam stearpă și cu urme de rod târziu, dar pipernicit.
Ehehe, și ce dacă! Au câștigat la puncte pomii din livadă, cu merele lor de expoziție, prunele cărnoase, nucile neculese, perele de soiuri diferite cu luciri de soare, piersici târzii cu puf catifelat și gust divin, struguri cu boabă mare, curată, plină și bogată. Cațelul nu m-a lătrat nici acum, deși nu mă văzuse de multă vreme. Zumzetul magic din ogradă îmi declanșa emoții uitate, dosite în colțuri de suflet.
O vecină venea cu o poală de ouă, alta aducea cășuleții de brânză abia scoasă de sub magia cheagului. Un cofer cu lapte își aștepta rândul să-i fie descantată pe foc licoarea dătătoare de putere. Coșuri cu fructe, borcane de dulceață, bidoane cu borș auriu, legume zăpăcite de puterea mamei, ce mă priveau din cămară, funii de ceapă, porumb în hambare, ardei umpluți ….. pe repede înainte, gata, gata de a fi luați la Brașov, așa nefierți, dar cu gust tainic și știut…de MAMA. M-am bucurat de fiecare fărîmă din lumea asta pe care mulți o cred pierdută.
E vremea culesului, dar eu am adunat în 24 de ore, fix, cât am stat în locul meu de poveste, rod de bucurie și iubire. Privire de mamă mulțumită, de prieteni din copilărie cu alură de oameni mari, de soră cum alta nu e și cu sat cu nume obișnuit. Se numeste ACASĂ. Nu-i așa că vă e cunoscut? Nu-i așa ca îl regăsiți prin vreun loc din inimă?
Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.
Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.
Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.
Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.
Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”
Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină. N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.
În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.
Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.
Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.
Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”
Soţul meu se uită oripilat la cei din Vama Veche. Nu-i subiectul meu, dar e cel care face legătura în suflet, trimiţându-mă la mare de 1 si 2 mai. O singură dată am fost. Suficient, vă zic. Pentru atunci. Cu un grup de oameni despre care, acum, nu mai ştiu aproape nimic. Era frig, frig. O pereche de cizme, cum altfel decât albe, mă însoţeau în aventură şi o ţinută de femeie matură, prea matură, total nepotrivită pentru mare. Da’ ce ştiam eu? Voiam să iau cu mine ceva din felul meu de atunci şi, cum n-aveam multe, am cam dat-o în bară. În fine. Vag, îmi amintesc de o cazare, cumva la comun, ce scotea din calcul partea romantică sau aventuroasă. Era totuşi un hotel. Posibil Vox Maris, pentru că eram în Costineşti, aţi ghicit, sper…..
Ne înghesuiserăm cu toţii într-un compartiment de tren, buluc, cu rucsăcele, valizuţe şi plăsuţe; gălăgie şi entuziasm fals. Nimic nu era natural. Doar o descătuşare de energie, prost direcţionată, care deja făcea victime prin oboseală şi certuri inutile între cupluri. Niciuna dintre fete nu înţelegea de ce se scălâmbăie atât posesorul de drept a denumirii americane, adică ‘boyfriendul”; de ce circula atât de repede o sticla cu nu ştiu ce licoare dubioasă şi de ce nu am fi putut face cele 5 sau 6 ore de mers suportabile, cumva?!!! În urale, cântece şi tigări palmate, am ajuns, într-un final, în Costineşti, staţiunea tineretului.
Nu, nu venise revoluţia, încă. Avea să vină curând dar, până atunci, eram fericiţi că, pentru prima oară în viaţa noastră de adulti, aveam sa locuim în hotel şi nu pe la gazde, cum se obişnuia. Cum vă spuneam, de aici nu-mi amintesc mai nimic. Nicio imagine de cameră, nicio masă luată, nimic. Parcă s-a aşternut praful pe amintirile mele. Posibil nici să nu fi mâncat ceva pe acolo. Ce? Că era pustiu, asta n-am cum să uit.
