Categorie: Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Vuiete de stânci dezgolite

Adriana26 comentarii
Poate că mi-au fugit cu adevărat cuvintele în vise cuminţi ce stau treze o noapte întreagă doar, doar s-or aşterne în poveşti, dimineaţa. Nu-i chip. Toate se sting în raze  timide de soare  sau se topesc sub picuri de ploaie ce nu vor să plece din anotimpul meu. Mă uit des la fereastra în care acum tremură nişte flori mici de corcoduş. Aş face orice să menţin imaginea asta cât mai mult şi să nu se scuture curând, în vibratul lor firesc, la ce vânt le zbuciumă existenţa şi aşa efemeră. Efemer. Greu cuvânt şi de evitat, mai ales în ultima vreme când simt cum timpul se scurge prea repede şi prea în nu ştiu ce groapă comună, de nu mai iese nimic special de acolo.
Şi totuşi o frântură de vis s-a aşezat cuminte în mintea mea, tulburându-mi totodată şi inima. Se făcea că Tanti Ana  trăia şi venise cu vestitul ei băţ de alun să bată în gardul meu:

-Vecină, vecină, vino odată, nu te fă că n-auzi?

-Ce ai tanti Ană, ce faci aşa gălăgie? – am spus eu pe jumătate adormită;

-Vecină, vino repede că nu-mi găsesc băncuţa şi nici viţa de vie! Nu mai e nimic aici!

 

Încercam să respir adânc. Mi-aminteam, cumva,  că tanti Ana murise în 2013, n-avea cum să fie aici, acum, la gardul meu. Femeia gârbovită, al cărui timp se oprise la 92 de ani, îmi striga disperată că nu-şi găseşte băncuţa.

 

-Dar, tanti Ană, de unde vii?

-Cum de unde, vecină, din casă, normal! Cum de unde? Am vrut să iau o gură de aer, dar nu mai găsesc nimica! Şi ce ti-ai baricadat aşa gardurile, credeai că vin să te fur?

-Nu tu, tanti Ană!- îmi zic în gând tot nedumerită;

-Nu tu, alţii, că părem a sta la capăt de lume!

-Apăi, vecinu-i acasă?, spuse ea îngrijorată. Nu mă avusese niciodată la inimă, dar pe Mihai îl iubise mult. Şi el pe ea.

-Poate ştie el ce-s cu bolovanii ăştia în curtea mea! Să-i spui neapărat de problema asta!

Nu trec două secunde ca o aud pe săraca băbuţă strigând:

-Auoleu, vecină, nici casa nu-i! Ai avut dreptate! Sunt doar bolovani! De ce, Doamne, ai făcut din raiul meu povârniş? Si de ce ai ucis muntele? Eu unde mai vin să-mi strig durerile? Unde mai găsesc amintirile traiului meu? De ce, Doamne, ai lăsat să taie nucii şi merii? Iar liliacul alb şi trandafirul de la poarta unde mi i-ai dus, Doamne?

M-am trezit cu lacrimi în ochi şi sufletul tremurat de durere. Nu ştia tanti Ana că de când picamerul, cel ce semăna cu Sfarmă Piatră, a dărâmat muntele, noi am sângerat puţin câte puţin. Nu ştia că, atunci când vuietul nopţii trece prin locul abandonat, noi auzim plânsetul pietrelor. Nu ştia că, de când dealul rămăsese doar o umbră a locului ce fusese vis curat al unor bătrânei, noi ne simţim mai săraci, mai singuri, mai abandonaţi şi mai stingheri.
Gălăgia din vis era aievea însă. Un tânăr curajos încerca să urce pe coama rămasă pentru a  prinde în obiectivul lui fotografic un crâmpei de Brasov. Nu era chip. Sfarmă Piatră nu lăsase niciun ciot pe care omul s-ar fi putut urca. Bobiţă îl lătra cu înverşunare şi gardul nostru vibra de parcă tanti Ana chiar lovise în el cu băţul ei de alun.
Pentru cine nu ştie, muntele nostru, în ianuarie şi februarie, a fost chinuit şi zdrobit, să facă loc unui ”bloc” nou nouţ. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, dar au stopat lucrările. Au lăsat un haos de nedescris, tot molozul aşa la întâmplare, un wc vechi, deloc dezafectat, focar de infectie, la cât de liber e locul acum, şi pe noi stingheri, de parcă suntem vecini cu o carieră de piatră. Plânge pădurea, lumea îşi face cruce a mirare, mulţi spun că parcă e după bombardament, casa vecinilor o ia la vale, cel puţin gardul şi curtea, pentru că oamenii cu şantierul nu au consolidat malul,  iar noi lăcrimăm după tanti Ana şi casa ei părăsită. Am sperat în oameni care se vor bucura de raiul acela natural şi unic, de poveste, cu ghiocei mari cât pumnul şi Mânecuţa Maicii Domnului ce ne străjuia hotarele. N-au rămas, în schimb, decât pietre ce plâng şi vuiete de stânci dezgolite.
Apropo, să nu ziceţi că am fotografiat doar dezastrul, v-am lăsat şi o imagine cu oraşul văzut din curtea mea de sus, În curand acestea vor fi doar în arhiva și blocul va aduce alte spaime si alte neplăceri pentru noi cei care ne-am dorit sa avem padurea ca vecini, in mijlocul Brasovului, pe poteca noastra de vis, și nu un mastodont de unde vom fi priviti noi ca intruși, caci suntem la marginea lumii, ce credeam ca va ramane salbatica si neatinsa. Dar te pui cu omul? El e în stare de orice…
deal 1
Casa vecinilor. Le-au luat pur şi simplu…sprijinul de lângă gard, tot ce ţine de coamă…
deal2
baricadaţi nefiresc, dar la adăpost măcar
deal3
Măria Sa wc-ul şi hăul rămas…
deal4
..şi totul pentru această privelişte…

