Cameluţa şi lumea

14 decembrie 201413 octombrie 2016 Adriana14 comentarii

Cândva, ne-am propus să facem o cuşcă pentru Zara, câinele nostru lup, care, în anumite momente, ne dă câte o lecţie de sfidare a gerurilor pe care noi, nici din casă, nu le putem duce, parcă, pe când ea pare că e înfiptă bine în gheare, nesimţind niciun pericol şi jucându-şi bine rolul de stăpâna pădurii, într-un film …bazat pe fapte reale.

Aburul intens ce iese din ea, uneori, pare doar un efect special, frumoasa noastră rămânând eminamente senină şi noi speriaţi că ar putea căpăta niscai vătămări fizice din cauză de neadăpostire corespunzătoare; dar asta e doar în mintea noastră o problemă, ea nefiind supusă niciunui supliciu ce i-ar putea provoca răni de vreun fel. Dar cum totul e doar în mintea noastră, cum spuneam, ca nişte buni şi responsabili „aparţinători”, cum ne spune vet-ul că suntem, ne-am zis ca trebuie să bifăm şi acest punct de pe lista noastră de priorităţi.

Cu ideea în zbor, dar de-ăla înfrânt de lene, nu s-a întâmplat asta, din prea multe motive. Am plecat, în schimb, cătinel, cătinel, spre talciocul din Braşov, unde îmi rătăcesc de multe ori gândurile şi privirile. Mulţi dintre ai mei ştiu deja că locul e pitoresc prin diversitatea obiectelor expuse, dar şi prin oamenii care, au n-au treabă, îşi vântură toate cele prin aglomeraţia aia firească în nefirescul ei. Cu Toto în lesă, trăgând el de noi, mângâiat la fiece doi paşi pe care-i făceam, admirat pentru ochii lui maro, am sperat că vom găsi o cuşcă gata facută şi oarecum chilipir, neavând, totuşi, buget prea mare pentru asta.

De cum intri, te izbeşte bazarul antichităţilor recondiţionate sau nu – mese, comode, lămpi, rame de pat maiestuoase, ce stau alături de şuruburi, piuliţe, vătraie, lanţuri sau cauciucuri uzate. Îţi fug ochii în toate părţile; ţi se smulge un zâmbet, o lacrimă, un oftat. Toţi trecem cu ochii în pământ privind la lucrurile aşezate ordonat într-o dezordine aparentă. Un tumult, un vuiet, un vaiet. Ghiceşti uşor vieţi din cioburi de lucruri întinse pe caldarâm. Ţi-e teamă să le atingi, să nu tulburi dureri neştiute. Lumea pare veselă; vorbesc, se ating, discuta, împart. Ehehe, e un altfel de FACEBOOK, căci aici oamenii chiar se privesc în ochi; doar noi, trecătorii, le mai stricăm armonia.

Oamenii au reacţii diferite; unul scoate fuga 10 lei pe o carte rară, de frică să nu se răzgândească vânzătorul. Nu se răzgândeşte. Simte că îl invidiez şi o ascunde sub haină. Alţii se scutura a neplăcere. Mihai iar are treabă cu covrigii; îşi cumpără vreo trei şi îi împarte cu Toto. Eu privesc doar în jos la fărâma mea de lume. Timpul se scurge, soarele e prietenos şi cu noi, ăştia de locuim pe culme de deal-munte îngheţat. Vine cu două căni. Urâte, foarte urâte. Privirea îmi e cam nedumerită şi-mi zice scurt: „Sunt stabile, au fundul stabil, și-s făcute la noi!” Mă pufneşte râsul.

O doamnă frumoasă, foarte frumoasă, care-mi întărește convingerea că frumusețea nu are vârstă, deși se autointutilează bunică fericită, îmbrăcata cu un cojoc ţesut cu motive naţionale, discrete, mângâie a treia oară căţelul nostru. Cu o mână atinge magic nişte „straie”. Superbe, dar prea scumpe pentru noi. Unul vinde o poveste; zâmbesc, dar trec. Într-un loc, sprijinit de un gard, îmi atrage atenţia o „lucrare” de metal, un smide, ce înfăţişa nişte cai, ceva magic. Dau să o mişc, dar zici că-i plumb. Superb lucru şi deşi nu cere decât 50 de roni, trec pentru că nu mai am unde să o agăţ. Oftez..neplăcut. Dantela aceea metalică mi se lipește de suflet definitiv, dar încerc a o ignora. E destul de mare, are cam un metru lungime şi o lăţime de cam 30 cm.

