Superblogul. O fi blogger să nu cunoască ceva despre el? Să nu aibă o reacție, indiferent că e de respingere, curiozitate sau nevoie de implicare?
Din nou va fi o ediție, cu numărul 13. La cea cu numărul 12 am intrat în joc. Am simțit pe pielea mea tot ce doar bănuiam. Și nu, nu e la fel ca pe margine. Și nici ușor nu e, nici simplu, dar poate avea rezultate surprinzătoare. Nu trebuie să faci prea multe, în prima fază: scrii un articol în care îți anunți participarea – cu ocazia asta vezi și reacțiile celor din jur, dar și explici celor care nu știu că te-a cuprins duhul scrierilor pe temă fixă, cu iz publicitar, completezi un formular de înscriere, citești regulamentul Superblog, apoi primești un mail de confirmare, îți faci cont și te odihnești până la 1 octombrie când începe competiția.
Da, e musai să faci loc tăvălugului ce vine și ține ceva, cam până la începutul lui decembrie, dacă nu mă înșel. Iar când s-a dat startul, după ce vezi sponsorii și încep probele, nu te aștepta să-ți fie ușor. Vei vedea că peste o sută și ceva de oameni vor încerca să găsească modalitatea de a fi cei mai din cei mai. Să găsească abordarea perfectă, să nu uite cerințele, să se documenteze, să nu plece pe prima idee, banală, că sigur o va regăsi și la altul, să nu fie tentant să scrie recenzii ci să fie creativ și să scoată povești extraordinare. Eu am ieșit pe locul doi, dar nu înseamnă că nu mi-am încălcat o parte din ce am spus mai devreme. Dacă în unele cazuri am găsit drumul meu, stilul convingător, spre final …am uitat, iar când am văzut că timp de 6 jurizări am stat pe prima poziție..mi-a fost fatal. Și m-au luat greșelile, inclusiv de scriere, deși, vă garantez, citeam de 10 ori înainte să public. Am scris trist într-un articol, ceea ce sponsorul mi-a comunicat ca sunt companie serioasă, nu „surprize, surprize” și, deși îmi promisesem să nu fac la fel ca un concurent dintr-o altă ediție, din al cărui articol mie mi-au rămas, în minte, niște lacrimi și-un pachet de biscuiți, nu produsul țintă, m-am trezit făcând același lucru. Am exagerat la o probă, luându-mă valurile subiectului ofertant, și..m-am trezit in acele recenzii plicticoase care transformă un articol în bla, bla, bla, peste care sar toți, mai puțin sponsorii. Deci nu mi-au venit penalizari decat de la cititori, nu și la punctaj.
Nu sunt formule de succes, mi-au spus de-a lungul timpului cei care au caștigat Superblogul. Greșit. Cata vreme ei le-au găsit, sunt. Dar greu de dibuit. Înseamnă muncă, dăruire, cuvinte cheie, fair play, ambiție, perseverență, păstrarea unui stil propriu, încadrarea într-un termen limită, indiferent că tu ai acasă activități care îți cam pun piedici în acest scop. Mie mi-au fost alături cititorii, prietenii, oameni dragi. N-am cuvinte să le mulțumesc nici acum pentru răbdare. Dar dacă vă vedeți singuri, fără comentarii, nu disperați – am văzut articol de 100 de puncte fără niciun comentariu lăsat, nici măcar de către alți superbloggeri.