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Recunoștință şi urzici….

Adriana11 comentarii
Nu ştiu cum e la voi, dar eu sunt prima care mă trezesc în casă. Astăzi am zăbovit în pat, îmi venea să mă foiesc, parcă spre a fugi repede din patul, în care, de două nopţi,  nu reuşesc să mă odihnesc aşa cum trebuie. Mă culc şi mă trezesc la fel de obosită. Ceva m-a oprit. Am insistat cu privirea pe chipul lui Mihai. Visează. Râde de-a dreptul în somn, ţi-mi vine să-i pun mâna pe frunte, să-l mângâi uşor pe cap, aşa cum îi place lui, de obicei. Dar nu vreau să-l trezesc. Stau şi mă uit cum îl poartă visele pe tărâmuri neştiute de mine.
Oare unde o fi acum, de rade atâta în somnul lui de dimineaţă? Ei, poate o fi la Ciobănus, cu prietenu’ Costel. Sau îşi face săbii de luptă şi cazemate de apărare, ca în copilărie. Sau poate taie crinii bunică-sii în loc de buruieni. Sau poate o viseaza pe Zoe, câinele lup ce nu s-a mai intors acasă din pribegie şi o vede fericita acolo unde e acum.
Sau poate mă visează pe mine, mai ştii? Eh, prostii! Tocmai ce s-a întors, şi-a pus o mâna sub cap şi pare relaxat – „Zici că stă la plajă”, gândesc eu. Am înţepenit. Încerc să cobor din pat, şi în neatenţia mea, doar ce-l văd, brusc, trezit, cu telecomanda în mână, fix pe un film românesc. E un film cu Toma Caragiu. Vreau cafea. Am una rece, de ieri. Mi-o pun în cană şi trag cu ochiul la filmul ce era pe sfârşite, din păcate. Săptămâna trecută, am văzut unul cu Amza Pellea:„Tată de duminică”. L-am mai văzut de câteva ori; prima data, când eram copil, de credeam că în România e o lege care le pune pe mame să facă duminica şniţele, piure şi cremă de zahăr ars. La fel făcea şi mama, şi vecina.
Mă apuc de făcut urzici. Ah, da, staţi! Trebuie neapărat să vă spun cum m-a căptuşit pe mine soţul cu un morman de urzicuţe de pădure. Vine  acasă fericit:

-Nevastă, am luat urzici!

-Ok. Şi?

-De 10 lei.

-Totuşi, care-i treaba?

-Păi, ia, uite, ce multe mi-a dat!, ………şi-mi arată un pungoi imens, cât o plasă de rafie.

Nu comentez. Am o teorie. Dacă bărbatul face ceva din proprie iniţiativă (cumpărături, vase, curăţenie) şi, nu eşti tocmai încântată,….taci. Data viitoare n-o s-o mai facă dacă-l cerţi. Şi s-ar putea ca în următoarea fază să fie cel mai bun lucru care-l execută. Aşa că, am tacut. Noroc că aveam mâncare făcută şi plasa cu urzici a trecut pe locul doi.
 Totuși, am fost deșteaptă. Am fost la mama, la cafea. Nu, nu m-am dus cu mâna goală, am luat cu mine …plasa belea. O oră am curăţat la urzicuţe, sub privirile îngrozite ale lui Mihai. Mama le-a spălat, mi le-a pus într-un recipient curat şi de opărit, le-am opărit acasă:

-Data viitoare nu-ţi mai iau, prea multă bătaie de cap!, mă priveşte el oarecum vinovat;

-Ei, na!, răspund eu. Lasă că uiţi până atunci, să vezi ce bune vor fi!

 Pe unde ne-am dus, învârtit, chiar şi acasă, …urlau trei televizoare, care mai de care, mai pe emisiuni „surprinzătoare”. Mama se uita la „Noră pentru mama, sau ce nume o mai purta acum”, evident. Noi nu pricepeam nimic, dar printre hohote de râs, cumnatul meu spune:

-Taci, nu mai râde, Mihai, că m-a prins şi pe mine, de când am fost nevoit să-mi iau masa sau sa repar diverse ascultand și de voie și de nevoie ce se întâmplă acolo. Simplificat, e ca în viaţă: intrigă, minciună, adevăr, ipocrizie, frumos, urât, tot. Doar că-s într-o „cușcă tv”, continuă el șugubăț

-Şi asta-i de bine?, zice soţul bulbucându-şi şi mai rău ochii. Ia uite, ăla, ce freză are, cred ca a stat o oră să şi-o facă!