Pe gardul opus, pe o pânză galbuie, cu dimensiuni impresionabile, zace un desen în creion- graffit, nu mă pricep. O tânără, ce poate fi expusă într-un salon de make-up ceva. Tânăra din tablou, se înţelege. 30 roni, ufff. Simt cum îmi pulsează sângele-n artere. Femeia mă priveşte curioasă, eu trec. Nu ne-am ales cu mai nimic palpabil, dar spectacolul e grandios. Nici urmă de vreo cuşcă. O casetă îi e strecurată lui Mihai în palme de un pacient ce vinde o lume mai mică. Se uitase la ea şi omul insista să dăruiască. Poate nu ştiţi ce pasiuni de muzica latino are soţul meu, ehehe nebunie curata! Acum îmi cântă Thalia „Amor a la mexicana” vreau, nu vreau.

Deja unii îşi strâng catrafusele. Pe un pled, o caţeluşă, albă superbă, stă întinsă cu boticul pe pantofii vânzătorului de ocazie. Ma priveşte ridicându-şi ochii trişti, ca într-o clipire regizată, mulţumită de atingerea ei de „om”. Mă bucur când aud: „Ea e Cameluţa noastră, doamnă; câinele vagabond de ..talcioc!” Nu mă prind de nimic.

În mână îmi cade o poşetă gen sacoşă, n-aş şti cum să o descriu – cu barete subţiri, lunguiaţă, din piele lacuită, un maro roşcat. Superbă. Intreb cât face şi o doamnă, cu nasul ca al lui Rudolf, îmi zice sec:„Trei lei!” Mai întreb o dată, dar tot trei lei aud: „Am nevoie de o pâine, mamă!” Deschid portofelul, plătesc NU 3 lei şi văd un om fericit. Eu sunt mai bucuroasă ca ea. Am în mână o lume, o lume pe care s-o privesc când mi-e greu şi sa nu mai uit ce şanse mi-a putut da Dumnezeu.

Ieşim din târgul vieţilor rătăcite, din frumosul de ocazie şi ştiu că totdeauna vor fi ochi ce vor privi diferit: unii ar putea vedea sărăcia, disperarea, bătrâneţi vândute pe 3 lei; dar simt ca sunt destui ca mine, ca noi, care ştim că acolo e o lume, o lume de care unii se vor desparţi cu greu, dar vor fi fericiţi ca altcineva le apreciază la fel bucata lor de viaţă, că le-o dăruiesc, aproape, să o păstreze în alte vieți, poate mai bune. Maşina porneşte şi in taşcă se zbat cele doua căni urâte. Prin faţa ei, a noastră, trece grăbit câinele vagabond al talciocului, Cameluţa, cea frumoasă şi fără stăpân, bag seamă. Boticul ei atinsese doar pasager o mână de om. Tristeţea m-a cuprins din nou şi lumea mi s-a părut iar sumbră. Am privit …geanta. Încă o privesc…o vreme…

ps. Cușcă pentru căței ne-a construit cumnatul cel cu mâini de aur.

Am scris povestea în miez de noapte, adaptând-o pentru duzina de cuvinte, pe care am cam neglijat-o din motive de implicare în proiectele soţului meu. E o perioadă când putem dărui câte ceva: dacă nu bani, cărţi şi cadouri, poate un pic din noi, din timpul nostru, din puţinul ce poate creşte alăturându-l. Eu vă mulţumesc tuturor celor care ne-aţi ajutat să facem nişte români fericiţi, dar mai ales nişte pui de români ce locuiesc acolo, pe dealul lui Dumnezeu, cum îmi place să spun, în satul Doboi, judeţul Harghita, în acţiunea ”Români de pretutindeni pentru românii din Doboi”. Curând, Moş Craciun va păşi pe drumul început de Moş Nicolae şi zâmbetele lor vor fi talismanele noastre din zi de sărbătoare. Şi asta şi datorită vouă. Mulţumim. În tabelul lui Eddie găsiţi şi alte variante scrise cu aceste cuvinte impuse: momente, gheare, pericol, zbor, artere, eminamente, smide, film, intens, supliciu, punct, rani.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Căsăpirea dovlecilor on line

