Îmi tot imaginez privind casa vecină, părăsită de un an şi jumătate, care ascunde între zidurile ei vieţi trăite frumos sau mai puţin frumos, că echilibrul vine de unde nu te aştepţi. Nu cred că vreţi a şti cât de mult îmi doresc să am mai mult verde în curte şi pentru că duşmanii plantelor sunt căţeii, nu-mi permit ca ”investiţia” mea să fie devorată fără milă.  La asta se adaugă şi betoanele gata turnate de pe care se poate curăţa uşor mâlul ce vine de pe munte, dar şi ”semnele” trecerii celor ce au patru lăbuţe. Aşadar, încerc să fac singură un aranjament onorabil, fără să fiu nevoită să apelez la specialişti. O părticică de curte e teribil de vie, dar asta doar consecvenţei sotului meu care are o ”boală” aproape cronică în ceea ce priveşte verdele.

A fost bună şi ploaia de anul acesta de ceva: totul s-a dezvoltat miraculos. Brăduţii au înmugurit toţi, prunusul a primit lăstari noi şi înăltuţi, salcia îşi plânge dorul firav din crenguţe mult mai robuste ca anul trecut, buxuşii ce ar fi trebuit să fie într-un gard viu perfect, dar sunt doar răzleţi pe aici, pentru că pe cei plantaţi de noi în 2011 îi alinia câinele  Zoe, în fiecare zi când plecam de acasă, sunt teribil de bogaţi acum. Când ne reîntorceam îi găseam pe toţi în curte, ca nişte războinici căzuţi la datorie în lupta cu ”lupul”. Degeaba îi replantam, o certam pe inamică, plângeam de nervi sau altele, doar caţiva au supravietuit. Era Zoe cea mai adunătoare căţeluşă: făcea colecţie de pietre, plante şi chedere de la geamul termopan de nu ştiai dacă să plângi sau să râzi. Într-un final am exilat-o în pădure, unde după cum ştiţi, după doi ani a săpat tunel şi a evadat de la stăpân. Unde i-o fi umblând boticul ăla al ei chiar nu ştim. Ştim, în schimb, că Zara, ciobănescul german ce e la noi din 26 septembrie 2013, fix la o lună de când a dispărut Zoe, ne-a mai înmuiat şi îndulcit suferinţa, dar tot îmi lipseşte cea care pentru multă vreme a fost primul nostru animăluţ şi care a plantat în sufletul meu acel sâmbure al iubirii pentru animale, până atunci eu nefiind decât o pisicoasă cu astfel de accesorii.

Dar să mă întorc la dorul meu de verde şi casa vecină. Pe cât e de ramolită casa şi coteţele rămase în picioare, încât totul pare praf şi pulbere adormită pe veci, pe care nimeni nu vrea să o reînvie măcar cu desfiinţarea şi aruncarea urâtului de acolo, pe atât de mult natura şi-a întins vraja pe fiecare element viu din acea curte; tablourile ce ni se arată fiind atât de diferite încât greu le-ai combina în acelaşi loc.  Şi totuşi explozia de culori din curte ar înveseli şi faţa celor mai apatici oameni de pe pământ. Iasomie ce parcă te adoarme în beţia aromelor, mânecuţa maicii domnului ce încearcă asemeni să te poarte spre gânduri bune şi trăiri simple fac ca aromoterapia asta naturală să fie aşa de aproape şi totuşi departe. Gardul e cel care ne lasă doar să zărim frumosul fără a-l putea atinge şi doar miracolul parfumului e mecanismul ce ridică barierele vizibile. Pe poartă, parcă într-o incătuşare tandră şi roză, stau ghemuri, ghemuri… de roze căţărătoare ce par pavăză ocrotitoare către frumoasa din pădurea adormită. Doar că rugul gingaşelor flori ar avea nevoie de nişte mâini dibace care să-l direcţioneze spre o oarecare stabilitate. Pare să se frângă, iar boboci uimiţi stau a-şi lua zborul de pe crenguţele în derivă.  Din păcate nu e niciun prinţ sau prinţesă adormită care să readucă la viaţă totul din jur. Cei adormiţi cu adevărat au lăsat locul altor lacrimi şi altor întâmplări nefericite.