Și nu uitați, învingătorul ia totul. Și trofeul, și admirația participanților, însă nouă, celorlalți ne rămân multe, dar, mai ales, păstrăm pentru totdeauna senzația competiției, amintirea notelor care te ridică și te coboară, bucuria că ai reușit să te faci vizibil, indiferent de locul ocupat. Pe drum renuntă destui; cei care scriu toate probele sunt finalisti cu patalama și cu daruri de la sponsori. Le primiți la o Gală despre care lumea vorbește ca fiind magică, unde se pecetluiesc prietenii și se împart zâmbete. Uneori și niște bere, se mai adaugă și un dans, un spectacol, o cazare binemeritata, iar după o vreme povestești altora că merită încercat. Nu-mi pasă de cei care spun că se umple virtualul de același gen de articole. N-au decât. Am și acum un covor câștigat la Diego care mă face să-mi amintesc cu ce poți rămâne palpabil. Și pentru asta nu a fost nevoie decât să împletesc cuvinte noi printre vechiturile inimii. Succes, tuturor!
Susțin Superblogul. De pe margine, precum în anii când observam spectacolul din culise. Intrați în joc. Nu e la fel de strălucitor să observi, ci să participi! Veți găsi susținere în organizatori, Claudia și Albert, cei care se ocupă de mersul bun al lucrurilor. Anul acesta va fi și mai interesant, bloggerii parteneri jurizează și cred că o vor face așa cum văd ei ideea de creație. Presimt discuții până târziu în noapte pe grupul Superblog. Ehehe….
Deja au trecut 12 zile de la startul dat pentru înscrieri, dar pentru că mie anul ăsta 12 mi-a purtat noroc, azi, 12 septembrie…vă invit să cugetați: A fi sau a nu fi Superblog 2016? Să susțin sau să particip? Deocamdată, susțin…
Tata a fost băiat sărac. Nimic nou sub soare. Însă, îmi amintesc, ca ieri, că cel mai mare vis al a lui a fost să avem casa noastră. Și am avut-o, undeva la limita celor 8-9 ani ai mei, încât pot spune că am crescut cu această dorință a tatei. Ei bine, și când căsuța din povești a fost a noastră, cu greu am înțeles de ce trebuie să o împărțim cu alții. De ce e musai să ne scrie numele pe o ușă și să facem parte dintr-un cuib; nou, ce-i drept, unde totul zumzăia de necunoscut. Ați ghicit, blocul meu era locul de poveste, unde am stat mult, mult prea mult, și unde tata ne-a dat lecții tare pline de tâlc. Una dintre ele avea iz de vacanță permanentă. Da, asta spunea tata că trebuie sa fie casa unui om, oază de relaxare completa și, împreuna cu împrejurimile, să ne fie și tabără, și hotel, și teritoriu de expeditie, și de aventura.
Si pentru toate acestea tata a ales o zona ideala; o zona cu padure, rau, lac, trasee montane, cu gradina zoologica, cu terenuri de tenis și fotbal, patinoar și sanius. Ce mai, se ținuse de cuvânt și aveam „casă” cu acareturi. Aveam, inclusiv, piscină la scară. Nu una, ci patru. Pe mărimi. Cu o apă rece ca gheața, dar pe care o încălzeau prietenii mei, sărind de bucurie și stropind totul, în jur, de parca era apă vie.
E drept, ca nu intram în piscină asa cum ar face-o orice om, cand deschide usa casei și paseste pe pontonul lacuit cu grija, scrutand cu ochii frumusetea apei. Nu, noi intram printr-o spărtură de gard, tinand strans o patura, o carte, un remi, și două mere. Bonus niste biscuiti, că apa face foame. Treceam, cu grijă, pe lângă cinci meri, trei corcoduși, un stejar, și doi brazi; ne salutam reciproc și îi trădam rapid cu margini de „piscină” incapatoare și plină ochi. Vară de vară, stiam că și Brașovul își domolește căldura, atunci când cu greu mai gaseai un loc in imensitatea aia. Așa ca, da, aveam „bloc cu piscina proprie”. Eu împreună cu ceilalti locatari, ce-i drept, dar nimic nu-mi scotea din minte ca m-am născut norocoasa, și ca viata ca a noastra nu are nimeni.