-Păi, na, se uită mama, aud şi eu!, continuă cumnatul. Da, cu tine nu se poate uita omul, uite-mi şterg lacrimile de râs!

-Nuuuuuu!  Ne uitam, nu schimbați postul, stau cumințel și atent…aici! Altfel, mă omoară nevasta! Îmi bagă urzicile pe gât, aşa cum i le-am adus, necurăţate! Ne uităm şi noi cu mămica, împreună, că n-om muri..!, şi mai ţâţâia niţel a mirare, dând din cap dezaprobator şi faţă de emisiune, dar mai ales la înfăţişările celor tineri.

Acum, ce să zic? Am nimerit când doi FOŞTI îşi reproşau cât de urâtă a fost viaţa lor împreună. Da, ce-şi mai reproşau,  jurai că au fost cel puţin zece ani căsătoriţi şi că au şi vreo duzină de copii abandonaţi. Zgâiesc ochii, ciulesc urechile, îmi privesc soţul şi-mi piere zâmbetul.
Cred că v-aţi obişnuit cu mine să fac tot felul de comparaţii, analogii şi sinapse de-astea mai mult sau mai puţin utile. În fine, acolo am tăcut, mi-am luat urzicile, am mulţumit de ajutor şi am plecat la celelalte televizoare de acasă, asta după ce am trecut printr-o tură de cumpărături, pe repede înainte.
Noroc ca a început Mihai discuţia, altfel cred că-şi suna vreun prieten doctor, să mă propună pentru vreo consultaţie psihiatrică, dacă ar fi ştiut ce mă bântuie pe mine, sâmbătă după masă.

-Urâtă emisiune! Aia cu nora!, începe el….

-Da, urâtă!…

-Cum se pot bălăcări nişte foşti în halul asta? Ce e fost, fost rămâne, ce mai contează a cui e vina? E evident ca orice om ce devine trecut, (şi, nu din acela pe care-l evoci tu în poveştile tale, ci ăla de care fugi şi-l laşi în pace, să nu te mai găsească niciodată), trecut trebuie să rămână. Ce rost are să tulburi apele? Înseamna că……… nu eşti eliberat!

Dau din cap a aprobare, dar în mintea mea, deja, se derulează un film prost în care sunt protagonistă, dar am alte personaje secundare ca interlocutor.

-Ştii, Mihai ! În orice poveste fiecare crede că are dreptate. Îşi formează o gaură în care-şi bagă cu forţa doar ce a fost reprezentativ pentru el. La modul general, văd că o pondere mare în vină se crede că o au doar bărbaţii: ei înşală mai repede, mint, au vicii ascunse, sunt taţi pasageri, sunt tirani, insensibili s.a.m.d. O replică e veşnic pe buzele tuturor- „copilul nu are nicio vină”, de parcă, ar gândi măcar unul din noi asta. Replică tâmpită, tâmpită prin truismul ei. Dar noi, noi, femeile,  nu suntem tot acolo? În relaţia care poate nu a mers niciodată, dar în care am rămas forţate de împrejurări sau chiar de propriile noastre emoţii şi slăbiciuni?

Îmi aduc aminte de o relaţie de-a mea, importantă, de altfel, chiar dacă cele mai multe aspecte le trec cu uşurinţă la „aşa nu”,  sfârşită, deja, la începutul anilor 90. Nu înţelegeam prea mult ce mi se întâmplă, dar auzeam periodic că-l înnebunesc, că-l aduc în prag de disperare şi că sunt greu de mulțumit. Eu nu vedeam decât doi oameni care aveau slăbiciune unul faţă de celălalt, uneori uşor erotică, dar că, în rest, eram separaţi de mentalităţi, educaţie şi exteriorizare diferită. Şi lipsa iubirii, fireşte.
 După zece ani, când maturitatea deja se aşezase peste amândoi şi tăcerea între noi era permanentă (nu mai aveam nimic comun decât ceva amintiri), mă trezesc într-o întâlnire a sorţii cu acest FOST și o bucată de timp l-am ascultat incapabilă să rostesc două cuvinte, cum am fost de minunaţi împreună şi ce frumos, grandios, şi ce plăcute momente am trăit.
M-am trezit din beţia cuvintelor lui ameţitoare şi nu i-am spus decât atât:

-Ştii, parcă vorbeşti de altcineva!

-Eu, cu siguranţă, nu am jucat în filmul tău! Acţiunea dintr-al meu, comun cu tine cică, e mult mai proastă, tristă şi plină de durere! Mi-aduc aminte de palme, jigniri şi  doar de câteva momente bune! Daca ăsta e modul tău de a mă ţine minte, mulţumesc, e măgulitor! Eu, totuşi, nu ştiu, nu recunosc şi nu simt nimic din povestea ta! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că povesteşti frumos! Acum, de te ştiu, parcă îmi pare rău pentru tine! Nu e frumos să schimbi nici acţiunea, nici finalul!