31 octombrie 2014 Adriana26 comentarii

M-am luptat azi cu un dovleac. Nu, nu am trecut la sentimente mai bune în ce priveşte Halloweenul. Să-l ţină americanii şi toţi cei ce au nevoie de exteriorizări morbide, eu doar am vrut să înnobilez nişte pere răzuite şi insuficiente pentru o plăcinta veritabilă. Aşa că, am luat dovleacul ce trona pe post de decor tomnatic şi l-am aşezat la loc de cinste pe suprafaţa liberă şi neîncurcată de oale şi ulcele, să-l căsăpesc în linişte. Ei bine, ce a urmat a fost râsu-plânsu, şi voi reveni imediat la lupta corp la corp cu un dovleac pentru că, în timp ce coceam eu minunata plăcintă (v-aţi prins că am reuşit între timp) am tras cu ochiul la minunata mea pagină de facebook. Şi ce văd? O prietenă dragă mie cerea ajutor la căsăpit dovleci, culmea tot pentru plăcintă.Ştiţi câţi binevoitori s-au găsit pentru sfaturi? Ohohoho! Eram mai mulţi, cei ce ne înfierbântasem, decât s-ar fi aşteptat vreodată fata noastră. Culmea, cred că nu a găsit ceva concret şi de ajutor normal, în tot ce fabulam noi pe acolo. Eu, serioasa, gospodina de carton, ce mă chinuiam cu nişte foi de plăcintă mai rău decât la măcelărit bostani, dau să-i spun cum să înfigă cuţitul, ce harachiri să-i facă: că pe lung, că la fel ca la pepeni.Vitează mare! Alţii îşi ofereau drujba, alţii sugerau zdrobirea de caldarâm şi au mai fost câteva demne de tot zâmbetul ăla ce-l cautam eu pe facebook. Până când, a anunţat cu umor că decât ”să-şi taie venele pe lung” (aluzie drăgălaşă la sugestiile mele minunate), mai bine îşi aşteaptă soţul să-i vină în ajutor.

Mama, ce fericită eram! Memoram cum am înfipt eu cuţitul, cum l-am scos şi băgat de vreo cinci ori, de parcă eram cea mai sadică ucigaşă de dovleci; cum am reuşit sa decoletez eu bostanul şi cum l-am transformat în fâşiuţe mici, dar prin nişte mecanisme peste care sar elegant, pentru că nu vreau să vă oripilez cu cât timp am putut să pierd cu o amărâtă de plăcintă.

Am reuşit, cumva. Cu foile a fost mai greu, noroc cu mama şi mobilul, altfel cine ştie cât timp mai trecea până la produsul finit. Dar ştiu că am răzbunat frumos ziua asta asta, dedicată, de alţii, sărbătorii ăsteia americane. Nu am aprins lumânări în dovleac, ci am aprins focul în cuptor şi am copt o minune de plăcintă. Ne-am aprins în suflete şi ne-am adus în mintea noastră focul iute al sângelui românesc ce ne curge prin vine şi nu ne lasă să uităm că avem şi noi sărbătorile noastre autentice, curate, vii……ca focul.

Am scris asta în 2012, între timp am învăţat să mânuiesc şi cuţitul pentru dovleac şi foile de plăcintă, dar nimic, absolut nimic nu mă va face să accept acest Halloween, pe care nu-l înţeleg, nu-l vreau şi peste care voi sări cu uşurinţă. Aşadar, treziţi-mă mâine, poate va fi mai bine..

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Dacă porți ură cuiva înseamnă că-l lași să locuiască gratis la tine în minte

28 septembrie 201428 septembrie 2016 Adriana2 comentarii

„Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.

Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul. O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.”
Mircea Eliade – ”Șantier”

Sunt unii oameni care au darul de a scoate ce e mai rău din ceilalti, care, oricat de bine intentionati ar fi, nu reuşesc decat sa scoata flăcări pe nas şi să pârjolească totul in jur. Uneori, acestia iti sunt atat de aproape incat nu poti să fii doar indiferent sau sa intorci capul in alta parte. Te trezesti in razboiul permanent al unuia ce se luptă cu oricine ce nu are acelasi gand cu el. Ce e de facut atunci cand agresivitatea verbală e mai deranjantă chiar decat faptele? Cum te detasezi de toxicitatea ce vine inspre tine parcă din toate părtile? Cum indepărtezi un astfel de om care crede a le sti pe toate şi doar forma finală a gândului lui e cea perfectă?Cum fugi de balaurul cu şapte capete fără să provoci alte războaie mai mici prin victime colaterale? Nu poţi trăi sub un clopot de sticlă şi cel mai mult mi-a plăcut in viata mea sa-mi rezolv problemele fara ajutorul celor care ar sari imediat sa taie capetele balaurului.