Imi amintesc că, adolescenta fiind, m-am indragostit de un tânar ce locuia într-o casă, din vecinatate. Auzisem eu ca el chiar are o piscina în curte, dar mare suparare am avut cand am realizat ca zvonul nu facuse decat sa transforme un biet bazin cu apă, negru de timp și supărare, în vreo pretenție cu ștaif. Atunci, cred, am luat, prima dată, contact cu ideea de lucru facut de mântuială, fara vreun specialist și fara vreo documentatie, desi avea tot ce-i trebuie sa fie, fix, ca in filme. Deh, nu toți sunt ce par a fi. Valabil și pentru băiatul cu pricina, nu doar pentru piscina lui, dar și pentru mine, căci visam la cai verzi pe pereți.
Anii au trecut, „piscinele” mele au ramas fara apă, tărâmul meu de vis în paragina; am inceput sa numar mai putini meri și corcoduși, observam, discret, ce inseamna degradarea si lipsa de interes și desi nu-mi concepeam verile fara iesitul in decor acvatic, la baza blocului, asta nu mai era după mine. Locul devenise tentant pentru „investitori” și, ca orice lucru bun și înfloritor, prima condiție pentru a se vinde, știm noi cum, a fost sa-l lase de izbeliște. Cred ca a fost momentul cand mi-am dorit sa am casa mea, nu blocul meu. Sa am piscinuță, și sa nu mai sufar din pricina neglijentei altora.
Casa o am, tot cu aer de vacanta, cu munte in curte si stanca pavaza. Mi-am pus un leagan in dormitor si am decretat vacanta permanenta, exact cum spunea tata. Relaxare legănată, cu pisic, in ascunzis și umbră. Dar arsita și caldura tot nu le-am putut stavili. Asa ca iar mi-a plecat gandul catre vremurile cand ne balaceam in „strandul cu piscine” pe care ni le insușisem ca pe ceva de la sine inteles, fiind locatari cu acte in regula.
Poate nu o sa vi se para ciudat, dar multi dintre cei care au locuit acolo au, acum, acasa, piscine. Cred ca nu au conceput sa nu duca mai departe ceea ce primisem noi ca dar al copilariei. Acum, întinderea aceea are denumire pompoasa de Aqwapark, e împopoțonată cu tobogane care par desprinse dintr-un film SF, in care vezi o dihanie numai buna pentru cei care vor asta. Pentru mine, însă, e prea mult.
Lumea nu se mai inghesuie, dar nici nu lipsește; biletul e scump, iar sparturi in gard nu mai sunt. Din loc in loc, vezi cate un omulet, care priveste dincolo, ca in povestea „fetita cu chibriturile”. Si nu revine nostalgia, ci dorinta de a reface o bucata din bucuria simpla de atunci, dacă tot se poate.
Asa ca imi indrept gandul spre firma, Elcora Piscine, cu dorința de a afla mai mult despre toate acestea, caci deja vad ca sunt piscine pe structura metalica, iar altele din beton isoblok. Am primit pontul de la un prieten care, după ce a facut totul in regie proprie, tocmind mesteri priceputi la toate, a sfarsit prin a plati dublu, incercand sa repare stricaciunile unor măsuratori incorecte, unor decizii gresite, dar care s-a redresat miraculos prin specialisti de la Elcora, firmă cu experienta, și portofolii generoase, care nu doar ca le-a oferit proiectul în 3D, construcția, și solutiile care transformă un bazin cu apa intr-o piscina cu pretentii, dar au oferit garantie, service, livrare si multe alte facilitati, de la incalzirea apei, acoperirea bazinelor, solutiilor chimice de curatare profesionale până la întretinere.
