Mi-am înăbuşit eu cât mi-am înăbuşit dorinţele, dar, într-o zi, pe când casa noastră nu arăta precum lumea animalelor, deci nu aveam grija decât a unui pisoi cuminte şi care avea încă o familie de împrumut prin vecini, am strigat: concediu!  Vreau concediu! Păi, că să vezi, că sunt pacienţi, că mai bine să mergem la Dunăre, la Brăila sau măcar mai pe aproape, că nu am văzut multe locuri în România, că o fi, că o păţi! Realizez eu că refuzul mergea cu direcţie. Adicătelea, zile libere se vroiau, dar nu cumva să am vreo inspiraţie de ieşire din ţară, în care să fim nevoiţi să zburăm cu cele paseri mari şi oţelite, cu ambalaj gata fezandat de vânt, în care el să stea cu frica-n sân şi în baiţ propriu de sudoare rece şi cu gânduri permanente de prăbuşire.

-Păi, vreo 4 ani!, imediat bâiguie el mirat, în timp ce faţa i se carameliza uşor de nerăbdare şi teamă pentru următoarea replică.

-Aha, deci tot atât de la luna de miere promisă! Să n-aud niciun refuz, că mă vezi în doi timp şi trei mişcări cum fac praf certificatul nostru de căsătorie! Mda. Îl toc, pe tocător, uite aşa julien, aşa cum îmi toci mie, acum, nervii cu fiţele tale de refuz! Gata, plecăm unde vedem cu ochii: Praga, Paris, Viena…orice găsim convenabil! Şi da, cu avionul, prietenul tău preferat!

Mi-am adunat cinci cârpe într-o valiză, trei eşarfe şi un costum de baie şi am privit surescitată la bănuţii din portofel. Oare îmi ajungeau? Biletele de cazare şi masă, de la un hotel aproape de Cap Aurora, erau plătite, la fel şi biletul de tren, doar dus. Pentru restul aveam banii număraţi. Soră-mea mă asigură că ne vom descurca noi cumva şi îmi spuse uşor ghiduşă: „Fără rochia roşie să nu te prind la mare, ai înţeles?”

Am picotit toată noaptea, cu trupurile sprijinite şi legănate de valsul roţilor de tren ce ne cântau armonios cântecul aventurii. Tinereţe, libertate şi mare. Trei coordonate perfecte. Pe atunci, nu era an să nu vizităm locuri ştiute şi neştiute, gândite în vis şi scoase la realitate de briza mării,  de stabilopozi şi de faleze ce ne topeau paşii în nisip. Dulcele gând de ducă nu avea decât aceeaşi destinaţie: covorul azuriu, plutitor şi nesfârşit al mării.

Hotelul era mai mult decât neaşteptat. O curte interioară, flori, lume ce fremăta, terase, coafor. O oază de răsfăţ pur. Cei câţiva ani de privatizare, de după revoluţie îşi spuneau cuvântul. Bucuroase ne-am îndreptat către sala de mese. Aveam meniu complet. Nu-mi aduc aminte de ce, ori am avut ceva bilete de sindicat, ori de la agenţie am primit o ofertă de nerefuzat, dar, recunosc, că plaja era atât de aproape încât drumul către masă nu putea să ne îngrădească timpul de zbenguială şi plajă. Nişte clopoţei de vânt îşi spuneau povestea lor simplă, de căutători de vise, printre minţile mesenilor. Aşa îl vedeau pe tânărul de la masa alăturată cum înghiţea cu greu din cotletul suculent. Mai suculentă era imaginea iubitei lui ce atrăgea toate privirile din restaurant. Gândul lui părea să spună:”Ce frumoasă eşti, iubita mea!”Clopoţeii de vânt dădeau drumul gândului într-un clinchet fin şi se pregăteau să adune altul. Pe terasă apăruse o familie cu un bebel pe jumătate adormit, ce gângurea suav. Purta o pălăriuţă de pai şi o fundă roşie ataşată. Primi un pupic fix pe creştet ce părea să spună: „Ce frumoasă eşti, pitica mea!” M-am scos din visare. Prima masă, prima îmbucătură, prima privire derutată. Nimeni nu părea să aibă vreo problemă. Doar eu şi felia mea de friptură. Am înghiţit cu greu şi cred că vraja clopoţeilor de pe terasă a dispărut, pentru că nu-mi auzeam nici gândurile mele, nici pe ale altora, ci doar o simplă constatare: carnea din farfurie avea un gust ciudat. Am plecat, rătăcind constatarea, dar aveam să o simt revenită, a doua zi, pe buza mea superioară şi aşa destul de voluminoasă, de la mama natură, într-un herpes dizgraţios, alb, umflat, cred şi de la soare, ce mă făcu să scot un ţipăt de disperare. Tot concediul meu părea compromis. Priveam în oglindă disperată, apropiindu-mi degetele de faţă. Asta era!