Mai sus, pe deal, buchetele de bulgăraşi albi îmi tot chinuie mintea cu întrebarea..”.oare ce sunt, ce minuni vii pot fi atât de delicate?” Iarba a crescut nepermis de mult şi clopoţei  ce nu mi-i aminteam decât de-o şchioapă dau să scoată capul fix la înălţimea gardului din dotare.  Pe nişte fiare vechi şi ruginite, viţa de vie, însă, nu a mai avut forţa celorlalţi ani. Până acum ar fi fost boltită şi adusă ca umbră zilelor prea însorite. Dar ce folos? Pe băncuţa ca din ceară din mijlocul curţii mai toarce când şi când un motan ce pare drogat de mirosurile grădinii magice. Pe toate mi le-aş dori în curtea mea, dar nu mi-e permis să iau nici măcar o crenguţă, în primul rând că nu ai cui s-o ceri. Oamenii îşi doresc ce nu au, ştiu asta, dar când văd că o biată plantă în ghiveci, gata ofilită, costă cât nu face, iar dincolo de zid natura se joacă liberă, zău dacă nu mă gândesc că nu doar omul sfinţeşte locul, ci puterea naturii şi a lui Dumnezeu e mare.

Am plantat săptămâna asta jnepeniş, am cumpărat cerceluşi curgători şi acum îmi chinui mintea să găsesc ceva arbuşti cărora să le priască ghivecele, pentru că loc mocirlos în curte nu mai am. Am furat lăstari de iederă şi i-am îngropat în pământ ca pe nişte răsaduri pe care să le pot muta unde vreau, mai târziu. Mai am câteva idei, dar dacă aveţi unele ieftine şi la îndemână încât casa mea să ia aspect de verde curat..vă aştept cu orice sugestie. Până atunci voi vopsi băncuţe, pentru că datorită ploilor am tot amânat şi voi reface un zid pe care cei de la asfaltări au avut grijă să mi-l accidenteze. Şi îmi îndrept gândul spre alte cuvinte, pe care sper să le aştern curând aici despre o întâmplare, o ultimă întâmplare cu tatăl meu şi un  drum la Sinaia, la un festival al castanelor parcă. Mulţumesc Roxanei pentru declicul ce l-a produs. Nu sunt nostalgică, ci recunoscătoare şi mai sunt…bolnavă de verde. Vedeţi? E contagios? S-a luat verdele şi boala destul de repede, dar Mihai nu e vindecat. Şi pe bune acum? Cine s-ar vindeca de cea mai frumoasă stare a vieţii? Cine ar refuza darul viu de la Dumnezeu? Cine n-ar vrea să fie fată verde cu părul pădure?

Aceasta e o duzină de cuvinte. Ştiţi deja că găsiţi mai multe în acelaşi tabel găzduit de psi.

 V-am spus des, pe aici, că locuiesc pe o stradă în mijlocul Braşovului, care e situată pe Dealul Melcilor, dar nu cu vedere spre Răcădău şi vechea carieră de piatră, ci pe cea mai puţin sălbatică, mai lumească, deşi destul de discretă, dacă pot să mă exprim astfel. Când am văzut, prima dată, vechea carieră de piatră, am încremenit, ca să folosesc un cuvânt ce sigur s-ar potrivi bine în context. Un hău roşiatic cu semne de trecere a unei mâini dumnezeieşti, peste care s-a interpus, cu ceva ajutor, sculptura omului care nu a avut puterea sa fi lăsat natura in pace. Eram destul de mică, iar în vraja ce o simţeam că mi-a prins trupul, nu puteam să nu mă intreb oare cum fusese la origini acest hău impresionant?  Oare muntele în profunzimea lui avea tot culori de aur şi cupru, de aramă şi de rugină caldă? Oare muntele în interiorul lui e calm şi călduţ, cum mi se prezenta mie in mintea şi sufletul meu, ca într-un scenariu inocent şi fără de substanţă? Multă vreme nu am mai călcat prin acele locuri, pentru ca mai apoi hăul să-mi devină vecin şi să îl simt ca pe o poartă spre vise împlinite.