Se zice ca, în Brasov, vara cade intr-o joi și ca nu merita deranjul sa faci, din curtea ta, loc de bălăceală. Eu observ, însa, de ceva ani, ca avem din ce in ce mai multe zile caniculare. Ei bine, nu mai încap in spărturi de gard, dar nici la ștranduri nu mă mai vad ducându-mă, căci simt cum mă „cântăresc” priviri dezaprobatoare. Parca altfel as savura o cafea, o inghetata, o bucată de soare, fara sa nu ma mai chinuie gandul ca racorirea o faci printre indiscretii stanjenitoare. M-ar multumi teribil sa retraiesc putin din starea de atunci, copil fiind, dar la mine acasa. Cred ca e posibil și cred ca am gasit și oamenii potriviti sa ma ajute. Cine stie? Poate vara viitoare va invit la party la piscina. Si nu, nu e nevoie sa faceti gaura in gard. Deschideti poarta. Acum ma duc sa fac niste calcule. Desi cei de la Elcora s-au pregatit cu toate. Eu iau decizii pentru verile ce vor veni. Cum spunea un om drag mie – „merit” asta. Merit sa aduc marea la munte, să o aduc acasa, ca tot nu am vazut-o de ani de zile; iar daca mi-am putut instala leagănul, din curte, în dormitor, voi reuși și acest lucru.
Și inca ceva – doar eu remarc ca nu e om sa nu fie lovit de cliseul „casă cu piscină”? Poate face parte din scenariul unui film posibil, uneori, nu doar in imagini hollywoodiene; e suficient sa rasfoiti fotografiile de pe site și va veti convinge.
Din portofoliul Elcora
Ps. Recomand cu mare bucurie Elcora Piscine, și chiar daca nu ar fi articol publicitar, tot v-as recunoaste ca imi doresc o piscina, doar că nu știu dacă aș fi avut prilejul să o spun. Cine stie, poate voi fi norocoasa și de data asta..
Umbrele de pe peretele alb, ca laptele din hârdăul bunicului meu, tremurau ca într-un teatru cu subînțelesuri domoale. Se ridicau moțuri de frunze și se asezau, într-un dans aparte, pe liniile firave ale crengilor din corcodușul cu fructe roșii și zemoase, țesând decor pentru cele două abajururi de lampă: Prințul și Prințesa. „Prințesei” îi legasem, într-o dimineață, o eșarfă colorată, de mătase, să aibă voal de codană și să n-o confund cu staticul regal, astfel încât, diferențiate, cele două „siluete” îmi dădeau repezentații magistrale, în fiecare seară. Mă așezam pe marginea patului și încercam să descifrez scenariul.
Sora mea adormea, de fiecare dată, cu păpușa Sorin, în brațe, cu degetul mare în gură, cu colțul pernuței brodate, cu monogramă, așezat pe urechiușa ei cu cerceluși bleu, de argint. Eu nu aveam nici păpușă, nici cercei, iar părul îmi era atât de scurt tuns și atât de inestetic încât lumea îmi spunea „căprioara”.
Mie nu-mi păsa de nimic. Aveam umbrele. Erau prietenele mele, poveștile mele de seară. Aveam Prințul și Prințesa, abajururi cu tronuri… de copaci bătrâni. „Azi”, nu-și vorbeau. Prințesa se răsucise toată ziua și stătea cu spatele la Prinț. Părea că se așază în leagăn de crengi și că are cunună de frunze. Dansa visătoare și se tânguia a iertare. Nu m-a răbdat inima să nu o întorc spre Prinț și să-mi imaginez un sărut.
Mama m-a făcut la 16 ani. Era ea un copil cu copil. Îi eram taină și jucărie, îi eram suflet și ghemotoc cu ochi curioși. Prea curioși.. M-a crescut bunica, multă vreme, și, poate, de asta jucăriile mi-au fost puii și oalele, și căciulile mițoase, și noroiul din șanțuri și lutul care o ajuta pe mamaia mea să ascundă crăpăturile casei. Toate simplitățile pământului.