Finalul l-am scris într-un sfârşit, dar de atunci ştiu sigur, că fiecare crede că porţiunea lui de adevăr e mult mai corectă, concretă şi verosimilă.
Urzicile sunt gata, bune, fragede, multe. Mă gândesc să congelez o porţie, prea sunt gabarit depăşit. Gând trecător, însă. A intrat Mihai în ele, repede, cu o lingură mai mare. Ca într-o reclamă. S-au împuţinat un-doi, exact ca gândurile mele cu aromă de trecut.

loveis

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ste(m)a din frunte

Adriana21 comentarii

V-am mai spus de atâtea ori, în confesiunile mele trecătoare, lăsate pe acest ”pergament” virtual, în care nu reuşesc niciodată să-mi susţin ideea de început, pierzându-mă printre cuvinte zălog, ce oricând s-ar putea rostogoli în bulgări de suferinţă şi păreri de rău că s-au aşternut, că trecerea mea prin viaţă nu a fost totdeauna lângă oameni potriviţi. Eu însămi am fost nepotrivirea, lăsând la vedere doar o parte din mine, ascunzând multe din cele ce mă defineau ca şi când cineva mi-ar zâmbi cu un aer plictisit superior, (apropo cunoaşteţi genul?, eu da), spunându-mi, parcă, ce pierdere de timp şi energie e în mine.

Lăsând la o parte 2-3 persoane faţă de care nu mai pot schimba nimic, am încercat de 10 ani încoace să îmi scutur mintea şi sufletul, să dau drumul unui izvor despre care nici măcar nu ştiam că poate fi în mine. Credeţi că a fost uşor? Nicidecum. Urme de îndoieli, regrete, ruşine, dezamăgire, neconcordanţă, drumuri devenite paralele, principii încălcate, principii valabile doar pentru unii, întâmplări bântuitoare, oameni deveniţi personaje, minciuni prin omisiune, lucruri înfrumuseţate de dragul supravieţuirii, fantezii triste sau vesele prinse în chip de experienţe, stări de nervozitate, de nesiguranţă, uitatul peste umăr, frica, zâmbetul de complezenţă, invidia, trădarea şi alte lucruri de acest gen trebuiau transformate doar într-un singur cuvânt şi anume: viaţă. Sau o latură a ei. Şi nu, nu e vorba despre alţii, ci despre mine. Ani în care am adunat printre cele bune, ce se văd şi care acum mă ajută să ţes din nou pânză curată, o mulţime de balastru. Al meu. Greu de dus, greu de disipat. O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?

Ca un miracol, acum 10 ani, cand Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai, soţul meu, în cale şi în casă, unindu-ne sub sutana lui de bunătate, am învăţat, cu el, de la el, prin el, cum să fac să dărâm punţi şi legături nepotrivite, cum să mă iert şi cum să construiesc, reconstruiesc altele noi. Cu oamenii nu am început să fac asta din prima, eram în continuare angrenată în legături de faţadă, unele atât de îndepărtate încât firele au fost uşor de rupt şi tăiat, la un moment dat,  pentru că erau extrem, extrem de subţiri. În schimb, de la el am adunat altele: preocupări simple, departe de urletul oraşului, ce îmi devenea din ce în ce mai străin, uitând de luciri de magazine cu lucruri efemere, de localuri ce altădată le frecventam cu drag, acum devenindu-mi apăsătoare, de ore pierdute aiurea pe la terasă în aceleaşi poveşti ce nu se schimbau decât dacă se ridica vreunul de la masă, de vizite ce intrau la obligaţii şi obligatorii.  

El m-a trecut uşor peste toate acestea, cu iubire, până când unele întâmplări mi le-a transformat într-un sigiliu pe care să nu-l mai pot deschide decât cu ochii minţii, pecetluind trecutul şi viitorul într-o confesiune ştiută perfect de el, dar închisă frământărilor mele. Nu mă mai puteam astfel agăţa doar de gând nepotrivit, ci de firescul vieţii, unde se aşezau alte poveşti şi exemple ce nu mă mai făceau să mă simt atât de incomod. În fiecare zi cunoşteam şi alte destine de oameni buni, dar cu zbucium în suflet, despre care nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Încet, încet m-am vindecat; m-am prins în hora mea zilnică şi mi-am dat seama că lucrurile şi chipurile se estompează, că drumurile prin păduri şi munţi alături de purtătorii noştri de blană, cu ochi umezi şi bucurie în priviri, fac cât 10 excursii la Paris, că discuţiile purtate despre om, natură, istorie neştiută, biciuită de cenzura vremurilor, despre întâmplări de azi şi de ieri, au dat drumul la acel izvor despre care nici nu ştiam că exista în mine.