Uneori, îmi pare trist că trecem îngânduraţi prin locurile noastre ce ştim că le vom găsi şi mâine acolo. Şi nu le privim. Trecem zâmbind sau prea serioşi şi doar în clipe ca nişte simptome de revelaţie, gen miracol, ridicăm fruntea şi privim vecinul nostru munte. Pădurea ne pare cunoscută, dar uite că, printr-o foşnire de anotimp vioi, ne face să o salutăm cu toată fiinţa. O ignoram dintr-o obișnuință de neînțeles.

Şi iar arama hăului te cuprinde cu doruri ce îşi fac loc în camera sufletului pentru a-ţi aduna provizii de iubire ştiută.  Anul acesta iar a fost un decalaj între primăvară şi vară. Ploile, care au tot cuprins muntele şi nu numai, au făcut să simt prezenţa lui oriunde m-aş fi aflat.

 Umezeala, vegetaţia şi tot felul de lighioane minuscule au apărut de peste tot, însă cel mai mult şi mai mult, ca într-un năvod invizibil,  parcă prinşi în ochiuri verzi, vestiţii melci, ce dau numele locului, reuşesc a mă duce la disperare. Cine spune „mersul melcului” trebuie să ştie că greşeşte enorm dacă se gândeşte că e încet şi târîietor. Nici nu-şi închipuie ce înseamnă să vezi trei melci, care stăteau liniştiţi, aparent, pe soclul casei, cum se zgâiesc la tine din luciul geamului, după un timp ce ţie îţi pare tare scurt. Te bucuri că e închisă fereastra, altfel, cred, i-ai avea musafiri pe pervaz. În curte, zac cochilii strânse sau în desfăşurare; stânca e matca lor, căsuţa vie care-i găzduieşte şi care parcă-i înmulţeşte peste noapte.

În spatele casei, unde pădurea e stăpână, urmele trecerii lor sunt nişte dâre negre şi închegate, iar peretele, alb altădată, pare un peisaj abstract, dezolant pentru mine. Frunzele plantelor, din vestita brazdă a curţii noastre, singura din betonul care strică frumuseţea aceea naturală, au ca podoabă o cochilie de melc bântuitor.

 Nu mi-s dragi, deşi am încercat să trec la sentimente mai bune de când sotul meu mi-a spus ca nu cumva să-i căsăpesc căci acolo e „viaţă”. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să-i iau pe cei mai distrugători şi să-i mut în curtea vecină, unde tot nu locuieşte nimeni şi unde vegetaţia e foarte bogată. Privindu-i, acolo, par nişte scame mari tremurătoare, pe care eu le-as aduna şi le-as duce departe. Era o vreme când grupuri de oameni veneau şi îi culegeau pe toţi  pentru nu ştiu ce firmă de cosmetice care îi plătea pentru asta. De vreo doi ani, oamenii nu au mai apărut, semn că primul zvon cum că i-ar fi băgat în oală, cu niscai mujdei de usturoi şi oţet, nu era valabil.

  Privesc cu dezgust spre acel luciu gras şi transparent care a rămas pe bârna din faţa porţii după ce am deranjat un melc din mersul lui. Un botic de câine îl priveşte curios, îl dă de-a dura şi îl abandonează rapid. Mă bucur că Alma are un caracter versatil, altfel ar fi trebuit să salvez „viaţa” din faţa curiozităţii ei de căţel. Boticul Almei, rotweillăriţa mea, se aşază în palma-mi obosită. Parcă preferă mai mult asta decât jocul cu melcii. Îmi fac mâna căuş şi  las să poposească în ea căldura năsucului ei umed. Alint uşor puiul de goriluţă, cum îmi place mie să-i spun,  şi uit că există şi lucruri, chiar foarte aproape de mine, care nu-mi plac.

Prostii, prostii lucitoare, cu dâre tremurătoare şi cochilii fragile de melci nedoriţi. Aşa, şi?  Mă voi duce să privesc hăul de la carieră, pentru că in pozele de mai sus nu se vede culoarea si forma lui impresionantă, ci doar că există. Poate când mă întorc voi face un rezumat plăcut despre natură, iarbă, pomi şi piatră sfântă în culoare de aramă. Apropo, vouă vă plac melcii?