]n loc de nisip kinetic aveam jucarii din petrol
Îmi plăceau cuburile și plastelina, dar erau atât de plictisitoare, rigide și repetabile, încât tot lutul mi se părea cel mai ofertant, în joaca mea primitivă. Avusesem și eu jucării. Da! Mi-aminteam, cu drag, de un miel cu bentiță bleu și de o Scufiță Roșie care mirosea a petrol încins. Cum a apărut sora mea, cum fiecare jucărie a ajuns pe un câmp cu fantome care parcă-și strigau originile, dar fără să le recunoască nimeni.
Asa că-mi făceam jucării din umbre, din lut, din gânduri și povești. Pe astea nu mai putea să mi le strice nimeni, iar dacă stau bine și mă gândesc, nu mi le strică nici azi și încă mă mai însoțesc în episoadele mele copilărești.
In 2015, când am fost la orfelinatul din Odorheiu Secuiesc, am găsit acolo, copii care, parcă, îmi furaseră recuzitele copilăriei și le transformaseră în povești noi și puternice. Acolo, prefăceau lutul în cănuțe, ceșcuțe, oale și tablouri, se dădeau manifestații de teatru cu umbre și păpuși, acolo pictau lutul ars, dar cel mai plăcut a fost să observ materiale noi. Plastilina fusese retrogradată și așezată doar in amintirile mele. Nisipul kinetic și argila cu polimeri erau luturile prezentului.
Și uite cum Prințul și Prințesa puteau fi, în același timp, și abajururi de lampă, dar și figurine clare făcute din nisip menit să nu se usuce, să nu se risipească aiurea, care nu se lipea de mâini și nu murdarea nimic in jur. Magie. Plastelina mea rigidă era răzbunată.
Timpul aducea comori de simplitate în ateliere cu mâini harnice. Nu mă credeți? Mergeți în vizită. Și așa ar avea nevoie de noi. Oricând. Cu o găletușă de nisip magic îi adunați în șezătoare. Cu alte daruri i-ați ajuta sa crească.
Mie mi-e dor să le spun o poveste. Simt că vom face schimb, eu le spun una despre umbre, iar ei îmi vor da lecții cu povești vii. Fain troc, nu?
Nu știu cum se face, dar nimeresc în discuții care deschid în mine nu doar amintiri, ci imagini perfecte ale unor vremuri și timpuri despre care credeam că nu se mai întorc. Astfel, am rememorat cum am ajuns într-un loc magic, numit Trei Stejari, cu o clădire impresionantă.
Domeniul era inconjurat de păduri stufoase, iar în umiditatea aia specifică, în vânturile pe care doar le bănuiai a se abate în văzduhul larg, sau doar la gând de zăpadă abundentă, proprietarul îndrăznise și pusese casei acoperiș de stuf tratat corespunzator și le arătase oamenilor că placările cu produse ca deșeuri din lemn cu granulație mică (rumeguș, talaș, așchii mici etc.), ace de cetină uscate, lână de oaie, pleava de cereale, tocătură de paie, coceni de porumb și de tulpini de floarea-soarelui și fibrele de cânepă sau in erau perfecte și la îndemână, găsind toate acestea aruncate prin gospodării, uneori, în chip de „rebuturi”.
Nu doar că își construise un loc de poveste, dar îi învăța și pe alții că se poate face asta cu costuri minime, chiar și pentru casele obișnuite ale zonei. Da, era puțină muncă, dar exemplul lui triumfa. In acel moment, mi-as fi dorit să se afle despre asta, dar habar nu aveam cum s-o fac. Pe vizionar îl botezasem „Zburătorul”, omul cu aripi de șindrilă și curaj concret.