Probabil, ne-am ”îmbuibat” tot din conservele de carne primite de boyfriendul meu de prin Germania, de la rude, ca de obicei. Ce-mi amintesc? Imi amintesc zbieretele tinerilor, care chipurile se distrau; revolta mea, cu ceva nemulţumiri, de unde mi-am încasat şi o ”atingere” prietenească, aşa, să se ştie cine-i sefu’ şi să nu mai fac mofturi atât; mi-amintesc plânsul meu si părerea de rau că mă aflam acolo. Ba, încă, am în faţă si protestul uneia dintre fete care, sătulă de ”preocupările” bahice ale băieţilor, s-a gândit să le micşoreze porţia si s-a trezit captivă, după, într-o durere de cap permanentă. Săraca.
Excursia era organizată de studenţi, iar în ea aveam inclusă o noapte de discotecă şi o zi în Bulgaria. Discoteca, nu ştiu de unde, din pustiul ăla de mai, era atât de plină încât cu greu mi-am putut imagina că sunt în continuare în Costineşti. Nu ştiu dacă am băut ceva sau dacă puteai bea ceva în acele vremuri (şi nu mă refer aici la ceva alcoolic pentru că, din fericire, contact cu alcoolul aveam să iau mult, mult mai târziu). Nu ştiu dacă am avut o masă sau ne-am bâţâit în ritm de Modern Talking (Doamne, cât îi mai uram, de fapt nici acum nu mi-s dragi), stiu, doar, că stroboscopul ăla m-a înnebunit toată seara, că mi-a înroşit si mai tare ochii, că de la plâns iî aveam deja şi că a trebuit sa dansez fox, dansul acelor vremuri, cu toate că nici măcar nu ştiam dacă pot sau am cumva habar. Atât pot să mai adaug că, măcar, aici, în disco, mi-am lăsat hainele de femeie oropsită si mi-am scos blue jeansul cu clapetă la buzunarul din spate, la înaintare. Inţeleaptă alegere. Uffff.
Cu Bulgaria a fost poveste grea. Am reuşit să mă bucur de drumul cu autocarul, tocmai datorită supărării mele pe boyfriend. Stiu ca am fost uimită când am văzut ce statţuni au, m-au mirat satele lor cu imense grădini de zarzavat, ca am văzut un fel de telegondole, telescaune, ce duceau în vârfuri puţin accesibile şi că erau flori, multe flori. Am ajuns în Sofia si imi amintesc că acolo nu m-a impresionat mai nimic. Am asistat neputincioasă la un comerţ ilicit şi prost executat cu trei scrumiere de sticla de la noi, pe câteva leva, plus nişte căluşari simbolici, de lemn, parcă, nu stiu cine şi-i aminteşte, dati repede, înainte să ne ciocnim cu miliţia lor. Am mâncat o îngheţată bunicică si mi-am cumpărat o curea albă, aşa, să se asorteze la cizmele din picioare. Destul de caraghios momentul. Caraghioasă şi cureaua, şi drumul tăcut, şi reîntoarcerea în ţară. Mai mult deranj decât excursie. Doar că, de atunci, în Bulgaria n-am mai fost.
Costineştiul era staţiunea tineretului, cum spuneam, şi vedeai, ca şi acum, tineri ce se aruncau în mare îmbrăcaţi, grupuri cu chitări lălăinde, sticle palmate, ţigări Carpaţi si BT fumate pe ascuns, dar cel mai mult vedeai ”miliţia” care, din când în când, cerea, aşa, de intimidare: ”Actele la control, vă rog!”
Alt drum, alt tren aglomerat, câteva amintiri lăsate de izbelişte şi aceiaşi tineri. Doar vremurile se schimbă, nebunia vârstei e la fel. Iar unii dintre noi incă se mai zbat şi acum contra curentului. Pentru ca, uneori, simt că, parcă, nu am fost tânără niciodată, ca am avut o traiectorie amară de om supărat pe cel de lângă mine de atunci si chiar pe locul în care ma aflam. Noroc că n-am stat mult. Şi nu mă refer la mare.