Cred că mai am de invăţat cum, de ce şi când trebuie sa pun capăt unor lucruri care nu scot niciodată ce e mai bun in mine, ci doar răul. Si uneori sunt mirată cat de ciudat e acesta şi chiar că e. Mi-amintesc de mine, cea care nu mereu a acționat cu înțelepciune, făcând rău chiar cu bună știință doar pentru că intrase în jocuri ce nu o priveau deloc.

Mi-am trăit viaţa cum am putut, simţit, intuit, uneori influenţată de lumea şi evenimentele din ea, dar şi din jurul meu. Nu am luat întotdeauna deciziile corecte, dar, cu timpul, am învăţat să mi le asum, să le dau sens şi să găsesc acel ceva care să mă poarte spre o lume mai bună. Şi am găsit. Lumea mea, cu oamenii care TREBUIAU să mă însoţească pe drumul meu, e aici. Alţii au venit pe parcurs, mi s-au alăturat, m-au sprijinit, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi.

Le mulţumesc tuturor acelora pe care i-am iubit cândva (femei, bărbaţi, nu contează) că mi-au dat ocazia să înfrunt şi nepotrivirea, pentru a şti, acum la maturitate, că există şi reversul – potrivire, sinceritate, drum drept. Târziu, Dumnezeu mi-a arătat acel drum frumos, a făcut curat în viaţa mea, chiar prin greşelile mele care s-au dovedit a fi o pilda bună pentru mintea şi sufletul meu, până la urmă. Nu-mi place să trăiesc cu regrete, nu mă uit în spate la trecut, prezentul îl trăiesc, viitorul contează şi mi-l construiesc cum pot, cum simt şi cum iubesc. Aş fi vrut să spun cum VREAU, dar aş fi ipocrită; vremurile sunt perfide şi instabile.

Trecutul îl voi folosi doar să scot poveştile din el pe care, altfel, s-ar aşterne uitarea. Iar dacă voi aştepta să fiu suficient de babă pentru a le scrie, ar fi posibil să nu le mai găsesc în memorie. Uneori aş fi vrut să cer iertare celor pe care, cu voia sau fără voia mea, i-am rănit, dar la ce bun? Mai pot oamenii să audă, să vadă, să simtă schimbarea? Nu. Sigur, nu. Ştiu cazuri când resentimentul a crescut cu vremea, aşa cum iubirea creşte, în cazul meu, cu fiecare zi, acum. Orice poveste are două sau mai multe interpretări. Implică oameni care au, fiecare, varianta „credibilă”. Toate împart ascultătorii în tabere diferite, însă viaţa merge înainte.

Da, dar intre timp, m-am adunat și am invatat sa traiesc și cu vina aceea apăsătoare, dar și dorind ca viața mea sa nu mai aibă astfel de episoade. Ne dorim buni, puri, altruisti, generosi. Nimeni nu se vrea cu faţa hâdă şi gânduri rele. Şi totuşi uneori din interactiuni nepotrivite oamenii văd in oglinda un chip ce nu le e familiar. Mă rog lui Dumnezeu să imi lase mintea limpede şi clara si să pot vedea doar binele, doar omul ce construieste, doar omul ce poate aduce măcar un zâmbet, dacă nu bucurie maximă. Si poate de asta si sunt atat de recunoscătoare acelor putini, dar adevarati, din jurul meu, pentru că pot face comparatia sau măcar pot alina ce distrug altii. Vorbe ambigue, stiu. Dar poate fi povestea oricărei zile cu final neasteptat.”