Mi-am spus că e excentric, dar, mai apoi, am dat de casele de chirpici de lângă București care adunau în ele întreaga natură, și unde cuvinte precum coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, paie de cereale, papură și stuf nu erau lucruri oarecare. Mda, flower-power, mi-am zis, din nou, derulându-mi în minte, cum ai mei bunici făceau asta cu 40 de ani in urmă, cand cumpărau var de la cărutele cu coviltir, aduceau lut, adunau, în timp, toate produsele naturale enumerate mai sus, strângeau grinzi, plăci de carton bituminat și alungau umezelile care se instalau, vrei nu vrei. Cine nu știe povestea Crivățului nemilos și al zăpezilor până la acoperiș? Dar a salcâmilor pavăză? Cum ar rezista aceste case dacă nu ar fi protejate? Și de ce să-și risipească banii pe lemne de foc, când au alte soluții? Ca într-un „Ghid al izolațiilor eficiente”, aveau să-mi dea, peste timp, idei pe care să le materializez, căci asta aș folosi dacă ar trebui să-mi protejez și să consolidez o căsuță.
Instinctul lor a funcționat, tocmai construind case joase, dar mai erau necesare multe pentru a le face intangibile și economice. Si se întampla asta… natural. Uscau totul și porneau la îmbinări pe care le credeam imposibile. Ce se întâmpla, de fapt? Omul muncea, în regie proprie, alungând inconvenientele prin metode simple care necesitau, ce-i drept, ceva timp. Se făcea un întreg cartier general, în care se organiza perfect, adapostind sub șoproane totul, dar și construind cu mânuțele sale toate cele necesare. Uneori, făcea cofraje pe care le lăsa la uscat și un an, ducând lucrarea mai pe vreme indelungată, dar cu folos cunoscut. Ca deh, ce-și face omul cu mâna lui..e sigur.
Poate va intrebati ce mi-a venit să vă povestesc, acum, de cazuri separate, dar cu note atat de comune. Pai, e simplu. Am aflat de un proiect, „Comfort pentru casa ta”, care nu doar că ne indreaptă, pe fiecare dintre noi, catre natura, dar ne si invata cum. Detaliat. Dand solutii pentru fiecare regiune, indiferent că vorbim de casele joase, din chirpici sau paiantă, din zonele de campie sau de cele din caramida, lemn, BCA, de la munte, ni se scoate in evidenta, cum ca modernul, natura și utilul pot fi chiar solutiile atat de la indemână. Că putem economisi, că reîntoarcerea la tradiții se poate face într-un cadru organizat, în proiectul care face parte din Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi a campaniei „Căldura la îndemână”, având ca parteneri Ministerul Dezvoltării Regionale, Asociaţia Auditorilor energetici, Ministerul Mediului, organizându-se cursuri de formatori în domeniul eficienţei energetice a clădirilor, dar şi cursuri de instruire pentru specialişti din primării.
Citeam, iar, cum o casa săsească nu a putut fi recondiționată după regulile vremurilor trecute, decât după ce proprietara a invatat, la Viscri, celebrul sat, datorita Printului Charles, tehnici de a ține umezeala departe de zidurile groase. Nu mai știu exact, însă, mi-amintesc că era ceva cu un brau de pietris care se punea de jur imprejur, spre mirarea fiecarui vizitator care nu pricepea, nici in ruptul capului, de ce doamna nu a căutat vreo solutie prin supermarketurile cunoscute. Si uite asa ajung la esentă. Mi-as dori ca aflând aceste lucruri să vă îndemne la făcut planuri. Eu vă recunosc ca am citit toate variantele lor, minunandu-mă cate stiam dintre ele, cate uitasem, dar și cate amănunte semnificative ni se dau, numai cat sa-ti faci o idee, ca nu doar costurile ti-ar deveni accesibile, dar toate lucrurile acelea bifate – de la puținele unelte necesare, folii pe care sa-ti faci panourile pentru placări perfecte, de exemplu, diblurile, liantul, colțarele, grinzi și locul de uscare – nu ar fi imposibile, ci ar deveni, cu ceva efort personal, o intoarcere la sanatate, eficient și practic.
Supermarketurile ne vând module moderne, folii de protectie, cimenturi și multe altele și apoi realizam ca peretele nu respira, ca mucegaiul infloreste, ca umezeala e tot prezenta și frigul la fel. Sta mai bine tencuiala decorativa. Eventual..