Si nu, nu mi-am schimbat anturajul, cum mi s-a spus uneori; celor din trecut tot antipatică sau simpatică le sunt, bună sau rea; nu am prieteni noi, şi tot cu aceiaşi oameni îmi petrec zilele de naştere sau sărbătorile, dar mă simt îndreptăţită de anii ce îi am să port cu mine poveşti simple sau complicate, secrete, răutăţi sau binele în stare pură. Toate adunate în mai bine de 45 de ani. Cum să aduni, în aşa sumă, doar bune? As fi vrut eu, dar stema din frunte îmi spune că încă n-am văzut nimic şi e musai să închid şi să deschid capitole, tot cu rele şi tot cu bune, dar, măcar, acum, mi-am învăţat lecţiile şi am un Învăţător aproape, pe care îl pierdusem cândva aparent, şi un  om ce are grijă de mine şi rătăcirile mele.  Toate gândurile de azi le-am dezvoltat datorită poemului scris de sotul meu, pe care vi-l las aici:

Aripa Frumoasa.
Si zorii vor veni ,
Cu temnite infrante, cu lacate zdrobite
si stele urcate pe pamant din cerul cel de dedesubt.
Luceafarul va mangaia taramul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripa, pe Aripa Frumoasa, stiuta ca Zorila, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tacea uitandu-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosanzenei, statea la sfat cu oameni si mai ales se nastea in fiecare zi, asteptand Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, imblanzea zanele aducandu-le in femei,
Si pe uriasi in barbati.
Sadea Chipuri in stanci urcand in munti cu lupii de vant, cu urlet auzit pana departe-n campii spre Marea cea Neagra vazuta din Ceahlau de cel cu suflet.
Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.

Mihai Tîrnoveanu.

 

Aşa că, m-am trezit cu bucurie în suflet, bucuria lucrului obişnuit, bucurie şi nevoie de a mulţumi, şi nu am nevoie de un moment special pentru asta. De la tine, soţul meu, am învăţat să ştiu a iubi, şi nu nu pe tine, pe tine ştiam a te iubi, dar am învăţat să iubesc mai profund ceea ce credeam că mi-e la îndemână oricum, să cred în simboluri, în viaţa cu spirit înalt, în jertfa celor ce eu nici curaj nu am a le pronunţa numele, să iubesc natura, muntele, vântul, animalele, istoria ce se aşează în pagini scrise de eroi necunoscuţi dar ştiuţi de cei ce vor a şti, să iubesc neamul, credinţa, să nu mă mai dezic de lucrurile adevărate doar pentru că în trendul vremii se poartă altfel, să caut, să studiez, să mă întovărăşesc cu oameni ce mă pot ajuta să cresc, să mă iert, să ştiu, să aflu şi sa lupt; să iubesc româneste, să simt legendele oamenilor vii, basmele şi miracolele lor, să iubesc portul şi folclorul românesc, satul viu şi roadele câmpului, dar mai ales sa îl iubesc pe Dumnezeu. Toate astea ţi le spun mereu, dar azi citindu-ţi poemul mi-am dat seama încă o dată că n-as mai putea trăi altfel şi m-am trezit a le spune, aşa cum fac de o vreme, deşi sub ”reflectoare” şi ochi nepotriviţi, în rânduri-gânduri. Mulţumesc şi iţi las mai jos ceea ce te emoţionează pe tine mereu:

Am scris pentru duzina de cuvinte:pergament, pana , sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, Scriu rar, pun articolul şi fug, revin după o saptămână şi tot asa. N-am răspuns comentariilor voastre şi nu din lipsă din respect, ci pentru că nu-s, nu mă găsesc în timpul liber necesar. În tabelul lui Eddie găsiţi jucători mai serioşi. Să mă iertaţi, vă mulţumesc.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Semne de trecere