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Se duce vara…

25 august 201416 octombrie 2016 Adriana17 comentarii

M-am trezit cu gânduri de nepotrivire; cu gânduri simple care parcă se reeditează, semn că atunci când îţi picuri în suflet semne incerte, nu fac altceva decât să te răscolească, periodic. Vara e pe ducă. Care vară?, îmi vine să spun, căci eu am în minte doar o vară pasageră, cu rucsac găurit şi cu manta de ploaie pe care a scuturat-o mai tot timpul peste noi. O vară bosumflată şi udă, ce mi-a fost prietenă dar tot mi-a adunat în suflet dorinţe de nisip fierbinte sau măcar de trotuare încinse, chiar și pentru o vreme, doar. Dar oraşului meu trotuarele i-au fost reci şi doar clipe de fierbinţeală au trecut peste el. Clipe. Nu-mi plac fierbințelile, dar nici ploile dese nu sunt tocmai de dorit într-un anotimp care e unora speranță și relaxare, așteptare după atatea alte friguri și deznădejdi.

La penultima ploaie serioasă, am privit mâlul ce se scurgea prin canalul din curte şi, pentru un moment, am văzut luciri aurii, ca nişte dâre de lumină, ce se lipiseră, parcă, de betonul neprietenos într-o încercare absurdă de a-mi arăta că soarele şi-a trimis razele lui timide, dar vara asta ingrată i le-a smuls, brutal, şi le-a amestecat cu noroiul muntelui într-o ciudă şi furie de neînţeles. Mă uitam cum alunecă în gaura aia neagră, cum se prelinge vara mea şi razele mele de soare.

Să se ducă!, am zis

Să se ducă, aşa cum s-au dus toate visele mele de vară; vise neîmplinite, prinse în deşertăciuni şi amăgiri de vorbe fără temei!

Să se ducă…

Iar eu am fost exact ca anotimpul ăsta. Capriciu de om, trecut prin noi dureri, prin încercări, prin gând presărat cu treceri definitive. Parcă m-am molipsit de la vremurile astea temătoare şi am fost ca o boare, ca un fulg purtat de senzații multe, dar risipite doar în vorbe ce nu s-au putut aşterne. Zbaterile mele simple, de om muncit de dorinţe cuminţi, au dezvăluit că, în definitiv, așa trebuia să fie totul și că nu e ploaia mea de vară decât o așezare în matcă, o trecere ..udă, care ne-a țintuit pe unii dintre noi acolo unde trebuia sa fim și poate alta solutie de convingere nu era.

În timpurile mele scurte de relaxare, am trecut cu tăvălugul amintirilor peste oameni şi chipuri.Se întâmplă asta în fiecare an, la fiecare pierdere majoră, la vreo introspecție serioasă dată nu de întâmplari hotărâtoare ci de o prețuire inevitabilă a timpului care devine atât de prețios, când realizezi că unii nu mai au privilegiul de a-l risipi. Si atunci te gândești, fără concluzii majore, căci mai mereu devin dovezi peste timp că n-ai făcut altceva decât să le-ncalci periodic. Însă, înșiruindu-ți idei aparent salvatoare, e posibil sa gasesti raspuns și solutie măcar vreunei situatii in care te pastrai din…inertie.

Am realizat că nu mai iubesc aceiaşi oameni, că nu mai vibrez acolo unde nu este ecou clar în sufletul meu, că nu regret asta şi că mă simt eliberată. Că port recunoştinţa întâlnirilor potrivite, dar că diferenţele vieţii îşi pun amprenta pe continuitatea lor şi că le-am lăsat la nivel de întâmplare hotărâtoare, doar. Că nu pot mai mult şi nu mă pot simţi vinovată pentru asta.

Că nu mai pot face parte din istorii fără substanţă şi din poveşti cu vorbe ce se spun doar pentru zgomotul conversaţiei. Am avut timp să-mi pun priorităţile în ordine şi să-mi alung demoni ce se încăpăţînează să mă urmeze ca şi când ceea ce aş spune sau aş face eu ar avea vreo importanţă mai deosebită. Nicidecum. Sunt sigură că fiecare lucru, bun sau rău, a venit să-mi arate că aşa trebuia sa fie totul; că orice greşeală făcută se plăteşte, că schimbarea poate fi potrivită sau nu, dar că nu interesează pe nimeni asta, ci ştii doar tu dacă iţi e bine acum sau mâine. În raport cu ceilalţi, tot ce nu mai e la fel nu alungă momentul delicat în care aţi interacţionat; nu alungă sentimentul dezgustului sau al lehamitei ce-o poartă şi poate nu alungă nici frumosul care-l vede în tine, după caz . Dar tu nu mai eşti acelaşi şi poţi trece peste asta; poţi vedea dincolo de azi, de mâine, de anotimpuri neprietenoase.