Puteţi crede că cele 10 zile îmi păreau prea mult într-o astfel de situaţie? M-am adunat totuşi şi două zile mai târziu, aveam să mă hotărăsc să îmbrac rochia roşie, ca într-o încercare de a echilibra ghinionul, cu norocul de a putea purta o minune de creaţie. Mi-am prins buclele cu o bentiţă fină, lăsându-le altfel libere şi am plecat în holul hotelului privind mai mult în jos, ferindu-mi faţa de privirea curioşilor. Aveam în minte două lucruri: ori atrag atenţia doar asupra rochiei, ori tot cu ajutorul ei omul îşi va da seama mai bine de hidoşenia de pe faţa mea. Soră mea întârzia. M-am ridicat şi m-am dus către oglinda din hol. Ce prostuţă era tinereţea mea: nu reuşea să vadă nimic dincolo de buba aia purulentă. Nu ştiu dacă clopoţeii de vânt au trimis gândurile mele celor din încăpere, dar, ca într-un miracol, am auzit în spatele meu, încet, şoptit şi tandru : „Herpesul acela trece! Curând! Dar frumuseţea ta, nu!”

Tânărul acela, Adrian se numea, mi-a salvat stima de sine şi concediul. Am rămas multă vreme amici, deşi Bucureştiul nu îmi era nici simpatic, nici la îndemână. Şi multă vreme niciun alt bărbat nu a mai putut concura cu tonul acela, spus într-un moment imperfect, devenit perfect pentru mine: „Ce frumoasă eşti, Adriana!”

Azi, „ce frumoasă eşti….” m-a dus cu gândul la această întâmplare.  Veţi găsi în tabel alte frumuseţi! Încercaţi!

www.gourmandise.ro

Nu-mi plac merele.  Deloc. Nici roşii, nici galbene, nici verzi, nici dulci, poate puţin acre; dar  nu, nu îmi mai plac, dacă stau bine şi mă gândesc. Nu îmi plac merele altora, nu tânjesc după ele, nu mă încântă defel. Nu-mi plac merele nici în plăcintă, nici chiar sucul de mere, nici să scriu despre ele nu-mi place s-o fac.  Din cauza lor urăsc şi scorţişoara, iar dacă aş fi cinstită total aş spune că îmi plac merele doar ca sos la friptură, de parcă aş vrea cu orice preţ să le schimb întrebuinţarea uzuală. Nu-mi plac. Imaginea lor, însă, mă încântă şi le ador adunate aşa, în coşuri de răchită sau pictate în vreun tablou perfect dar pe care tot nu l-aş atârna pe pereţii mei.

Nu mă interesează dacă sunt frumoase pe afară, dacă-s găunoase pe dinăuntru, nici dacă au viermi, nici de sunt putrede sau otrăvite. Am urât mărul de când cu Alba ca zăpada şi niciodată nu am avut încredere în el. Îmi par haioase, în schimb, merele glasate, confiate, ce le găseam la bâlci şi care mi-aduc aminte de copilăria mea, iar tarta tatin cu sos de vanilie aş putea spune că mai îndulceşte un pic declaraţia de mai sus.

Îmi plac sânii precum merele sau globurile de Crăciun în formă de măr. Am câteva perfecte (globurile, nu sânii, ce credeaţi?)! Şi mai îmi plac florile de măr şi parfumul lor de primăvară.  Trebuie să recunosc că mărul din curtea mea, aşa aplecat pe coama casei, într-o abundenţă nefirească pentru locul unde e amplasat, face mere de aur! Nu mă credeţi? Veniţi de le vedeţi la vară! Sunt cele ce dispar repede, înfulecate de căţeii mei vegetarieni. Lor le plac merele, dar ei sunt mai deştepţi decât mine!

Am vrut să merg în diverse substraturi, ţinând cont de tema din clubul psi:”merele”, dar nu puteam să îmi scot din minte aceste vorbe. Şi atunci le-am scris. Ştiu că nu există om să nu adore aceste fructe, dar poate s-o mai găsi măcar unul ca mine. Dacă nu, asta e! În tabel veţi găsi mere mai de soi. Sunt convinsă!