Adriana34 comentarii
Conform statisticilor, făcute nu ştiu de cine, se pare că am fost tot pe lângă în viaţa asta a mea. Şi anume: în copilărie te joci,  în tinereţe iubeşti şi la bătrâneţe să  laşi copiii să se joace. Ok. Să vedem, aşadar. Ei, bine….nu m-am jucat! Insist să spun că nu ştiu cum am sărit peste această parte. Nu ştiu. Mi-amintesc că îmi plăceau păpuşile, dar că n-am avut prea multe şi,  oricumm le-am abandonat repede. În schimb mi-am luat-o rău de tot când, împreună cu sor’-mea, am furat un ”autobuz” colorat şi scorojit din vecini. Când ne-au auzit plângând, respectivii ni l-au făcut cadou, dar sor’-mea, ambițioasă, l-a dus înapoi. Nu mai merita. Lacrimile noastre l-au transformat într-un obiect de neatins. Ce, Dumnezeu, îi puteam face unei jucării? Am plimbat-o un pic de la o casă la alta şi atât. Dar aveau dreptate. Nu era autobuzul nostru şi l-am înapoiat fără regrete. Am reînceput sa ne jucăm de-a mama, de-a doctorul şi de-a Gioni, vecinul bărbos, al cărui nume îl folosea mama să mă adoarmă. Mi-era tare frică de el. Zău, aşa! L-am reîntâlnit pe Gioni târziu. La dentist. Era un domn respectabil care nu bănuia niciodată ca a fost pe post de bau-bau.
Cu vremea m-a stăpânit sfatul ăla permanent cu: ”ai grijă de sor’ta!” Unul dintre cele mai traumatizante episoade pentru mine era cel în care o păzeam pe Sanda, ore în şir, până se sătura de sanie şi derdeluş, acolo în locul nostru magic, pe dealul de la lacul Noua sau de patinat fix pe gheaţa lacului ce imi dădea fiori. Era o hibă în toată povestea asta cu săniuşul. Sau mai multe, chiar:
1.  Oricând putea ateriza în râul Timiş, deoarece pârtia se termina exact unde începea râul, nefiind instalat  vreun echipament  sau vreo zonă de protecţie;
2. Devenea atât de udă, de la excesul de săniuş şi zbânţâială, încât dacă nu mi-o luam pentru pescuit surori din râu, mi-o luam sigur pentru ”neglijenţă aducătoare de boală”, căci mama avea grijă să mă sperie des, având un sistem de teroare bine pus la punct în care includea cuvinte ca spital,  urgenţă şi alte nenorociri pe care doar eu trebuia să le evit, niciodată ea, soră-mea. Nimeni nu realiza însă că, pentru mine, acel alb nesfârşit însemna orice, dar nu distracţie şi că niciun pulover călduros nu mă făcea să mă simt măcar puţin confortabil. Dârdâiam şi mă rugam să-i piară cheful de joacă mai repede, căci eu nu aveam niciun cuvânt de spus. Uite aşa, asistam, ORE în şir, la dezmățul piticii care triumfa zbierând, în ciuda mea: Pârtieeeeeeeeee!!!

 

Aşadar, sărim peste partea cu jucatul, că nu se pune. Ca la ciclul primar doar: INSUFICIENT.

Ei, dar să trecem la finețuri:

În tinereţe…iubeşti.

Hmmm?!!!! Pas şi aici. Am avut o ”iubire” adolescentină, dar a fost mai mult o joacă de-a şoarecele cu pisica –  uite-mă, nu-s. Cam aşa ceva. Ba mă iubea, făcându-mă să cred că şi eu trăiesc sentimente mărețe, ba fugea de mine, reîntorcându-se doar pentru a mă contempla şi a mă  zgândări în orgoliu. N-a mers nici măcar într-o consumare a tinereţii. Dar avea reveniri. Multe. Şi artificii pe care, să fiu sinceră, parcă le văd şi acum, uneori.
Era o enigmă. Frumoasă  enigmă. A lăsat  un semn simplu că oamenii pot fi frumoşi. Atât  Pentru că multă vreme cu asta m-am hrănit, cu această nălucă a frumosului. Şi o spun încercând să punctez cu amărăciune, de altfel, că în viaţa mea au urmat nişte oameni  pe care nu numai ca nu i-am putut iubi, ba m-am mai şi prefăcut a o face. Dintr-un sentiment de-ăla şablon –  că toți bărbaţii sunt la fel. Ce rost ar mai  fi avut să mă pun contra curentului? Mă prefăceam şi trăiam. Cumva.
Cu toate astea mă aventuram în relaţii dezastruoase din care ieşeam mai mult decât şifonată şi cu reproşul veşnic: „Tu habar nu ai să iubeşti! Eşti precum un bărbat în piele de femeie!” Ups! Nu-mi prea plăcea ce aud dar, recapitulând, uite că au cam avut dreptate. Nu ştiam clar ce înseamnă iubirea. Nici de o parte, nici de alta. Zicerea  aia, de mai sus, are o hibă. Nu spune nimic de maturitate. Cea care, la mine, a venit, undeva, după 35 de ani şi care mi-a adus şi iubire, şi joacă, şi linişte, şi disponibilitate afectivă. Doar că nu făceam nimic pentru asta. Tot eu eram, cea din trecut. Cea rece, aparent, cu o mie de reţineri şi un milion de frici la purtător. Cu puţine cuvinte slobozite în declaraţii şi cu acelaşi mod de gândire şi  de a fi, în perimetrul meu personal şi intim. Dintr-o dată, însă, era cineva acolo să observe fiecare gest al meu, să mi-l preţuiască, dar mai ales să mă facă pe mine să-l preţuiesc  dar şi să mă accept.  Să mă simt eu prima dată importantă şi să fiu sigură de asta.
Din momentul acela viaţa mea a înlocuit repede momentele neplăcute din ea. După lungi seri de alint, am ştiut ce înseamnă copilăria cu adevărat. Sinceritatea şi libertatea ce mi-erau oferite mă duceau clar spre exteriorizare maximă, fără teamă şi angoase inutile. Încet, încet, am învăţat că poţi avea parte de tot ce ai crezut că-ţi lipseşte, cu răbdare şi disponibilitate. Dar că e nevoie de doi oameni acolo, în acelaşi timp şi că pot bea amândoi din  paharul cu şampanie, şampania fericirii.  Simplu, nu?