Vara asta s-au dus oameni, au plecat clipe, am fost fin observator în vacanţa altora, exact cum fac de ani buni de cand concediile mele sunt adunate in zile prinse cate doua sau trei. Am prins contur de femeie încrezătoare, am iubit doar ce pot, ce ştiu şi cunosc, am simţit instabilitatea zilei de mâine, am tras cu degetele de viată şi am aşezat-o dincolo de anotimpuri, de timpuri, de zile, de clipe şi am ştiut, încă o dată, că ceea ce spui cu ceea ce faci nu e acelaşi lucru; că unii cred că fac multe, dar e doar în mintea lor vizibil asta; că oricât ţi-ai regreta acţiunile, ele rămân în oameni, înfipte adânc, şi că există unii pentru care adevărul nu trece dincolo de ceea ce vor vrea să vadă, realitatea fiind de multe ori alta. Dar indiferent de ceea ce vrem a se întâmpla, după viziunea fiecăruia, viaţa ni se întâmplă imperfect şi uneori instabil, fix ca în vara asta udă şi scurtă, cu luciri de toamnă timpurie.

Și, tăvălugul, odată pornit, nu se va mai opri să nu adune astfel de stari. E mai ușor să vorbești de ceea ce tulbură, decât de ceea ce ne înveselește, și cred că gândurile acestea nu se vor opri aici, ci, cu siguranță, vor ramane la fel, adunand și nu risipindu-le pe acestea. E puțin probabil sa mai schimbi ceva din ceea ce ai strâns în lucruri care sapă și formează tranșee pregătite să adăpostească alte răni, primite din războiul cu viața. Noroc că lumea e făcută și din gând bun, iar anotimpurile se pot schimba între ele, dăruind poate ce nu a reușit cel de dinainte. Si cred asta, cred în tot ce înalță și ne ajută să uităm, și să construim, chiar daca avem impresia că nimic nu ne va mai surprinde atât de tare în mod pozitiv. Însă, ca într-o vrajă, nu rămâne decât mâinele. Un mâine fermecat de cuvinte potrivite. Sa le alegem cu grijă. Vară, pleacă! Mi-e totuna! Mâine să fie! Doar moartea e definitivă, în rest, noi putem face orice!

..se duce vara! Să plece, ingrata!
N-a fost chip să-i facem pe plac,
Orice i-am fi zis, orice i-am fi dat,
N-a făcut altceva, decât ne-a udat.
Să plece, îi zic; deşi stiu cam prea bine
Ce doruri de vară vor creşte în mine.

margaritar — și vara de este o clipă s-o simti c-a ramas strans in tine c-o porti intr-un gand, pe-o aripă de fluture ce se ascunde in mine!

Se duce vara şi prin scrierile altora, într-o temă comună numită psiluneală, şi pe care le găsiţi, dacă vreţi aici.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Capra vecinului….şi frustrări nebănuite….

19 iunie 2014 Adriana18 comentarii

Astăzi nu m-am trezit prea veselă. Fără vreun motiv anume. Mi-e tare ciudă când mă inundă nesiguranţele şi mă comport ca o primadonă într-o dramă nereuşită, fără intrigă şi acţiune clară. Urăsc cuvântul frustrare. Una-două, cum se exteriorizează un om prea mult sau nefiresc, în cotidianul nostru, catalogăm repede: e un frustrat, se eliberează de frustrări ş.a.m.d.. Şi dacă ar fi aşa, simt că e unul dintre lucrurile pe care mi le-a adus maturitatea şi le iubesc. Nu, nu despre frustrări e vorba. Iubesc faptul că pot să mă exteriorizez mai uşor, mai simplu şi mai fără frica de a fi prost înţeleasă. Ei, şi ce dacă! Sau vorba trupei Vunk şi a dragei mele… Dana: ”Aşa, şi…?”