Am vrut să fug, dar m-a încolţit pe seară remuşcarea, regretul şi teama. Se făcea că orice faptă bună nu rămâne nepedepsită. Totdeauna m-am mirat de senzaţia aia ce o purtăm cu noi când totul devine insuficient. De ce insuficient? Nu ştiu! Ştiu doar că atunci când zici nu, când te revolţi, când întrebi, când pare să ai altă părere decât celălalt, poate mai bună, dar tot aşa poate fi şi proastă, când refuzi să mai mergi pe drumul altuia, când cuvintele devin sărace şi insuficiente, când toate astea vin buluc, fix ca în fraza asta aglomerată, oamenii fug. Fug care încotro, uitând că te iubesc sau te iubeau, fug de binele tău venit cu forţa, de vorbele tale prietenoase dar agasante, fug de adevărul tău, de implicarea ta, de faptul că nu poţi sta deoparte, doar pentru că, sigur, se va găsi cineva să facă lucrul ăla în locul tău.Am fost fugară şi au şi fugit oamenii de pe lângă mine. Zilele trecute am găsit un mesaj venit parcă dintr-un timp albit, sorbit de vreme şi timpuri, ce mi-a încolţit curiozitatea, lăsându-mă preţ de câteva secunde într-o mirare simplă. Ce poţi vorbi cu oameni ce dispar în timp? De unde iei vorbe şi unde le aşezi? Ce să le zici, mai ales când uitarea nu vrea să se oprească pe trepte de odihnă ci e trezită doar din amorţire, parcă printr-o parolă magică? Ruginit e doar gândul ce scârţâie fin ca un greiere obosit care-ţi spune că nu ai cuvinte potrivite. Să fii politicos doar? Sau să încerci să nu vezi momentul albăstrit de ochii bărbatului tău ce zâmbeşte înţelegător, ca şi când ţi-ar spune: „Scrie ce vrei, ce simţi! Orice!” ?

Şi nu poţi spune prea multe. Lipsesc clipe, zile, minute, ani, întâmplări. Eşti ca un meşter ce şi-a zidit din greşeală unealta printre cărămizile ce cu grijă le-a aşezat la temelie. Fără ea…nu poţi continua. Te întorci în timp şi încerci să rememorezi ultimele întâmplări cu omul mesaj. Aproape că nu găseşti. În schimb vin alea vechi, cu ştaif şi vechime de 25 de ani, căci pe raftul unde le aşezaseşi s-a zvonit că a venit un pămătuf şi a dat praful de pe ele. Şi iar mi s-au înroşit obrajii de neputinţă. Exact ca atunci. Rană necicatrizată. Veche dar cu fisuri, dintr-un timp ne-dorit, ne-împlinit, negru.

Nu ştiu dacă aţi ghicit ceva din cuvintele mele, dar am avut modul meu de a mă juca cu trecutul acela zgândărit de un om, ce mi-a adus o întrebare pe buze: ce poţi comunica cu acei oameni pe care i-ai pierdut pe drum? Ce să le spui despre viaţa ta mai întâi, după multă, multă vreme de absenţă? Sau de ce să le spui? Sau ce să-i întrebi? Despre copii, sănătate, părinţi? Dacă e iubit, dorit sau dacă trăieşte frumos? Mi s-a întâmplat de multe ori, mai ales de când cu fb-ul, să regăsesc oameni şi mi-am dat seama că pe cei pe care îi pierdusem printre amintiri nici nu îi regăsesc prea mult în  gândurile mele. Excepţie fac câteva colege de liceu, dar cam atât. Restul îmi place să rămână intact, acolo în lumea mea imperfectă, unde mi-au înverzit speranţele dar s-au uscat mai repede decât m-am aşteptat şi de unde mi-am luat puterea de acum. Şi mai ştiu, că evit să deschid discuţii pe care nu le pot dezvolta, chiar dacă patima din mine spune altfel, uneori. Simt că prezentul, aşa oscilant, datorită vremurilor şi evenimentelor de zi cu zi, e timpul meu favorit. În el sunt omul ce voiam să devin odată. În el sunt femeia ce visam să fiu. În el sunt iubita celui mai minunat bărbat. În el….

Deşi duzina aniversară merita ceva festiv,eu atât am putut scoate. Nu trec prin cea mai bună perioadă. Am avut un căţel în foster şi riscă eutanasierea, atât era de bolnav. Azi a fost luat din casa mea şi sper ca orice rezolvare va veni pentru el să fie de la Dumnezeu, firească. Iar eu să învăţ ceva din experienţa asta în care m-am băgat singură. Până una-alta,..ăsta e motivul pentru care blogul mi-a devenit străin şi rece. Sper că la voi e cald şi sper să simt asta prin cuvintele voastre, curând. Ştiţi că în tabel găsiţi şi alte încercări, nu? La mulţi ani, club psi! Să ne trăim!