Acum, de exemplu, nu mă mai gândesc la ce copii las eu să se joace la bătrâneţe. De ce aş face-o? Doar pentru că nu am proprii mei copii? Ei, aş! Tocmai ce am învăţat lecţia continuităţii, a hazardului şi a norocului propriu şi personal. Nimic nu e pentru totdeauna. Ştiu că neprevăzutul are o pondere mare în derularea foiletonului nostru. Dar câtă vreme am avut şi am episoade minunate în care încă mă joc, iubesc şi sper, sunt convinsă că-mi voi lăsa „copiii să se joace” atâta vreme cât nu fac deranj prea mare în mintea şi sufletul meu. Pentru că acolo e TOTDEAUNA un teren mare de joacă. Şi loc de iubire, şi gând curat, dar mai ales e Duh Sfânt….pentru binecuvântare. Şi copii. Mulţi copii. E şi un copil mai mare care are chipul meu. Şi se joacă. Şi o las…dacă vrea, doar că vrea tot mai rar…

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Regrete sau schimbare, ce alegi?

Adriana4 comentarii

Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre „altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce nu ar vrea să piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce  înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.

Aşa  scriam deunăzi pe unul din blogurile mele dragi, Încercări de gânduri, la comentarii, şi am realizat, încă o dată, că orice am face în prezent, oricât de mult am cerne viaţa şi întâmplările sale, mai bune sau rele, nimic nu se şterge. Sunt ca nişte note într-un carnet de student tomnatic, mai repetent din fire. Totul se transformă doar –  rănile devin cicatrici, cicatricile se estompează, greşelile se simt încă în raport cu cei implicaţi sau se şterg sub blândeţea timpului; tot ce îţi era ideal şi liber cuget,  acum, îţi e banal şi vorbă în vânt; interacţiunile între oameni au impact diferit, ţi-aminteşti chipuri, zâmbete, priviri duşmănoase, încă, sau prietenoase după caz; abia de mai desluşeşti figuri din trecutul cel îndepărtat; nu mai ai aceleaşi repere, aceiaşi eroi  ce te ajutau a te desăvârşi; au îmbătrânit ori s-au dus într-o lume mai bună, iar tu le aprinzi lumânări  de pomenire şi îi simţi sfinţi, sfinţii tăi care parcă te îndrumă mai bine pe drumul alunecos al vieţii. Devii nostalgic doar după copilărie şi familia tânără şi în putere, de odinioară.

Un lucru nu se aşează la regrete – tinereţea şi vremurile sale. A avut sutele ei de clipe fantastice, deosebite, tumultoase şi chiar păcătoase, a fost plină de idei cu impact măreţ sau dezastruos, după caz, dar toată nesiguranţa paşilor neîndrumaţi corect nu-mi este deloc pe plac şi nu aş retrăi-o nici dacă mi s-ar da la pachet posibilitatea de a nu mai mă însoti cu anumiţi oameni din ea şi, automat, cu fapte ce nu mi-s dragi. Gata, s-a dus şi cum spunea cineva exista oameni ce nu vor uita impactul lor cu al tău, indiferent că a fost de bine sau de groază, stupid sau înălţător.

Putem numi asta schimbare, şansă sau chiar trăire obişnuită, pentru că indiferent de paşi, de drumul în sine, de ocolişuri şi hopuri ai o singură viaţă şi ţi-o asumi.

Dar cate cuvinte ne-ar trebui sa transmitem în scris ceea ce simţim? Uneori unul, alteori nici cu toată forţa de le-am aduna nu ne-ar face să fim înţeleşi cum vrem. Imi place diversitatea, îmi plac gândurile transmise pe aici, ce pun lucrurile în lumini noi, care, altfel, ar fi rămas, poate, doar în direcţia ştiută. Intrebările şi răspunsurile primite, în discuţii vinovate sau nevinovate, fac deliciul unei ”conversaţii” reuşite. De multe ori obţin asta, aici în virtual, pe fb sau blog, dar şi  acasă, în realul meu palpabil, şi mă bucur ca suntem încă dornici de comunicare şi nou.

Aflu zilnic idei şi fapte ce nu le-as găsi doar în cărţi sau în cercul meu obişnuit. Nu suntem totdeauna de acord, dar asta e bine, cred, şi mai cred că oamenii se atrag mult prin convingeri comune, deşi de mică tot aud invers. Eu obosesc printre aceştia; obosesc să demonstrez lucruri ce mie îmi par simple şi lor nu; obosesc să-mi feresc privirea de urâtul pe care ei îl cred frumos; obosesc să mă simt împlinită într-o lume a regulilor bine stabilite; obosesc să plec capul de cate ori văd cum se huleşte şi loveşte în lucruri în care cred. Dar ştiu că altfel nu se poate, că suntem diferiţi, prea diferiţi şi doar puncte comune ne unesc în linii continue. De asta plec şi revin, în şi din virtual, luând în mine doar ce îmi e de folos şi sperând că a scrie ceva simplu şi nu doar a distribui vreun gând al altcuiva ne ajută să ne ”cunoaştem” mai bine, deşi sfârşesc prin a mă cunoaşte mai bine, de fapt.    