Corect. Să înaintăm în vorbe, aşadar. Tinereţea e un basm, din punctul meu de vedere. Un basm pe care-l trăim diferit, agitat, în meandre şi cu un cuvânt definitoriu pe buze: VREAU! Ba, aş mai adăuga unul : VREAU ACUM! Mâine nu e important. Mâine e total neinteresant. De ce să mă gândesc la mâine când azi îmi bate la uşă şi eu sunt gata să-i răspund. Şi nu-i nimic rău în asta. Deloc. Planurile de viitor sunt doar un subpunct al lui AZI şi VREAU. În basmul meu totul TREBUIE să se întâmple acum. Mult mai târziu vrem să-l dăm afară din vocabular pe TREBUIE, TREBUIA, ŞI AR TREBUI SĂ. Nu înţelegem. Le vrem pe toate: să ne distrăm, să avem un job bun şi uşor dacă s-ar putea, să fim iubiţi, abia mai târziu vine şi aia cu să iubim noi, să avem o casă a noastră, dar să ne-o dea cineva, maşină, bani, călătorii şi fiecare mai adaugă ingrediente fanteziste după gust şi caz.

Ei, da ce ne facem când celălalt are mai mult în basmul lui? Când povestea sa se derulează pe repede înainte şi tu nici măcar nu ai bifat un punct? Când cel din faţa ta e copleşit cu iubire şi tu încă te întrebi „ce-o fi aia”? Când nu înţelegi unde greşeşti şi pe ce drum te afli de nu ai şi tu file din povestea văzută în prim plan? Şi stărui, şi stărui, încercând să trăieşti măcar puţin din viaţa celui din jurul tău, uitând, aşa, să-ţi trăieşti propriul basm în care acţiunea ta, poate, se derulează cu încetinitorul. Dar declanşatorul de emoţii „VREAU ACUM” nu-ţi dă pace şi te frământă ca pe aluatul de gogoşi. Ei, cum spuneam, apare, nenică, de nicăieri, în plinătatea straielor sale strălucitoare, frustrarea însăşi. Şi din momentul ăla, totul poate deveni obsesiv, până când, cumva, Dumnezeu se milostiveşte de tine şi-ţi arată drumul. Al tău. Doar al tău. Dar oare l-ai fi putut vedea dacă nu erai preocupat cu vestita „capră a vecinului”? Posibil. Sau poate nu, pentru că basmul tău deja avea prin tine cap, corp şi, poate, mai târziu,…o coadă.

Eram la cabinet, cu vreo 5 ani în urmă, când s-a deschis uşa şi a intrat un chip cunoscut de femeie tânără.

Doar când m-a salutat şi i-am auzit timbrul vocii, am recunoscut-o în totalitate. M-am bucurat. Erau vreo 20 de ani de când nu o mai văzusem. Nu se schimbase prea mult faţă de copilul care, pentru o clipă, se fâţâia în amintirea mea. Era uscată, slabă, firavă. Nu fusese altfel niciodată. Mâinile ei m-au frapat din prima. E mai mică decât mine dar pielea ei spunea altceva. Ghicindu-mă şi-a ascuns mânuţele ruşinată. M-am ruşinat şi eu. La o adică, nici eu nu mai semăn a ceea ce am fost odată, iar ea era, încă, super bine. Ce mă stăpânea pe mine, însă, era încrâncenarea chipului ei.

Aparent inexpresivă, descopereai repede o permanentă stare de nemulţumire:
”-Eşti, bine?, întreb uşor, cu teamă, să nu cumva să deranjez. Tonul meu nu ducea spre o întrebare banală, stereotipă, de curtoazie. Ştiam amândouă că e întrebarea potrivită pentru cei 20 de ani lipsă.

-Ştiu şi eu? Pot spune că da, oarecum! M-am măritat. Am doi copii. Locuiesc lângă Braşov. Soţul meu e un om bun. Dar ştii, nu m-am căsătorit cu Mircea pe care-l cunoşteai şi tu!

– Îl ştiam? răspund nesigură. Nu te-am văzut de multişor!

-Ei, e aceeaşi mare iubire din tinereţea mea! Dar nu m-a vrut. Mai mult mă-sa aia şi proasta aia de sor’-sa care se credea buricul pământului! Dar eu l-am iubit tare. Şi acum, uite-mă la casa mea, cu totul cât de cât bine şi tot mă mai gândesc la el! Ei, el e bine! Are vilă, Audi, nevastă, copil.

-În ordinea asta?, întreb eu ghiduşă
-Nu, nu …s-a însurat, apoi au apărut şi celelalte lucruri.
-Dar tu, tu cum eşti? Eşti bine?, stărui eu….