Dacă vă spun că intr-o camera, in loc de vata de sticlă, am pus lână, mă credeti? Si că am iesit mai ieftin? Nu, nu eram o vizionara, nici nu crosetam fular dormitorului meu, ci mă lăsam pe mâinile unui om care auzise de aceste lucruri cu mult timp ca ele sa devina uzuale. Si cum lâna nu mai e căutată cum se obișnuia, uite-o într-o altă destinație.
Veti fi surprinsi cum, cineva, a gasit timp, și in ghidul ăsta al izolatiei perfecte nu a lasat niciun amănunt nebifat, dand, parcă, raspunsuri unor intrebari nerostite. Asa ne spun cum ar trebui sa alegeti vreme buna, fără umezeală și să n-o lăsati sa va fie partener de lucru. Astfel, cu liantul potrivit, cu cateva indicatii pe care le gasiti aici, puteti fi mesteri de soi. Unii au reușit și au economisit perfect, avand nu doar sanatatea asigurata, dar si bucuria lucrurilor facute cu ajutorul naturii. E ca si cand ai pus casei tale straie de copaci și frunze, de pamant și bucate cu miros de viata. Si astfel vechiul și tainele se reintorc in traditii pe care le putem preda celor din jur.
Spuneam că-mi doresc o casă la țară, aici în muntii de langa Brașov, și dacă eu in mijlocul Brasovului nu am putut folosi decat lemnul și lana ca elemente definitorii, neimaginându-mi cate lucruri aș fi rezolvat apeland la metode naturale, cred ca acolo as citi, din scoarta in scoarta, indicatiile lasate ca semn …că se poate si altfel. Indrazniti!
Nu cred în coincidențe. Nu cred. Am fugit pentru o vreme de tot ce înseamnă confort și grijile mele cotidiene. Am fugit și de responsabilități, chiar. Nu mai gătesc mult, nu spăl, nu-mi bat capul cu rezolvări miraculoase ale problemelor. Am o vacanță ciudată, forțată, autoimpusă. Am citit, m-am plimbat, am vorbit cu stelele, mi-am plimbat amintirile prin cotloane întortocheate, mi-am derulat viața, pe repede înainte. Nu vă mirați, internet am, deși lipsesc lucruri mult mai necesare.
Fac foc într-o sobă mică, iar pe plită se coc niște turte. Am un coș cu câteva roșii, vinete și caise mici cărora toți le spun zarzăre, câteva borcane cu zacuscă și dulceață de căpșune și niscai ceai și cafea. Fără multe pot trăi, dar fără cafea nu. De fapt, mă mint frumos, dar nu mai spuneți la nimeni. Mi s-a năzărit să-mi iau casă la țară. Bine, „țara” asta are munți în jur și nu seamănă deloc cu Bărăganul unde am crescut eu. Acolo, făcea mamaia mea mâncare de pe o zi pe alta, căci frigiderul era decor pur. Cine-și amintește că aveam curent electric câteva ore pe zi? Ciudat, am rememorat asta și nu mi s-au mai înmuiat genunchii a nostalgie dulce, ci mi s-a strâns sufletul cât de repede putem uita unele lucruri. Nu-mi imaginez viața, acum, fără confortul din bucătăria mea de acasă, fără frigiderul meu. Și gol de ar fi, știu că mă pot bizui pe el, că pot răci și păstra, când vreau, orice, necondiționată de nimeni.
