De când mă ştiu joc pe scena vieţii câte un rol mai mare sau mai mic, mai bine, mediocru sau prost. Nu am un scenariu prestabilit şi nici vreun sufleor care să mă scoată din încurcătură atunci când mă împotmolesc în cuvinte şi chiar în fapte. Am jucat alături de actori mari, deşi obişnuiţi, falnici, cu replici culese parcă din cartea vieţii. Când mi-au spus că şi ei au bâjbâit până şi-au conturat măreţia i-am privit neîncrezătoare, dar mi-au povestit, în pagini lungi dintre actele principale, istorii cutremurătoare. Am avut rol de fiică, nepoată sau alt grad de rudenie, dar cel mai drag mi-a fost şi îmi e rolul de soră mai mare. Acum şi ăsta păleşte în faţa surorii mele mai mici, pentru că grija şi atenţia ei faţă de noi toţi îi dă ei apelativul grandios. Eu sunt mare doar pentru că m-am născut mai devreme.
Rolurile au venit repede şi uneori prea multe odată încât pe unele chiar le-am anulat din faşă. Am vrut să încerc rolul femeii atrăgătoare când încă nici nu ştiam dacă am devenit cu adevărat femeie. S-a sfârşit prost, iar mai apoi, orice oglindă sau om mi-ar fi confirmat că rolul îmi vine mănuşă, mie îmi părea fals şi neadevărat. Apoi am sărit peste curiozitatea asta; primisem de undeva din interior o stare de bine ce nu mă mai lăsa să mă gândesc la acest lucru. Cel mai drag rol mi-a fost şi îmi e cel al libertăţii, dar şi prin acesta am trecut uneori cu forţă, iar alteori l-am jucat prost dar crezând că-l joc bine.
Mi-aduc aminte de cel ce m-a scos în stradă în decembrie 1989 şi pe care nu-l voi uita niciodată. În acel moment am cunoscut moartea, la propriu, privind soldatul mort din faţa mea şi mi-am împletit, atunci, stări de emoţie, teamă, neînţelegere, adrenalină, milă, dorinţă de mai bine, de schimbare, de viaţă mai bună. Cum am jucat acest rol? Cu puţin curaj, cred, dar cu hotărâre. Apoi libertatea am coborât-o în plan personal dar am transformat-o cu fiecare zi în singurătate. Greşeam. Mult, iar atunci am cerut un rol mai puternic, mai viu, mai plin, neştiut, dar bănuit, ce credeam că nu e de mine. Şi uite că libertatea mea de soţie e cea mai dulce, pentru că e ocrotită, stimulată, încurajată şi iubită. Şi da, joc şi rol de soţie, în sfârşit! Pot spune cu mâna pe inimă că libertatea financiară de una singură …nu aduce nimic bun, nicio satisfacţie sau poate doar una măruntă. Şi ar mai fi…Am avut şi roluri negative, ţesând intrigi pe care puţini le-ar recunoaşte public. Public toţi ne vrem puri, curaţi şi integri. Nu sunt sau mai bine zis n-am fost, dar nu îmi ghidez viaţa şi viitorul după acest rol. În timp, am avut rolul de a merge alături de mulţi oameni. Pe unii i-am numit prieteni, alţii m-au numit ei pe mine, cu puţini chiar am fost şi sunt, dar de acest rol încă mi-e teamă. Când un necunoscut încearcă să se apropie în real de mine mi-e teamă că ceea ce voi vedea eu în ochii lui mă va depărta de cuvintele frumoase pe care le găsesc prin preajma-i. Sau poate pe el de mine. Dar acesta e rol de risc şi e musai să-l trăiesc, altfel e nevoie să construiesc cazemate în jur şi să joc rol de castelană.
.
Cineva, cred că
Nuţa Istrate Gangan, spunea într-o replică savuroasă că unul dintre lucrurile importante din viaţă este omul lecţie, indiferent că e de bine, sau rău. Şi rolul ăsta l-am jucat şi într-o parte, şi în alta, iar despre cei ce mi-au fost mie lecţii nu pot decât să le mulţumesc că am păşit alături. Unora încă le pot mulţumi verbal, ceilalţi îmi sunt amintiri dragi sau mai puţin dragi, dar cred că fiecare monitorizează asta în felul lui. Eu, de exemplu, unde nu am mai putut fi de acord cu ideile şi convingerile devenite obositoare am ales rolul fugarei, uneori chiar fără explicaţii. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău.
Mulţi, mulţi ani nu am putut iubi animalele. Nu ştiam cum, de ce şi care ar fi rolul lor în viaţa omului. Pe mine mă învăţase mamaia mea că pisicii îi zici „zât” şi o trimiţi după şoareci, iar de câine e nevoie pentru a lătra omul intrus, dar e musai să stea legat în fundul curţii şi să primească apă şi mâncare o dată pe zi. Dacă nu mai făcea faţă era dus la pădure, departe de casă, iar dacă avea norocul de pui primeau tratament de înecare de la naştere. Tare m-am mai mirat, mică fiind, văzându-l pe fratele tatălui meu cu un căţel sub masa de bucătărie, unde mâncam noi şi tratându-l ca membru al familiei. Despre pisici ce să mai spun? Târziu, am descoperit rolul animalelor în viaţa mea. Am avut pisici mai întâi şi mai apoi, din 2011, căţei. Pe aceştia din urmă încerc să îi ajut cum pot, şi nu, nu vreau să joc rolul „iubicioasei de animale” (cum mi-a spus cineva că sunt, deunăzi), ci vreau să încerc să fac câte ceva lăsând loc în viaţa asta călduţă şi pentru acest lucru, în măsura în care pot. Nu mă ajut nici pe mine risipindu-mă în acţiuni în care nu cred.
Roluri. Roluri sunt multe, multe. Atât de multe încât ceea ce fac eu acum e să înşir în cuvinte doar un strop dintre ele. Cuvintele, ajutoarele mele de nădejde în unul dintre cele mai dragi roluri primite ca dar în viaţa mea: acela de „mâzgălitor fără pretenţii” pe un blog public, au şi ele rolul lor. Mă risc şi merg mai departe cu această cutie cu gânduri proprii, ameţind-o în cel mai bun rol posibil: acel al prezentului. La acesta aduc zilnic îmbunătăţiri. Mulţumesc pentru că îl jucaţi cu mine!Dacă nu aţi ameţit deja la cât am folosit cuvântul „rol”, e de bine. Dacă da, mă iertaţi! Nu mai fac! Promit!