Nu-mi răspunde pe loc. Caută ceva în geantă şi apoi continuă:

-Apartamentul e mic. Eu nu lucrez acum că-mi cresc copilul. Doar soţul. Soacra stă peste drum de noi şi asta mă omoară încet. E cu ochii pe mine …rău. Ei, dacă mă lua Mircea…acum eram cucoană. Aşa, nu mă ajută nimeni. Mama e plecată, tata locuieşte cu soră mea. Pe mine nici nu mă vede în ochi, doar la Vera îi e mintea.Ţi-am zis că s-a îngrăşat rău Vera? De la nesimţire… că nu face nimic, doar tata face şi bărbat’ său, că-i topit după ea. Şi nu au nici copii. Da’ eu? Vai de mine!”

O las; întâmplarea a făcut ca pe Vera să o zăresc cu exact vreo trei zile înainte. Era cu taică-său şi cu iubitul ei. Soţ să înţeleg. Dar la cât se pupau şi râdeau m-am gândit la ei ca la nişte iubiţi veşnic. Era corpolentă, adevărat, dar era tare frumoasă. Şi fericită.

Povestea asta m-a pus pe gânduri, în sensul vorbelor de la începutul articolului. Mi-am adus aminte de propriile mele alegeri, de bântuirile mele tinereşti şi de reproşurile alor mei. Nu eram niciodată acolo unde mă vroiau, nici la propriu, nici la figurat. N-am mai locuit cu ei de la 14 ani, doar pasager mi-am mai făcut popas în casa lor. Sanda, în schimb, fusese copilul tampon, copilul abţibild, copilul atent la nevoile şi grijile lor, copilul a cărui viaţă trecea mereu pe locul doi. Era acolo. Fără să-şi dorească să plece, să nu vadă, să nu simtă.

Eu locuind singură, mereu aveam câte o nevoie nouă. Ba, îmi lipsea una, ba alta. Nu mă puteam descurca total singură, dar nu vroiam să renunţ la nimic, ba dimpotrivă, vroiam în plus şi de la alţii, bineînţeles. Şi nu de la oricine, de la părinţii mei. Îi şantajam emoţional fără să vreau, fără să ştiu cât îi durea asta.i Invariabil ajungeam la următoarele: „Pe Sanda o iubiţi mai mult. Ei îi daţi. Cu ea vorbiţi altfel. Ea, ea, ea.”

Târziu am realizat că pentru a primi trebuie să şi dai. Şi nu material. Dar Sanda şi acum vede mai repede decât mine nevoia celuilalt. Şi atunci să nu te bucuri? Să nu ştii ce-ţi lipseşte şi de ce părintele zâmbeşte mai repede la cel atent? Să nu înveţi?

Încă mai primesc de la mama şi gânduri bune, dar şi toate roadele muncii ei: conserve pentru iarnă, ouă, brânză, vin, găini, pui, curcani şi bineînţeles, pe din două cu sor’- mea, porcul cel de toate zilele. Produse bio, că-i la modă. Recunosc clar, că nu merit suficient precum Sanda mea cea atentă şi când se cumpără puii, porcii sau dacă e nevoie de om la praşilă la vie. Uneori mă întreb de ce încă mai aşteptăm de la părinţi lucruri? Apoi ne mirăm că nu mai sunt, că extenuaţi au plecat spre lumi mai bune, că poate tu TREBUIA să fii acolo. Prezent, nu doar în poze mângâiate de timp.

Tu, în schimb, îţi duci basmul propriu, în care bagi de-a valma tot felul de lucruri, fără să înveţi nimic. Poate nu-ţi mai pasă cu timpul de capra vecinului, poate înveţi deja sa scoţi cuvântul TREBUIA şi-l înlocuieşti cu „ar fi mai bine” sau „e nevoie să”. Poate atunci nu mai ştii nici ce e aceea o frustrare şi te bucuri de norocul celor din jurul tău încercând doar sa fii fericit într-o lume imperfectă, dar care poate deveni perfectă pentru tine. Şi, norocos, începi să- ţi scrii povestea total, încercând sa fii tu o frustrare în minus pentru propriul copil. Uneori ne iese, alteori nu. Eu azi am un gând bun pentru marea mea familie. Tu?