Ieri, am fost gata, gata, de a îmi închide pagina de fb şi de a-mi loga blogul, dintr-o refulare personală, dintr-o dezamăgire pasageră, dar m-am oprit când mi-am dat seama că oamenii ce scriu vorbe, aşa ca mine, vor fi de multe ori predispuşi la a renunţa la ele. Eu am fost toată viaţa o fugară: am fugit de oameni, de familie, de lume şi lucruri ”potrivite”, de iubire, de durere  nefirească, de sentimente trainice, de tot ce nu îmi aducea folos sufletului, credeam eu. Am trecut prin lucruri frumoase şi mai puţin frumoase, am greşit, am rămas cu umbre, am închis uşi ce nu duceau nicăieri, am acceptat uşile închise de alţii şi nu am încercat niciodată să aflu ceva despre ”ieşiţii” vieţii mele. Acolo să rămână şi să fie sănătoşi!

Caracterul meu a fost oarecum duplicitar, mă agăţam de ceea ce era impus de alţii şi viaţă, dar sfârşeam în egoismul meu de om singur. Am reînvăţat să trăiesc printre oameni, cu oameni, pentru oameni; am reînvăţat să mă iubesc, să iubesc, să preţuiesc, să aleg ce şi unde să simt. Am învăţat să mă iert, să trăiesc cu dezamăgiri provocate de mine sau de alţii, am învăţat să privesc spre nevoile multora şi am fost nevoită să renunţ la oamenii cu energii negative ce îmi aduceau aminte mereu că răul e printre noi şi dreptatea e relativă, iar greşelile nu pot fi iertate de toţi. N-am cum să şterg întâmplări şi vorbe, n-am cum să şterg urme de trecut fad pe alocuri, dar pot sa iau din frumosul altora, din ceea ce se poate schimba, din fericirea simplă şi necondiţionată, din şansele primite, din iubirea dăruită de Dumnezeu.

Nu-mi cer scuze, şi chiar mă iert, dar uneori îmi e cuvântul prieten şi alteori un străin cu ochi frumoşi ce mă amăgeşte şi mă las amăgită fără de folos sufletului meu. Şi atunci caut, caut drumul pe care sa-l simt sub paşi, nu să alunec doar; caut oamenii şi poveştile lor, nu doar închipuiri ce îndulcesc pe moment şi lasă gust amar mai încolo; găsesc oameni cu adevărat norocoşi, fericiţi în puţinul primit şi mă ruşinez niţel de frivolitatea mea.

Diferenţa între cei ”ce rostesc în scris”, cum frumos spunea un om ce iubeşte scrisul, şi cei ce tac prin cuvinte sau total, e că eu mă arunc în marea de întrebări folosind vorbe obişnuite, pe când cei ce citesc văd, de multe ori, altceva din ce vrei a spune. N-am eu păcate mari, şi de-aş avea doar Dumnezeu contabilizează, dar am umbre în suflet ce rămân şi mai nou fug de umbrele ce le-ar putea pune alţii. De ce să nu mă însoţesc în fapte ce schimbă ceva? Sau în comunicări acolo unde se pot forma punţi, vorba soţului meu. In plus, de ceva vreme nu am mai scris ce simt, ci doar am lăsat cuvintele sa se aşeze în” încercari de gând”şi vers. Era timpul, se sfârşea anul, nu?

Mă înclin în faţa celor ce pot fi puri şi curaţi, ce au ştiut TOTDEAUNA ce sa facă, ce au primit deschis iubirea din jur şi au dăruit la fel. Eu am trăit învăţând să o fac,  greşind ades, am silabisit ce înseamnă generozitate, am primit prin lecţii adevăruri ce nu-mi erau la ndemână, iar acum îmi vine să spun şi pietrelor că în lumea urâtului nu e nimic şi că alegerea e în noi. Aşa că aleg, mă aleg şi învăţ, încă…şi mereu.

Am ales un subiect ce m-a bântuit multă vreme, deşi cuvintele impuse ar fi putut dezvolta în mine trăirile de la Revolutia ce am simţit-o fizic, nu doar sufleteşte, dar după 25 de ani, uite că nu pot scăpa de spaimele ce s-au cuibărit definitiv în mine. Am realizat că toţi pierduţii din viaţa mea mi-au rămas amintiri şi nu doruri şi singurul lucru comun sunt ceva amintiri pline de praf acum. Viaţa merge înainte cu bagaje mai grele sau mai uşoare şi lupta continuă, căci eu nu cred în lucruri facile. Poate aici se aplică avantajul tinereţii: atunci viaţa părea spectacol, acum luptă cu orice obstacol, pe care îl învingi mai greu din multe neputinţe adăugate de timp şi acoliţii săi. E o duzină de cuvinte, niţel prea lungă, dar pe care o găsiţi în acelaşi tabel găzduit de Eddie, alături de oameni dragi.