Si, daca a fost aşa, de ce nu am avut curajul sa recunosc asta, atunci? De ce intram în poveşti care nu erau ale mele, dar în care mi-am pierdut o grămadă de speranţe si vise? Sau poate aşa trebuiau să se întâmple pentru că mai târziu le-am găsit. După multe pendulari şi oameni nepotriviti alături. In timp, Costineştiul mi-a mai purtat pasii si cel putin cateva amintiri ma fac sa zâmbesc si acum. Ba, parcă, au fost destule. Ehehe, timpul pierderilor de o clipă fără de importanţă. De aş fi ştiut asta atunci…..
Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.
A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul abundenţei va pica într-o zi şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca în curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe încă. Multe. Avea acelaşi aer ştiut, încăpăţânat, cu o sete nebună să afle, să ştie, să vadă. Orice s-ar putea spune despre tatăl meu, dar că a fost static, în niciun caz.
Aşadar, în ultima toamnă a vieţii sale, când avea doar 65 de ani, tata ne-a rugat să-l ducem la Peleş. Ne-am mirat puţin, foarte puţin, însă ne-am bucurat enorm. Am urcat în tărtăcuţa noastră de maşină, de pe atunci, şi am plecat spre Sinaia. Am nimerit în plin festival al castanelor, cred că era Sinaia Forever, sau cam aşa ceva, cu lume multă şi aer de sărbătoare, cu mese scoase în plin centru al oraşului, corturi largi şi o scenă imensă. Aerul călduţ de septembrie ne gâdila simţurile şi, cel puţin mie, îmi dădea o fericire imensă. De multe ori am mers pe lângă tata, ca şi când aş fi călcat pe teren minat. Avea mereu acel aer ambiguu, cu o dispoziţie care, adeseori, i se schimba dacă nu erai foarte atent la ce spui, dar mai ales la ce spunea el.În ziua aceea, tata nu avea nimic din toate astea.
Am parcat pe o strada micuţă, în pantă, lângă o casă bijuterie, cu veştmânt verde de iederă sălbatică. Amândoi iubeam casele cu povești din frunze și cărămida veche și arsă a acestora din care citeam istorii și întâmplări nepovestite de nimeni. Am urcat pe o cărăruie, spre Peleş, până am dat de comercianţi ambulanţi. L-am privit pe tata cum mângâia discret un covor oltenesc, cum bătea din picior ritmul omului cu muzicuta si acordeon, cum se plia printre turiştii de ocazie şi cum mă căuta disperat din priviri la fiecare depărtare. S-a răţoit la un nene care vindea ultimii porumbi ai sezonului. Era copt şi tata nu rezista aromei. L-am auzit cum întreabă preţul şi cum cei 10 lei i s-a părut jaf la drum mare. Am scos bănuţii, dar mi-a interzis total să îmbogăţesc omul care, zicea el, nu îi părea să fi ştiut vreodată ce înseamnă dormitul în lan de porumb şi în brazda de pepeni ca să poată cere acel preţ. N-a avut, în schimb, nici o obiecţie când am făcut popas la cofetăria din apropierea castelului de unde am luat trei capuccino şi două coniace în pahare calde, cu brobonele de zahăr pe gura paharelor, ca o dulce marmorare, semn că tata avea principii, nicidecum zgârcenie aparentă.
Castelul era închis, din păcate, iar noi am fost nevoiţi a ne întoarce în centru, într-o plimbare pe care mintea şi sufletul meu a absorbit-o în totalitate, încât, de multe ori, când închid ochii, mă văd colindând cărări de munte ţinându-mi de mănă cele două iubiri masculine: tata şi soţul. Păşeam, privind cu grijă către tata, ştiindu-l deloc în forţă deplină, stăruind cu privirea pe faţa lui şi sorbind cuvintele care, de data aceea, erau noi, într-o poveste ce-l marca, de o vreme. Ca un facut, la un an după acea tulburare de nesiguranțe, lucrurile se rezolvasera, de parca el dăduse rezultatul, dar de acolo de Sus, dintr-o altă dimensiune.
Undeva o barieră nefirească, la propriu, ne-a limitat drumul, moment în care am zis aşa, discret, ca pentru mine, încercand sa imprim un aer firesc întâmplării: ”-Uite-o pe Mirabela Dauer!”
Supărat că nu o poate vedea din faţă, tata se desprinde de noi, o ia la pas mărit, o depășește pe artistă pe care încearcă să nu o privească insistent, apoi se întoarce ca şi când nimeni nu avea cum să vadă asta, şi o tinteşte cu fulgerele ochilor lui pe cântăreaţa noastră, care-şi vedea nestingherita de drum, nebănuind o clipă bucuria din sufletului omului furtună: „Straşnică femeie şi foarte… tânără !”, spune tata cu aer victorios şi mulţumit, făcându-ne semn să plecăm spre maşină.
În seara aceea l-am văzut pe tata flirtând încă, scoţând la înaintare toate complimentele din dotarea unui bărbat care nu a putut rezista niciodată sexului frumos. Ne întâlnisem cu o prietenă; dar cel mai plăcut lucru, care s-a aşezat ca o pecete pe sufletul meu, a fost faptul că, în timpul plimbării, printre foşnete de pădure, cântece de festival şi rumoare de oameni care sărbătoreau toamna şi darurile ei, tata îmi săruta din când în când mâna, spunând cum numai el ştia a o spune: ”Fetiţa mea!”
Ştiu că nu-i toamnă, dar mi-e dor de Peleş şi de tata…
Draga mea, Carmen, aceasta este tot o duzină întârziată. Iţi mulţumesc pentru unul din cele mai frumoase comentarii lăsate pentru mine în articolul tău şi da, uite, din nou, dovada că acest club al celor 12 cuvinte îmi e colac de salvare şi motiv de revenire pe un blog pe care, altfel, s-ar aşterne praful, cum spun mereu. Cuvintele vedetă, ajutoarele de nădejde ale acestei scrieri, sunt:”incapatinat, stea, aburit, morisca, ambiguu, cornul, suier, curbe, marmorare, fugar, rugina, soarbe ”. În tabelul găzduit de Eddie, veţi găsi, cu siguranţă, oameni mai inspiraţi şi, poate, texte mai literare. Eu am avut …… doar o zi cu tata.
Mă ţinea de mână şi-mi spunea vorbe, zgomot nedescifrat de creierul meu care încă se minuna de moment. Trecuseră zece ani şi omul din faţa mea îmi vorbea de parcă mă văzuse ieri. Aş fi dat orice ca scena să fi fost cu mult timp în urmă, însă învățasem că nimic nu se desfășura într-o planificare de soartă. Îl priveam, aparent detașată, și fiecare celulă din mine zumzăia să acopere gălăgia, fără noimă, făcută de bărbatul din faţa mea. Flirta, flirta şi vorbea apăsat, rârâit, fâţâindu-se prea mult în fotoliul din sufrageria mea. Era singurul om care făcea ca acel mastodont, piesă de mobilier nepotrivit pentru un apartament de bloc, să pară firesc şi comod. Cu toate astea se învârtea atât de mult în el, încât părea aşezat pe ace fine.
Eu nu auzeam nimic şi datorită faptului că purtam cu mine o preocupare trufaşă ca omul din faţa mea să nu ghicească, o clipă că, de fapt, în tot intervalul ăsta, nu făcusem nimic notabil, nu iubisem pe nimeni cu adevărat, nu mă trezisem nici mai completă, nici mai incompletă, nici cu experienţă, nici fără. Trăisem fără el, doar, şi îmi era ca şi când nu-l întâlnisem, niciodată, în drumul meu. Mai mult pe catchy.
***
Uneori, când trec pe acea stradă şi caut din priviri locul, ştiu că şi el a ajuns o „umbră a unei iubiri”, un loc de poveste fără poveste continuă. Nu mai se vede niciun semn ca acolo se striga libertatea aparentă. Si zâmbesc. Viaţa vindecă perfect, iar cicatricile uneori nici nu se mai zăresc. Doar zgomotul poveştilor se mai aude în inimi şi memorie, semn că au avut rolul lor.
Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.