Uite-mă, însă, într-o situație asemănătoare. Da, pe prispa casei cu miros de lemn ud, de aici, unde livada ține cât o poveste de iarnă, pare ciudat să mă gândesc la astfel de lucruri, dar, azi, am primit o ulcică de lapte și o bucată de carne, iar eu a trebuit să o rog pe tanti Elena să țină la ea carnea, până mâine. Cu laptele mă risc; dacă se acrește voi mânca „lapte bătrân”, cum spune fetița unor prieteni. Am mai trecut prin momente în care nu aveam frigider. Eram foarte tânără, iar o saltea, un televizor cu lămpi și un aragaz vechi erau singurele mele lucruri. Deși era după 1989, frigiderele se găseau tot greu. Mi-am luat unul mic, de Găiești, dintr-un magazin ce părea sătesc, situat într-un garaj. L-am iubit, căci mă salva. Îngheța atât de tare încât ținea loc de ladă frigorifică și nu mă penaliza când uitam să consum repede ce cumpăram. Am uitat să spun că atunci când l-am achiziționat, m-a ajutat să-l duc, acasă, un băiat cu ochi albaștri, singurul băiat pe care l-am iubit până am întâlnit adevărata iubire a vieții mele. Doamne, cât a trecut de atunci! Vieți! Vieți și frigidere multe, mutări, defecțiuni.
Ciudat, acela încă funcționează, deși e pe post de muzeu, pentru că la cât consumă, e de înțeles! Doamne, ce bine ar prinde, acum, să fie aici! Știu cum e să trăiești fără frigider, dar ce mai știu e că nu vreau asta. Lumea se schimbă, trendurile revin. Poți avea o căsuță cu prispă, dar zău dacă nu ne-ar ajuta sa depozitam fructele astea de vară și pentru vremuri mai puțin roditoare. Îmi place să trăiesc simplu, dar simplu e să ai și lucruri bune la îndemână. Să învârți în smântâna de bivoliță câteva ouă și puțină vanilie, dar să-ți faci înghețata pe care s-o găsești în raftul cu bunătățuri. Sau să-ți iei limonada cu fire de mentă, adunate din grădina din spate, rece, atât cât vrei. Să pui ouăle primite de la tușa Ana și carnea pe care tocmai i-ai dat-o femeii înapoi.
V-am zis că vreau casă la țară și că nu cred în coincidențe? Altfel, cum îmi venea mie ideea să plec în căutări, să aduc frigiderul antic aici și să îmi îndrept atenția către unul spațios, în care să adăpostesc o lume redescoperita, cu miros de brad, de viață simplă, de bucurie sătească, de caș și urdă, de spectacol. Lucrurile nu se exclud unele pe altele. Mereu m-am amuzat de soacra unei prietene, care după ce și-a aranjat locuinta, cu greu și sacrificiu, cum îi intra cineva în casă, uita de restul îmbunătățirilor, și îi spunea iute, ceea ce o impresionase cel mai tare:„No, îți place frigiderul meu roșu! Așa că-i măgăoaie faină! Încape porcul cu totul, că amu…îl tăiem! Și nu e cu decongelare manuală, ține leguma mai ceva ca pe vrej, că e „bio-freș”! Luați-vă și voi că se poate!”
Știa, tușa că lumea tot în jurul mesei se strânge în povești, iar mâncarea trebuie ținută în loc curat, cât mai spațios, fără muncă inutilă de întreținere și cu specialiști care oricând ar interveni, în 48 de ore, la vreo nevoie tehnică. Eu nu m-aș lipsi de asta, niciodată. Nu sunt nostalgică, vreau să-mi încarc bateriile în lume pe care parcă o ține Dumnezeu pe palme, protejată de multe, însă nu uit o clipă că sunt o femeie care recunoaște calitatea atunci când are nevoie de ea. De asta știu că până pe 31 august trebuie să prind oferta celor de la Liebherr. De ce? Păi, dacă tot am nevoie de un frigider, de ce să nu aleg de acolo unde ni se acordă o garanție de 6 ani, tocmai fiind siguri de calitatea oferită, de munca lor în optimizarea componentelor în așa fel încât să li se potrivească sloganul:
“Calitate, Design și Inovație- 6 ANI GARANȚIE
… iar nouă să ni se potrivească, perfect, produsele lor și să strigăm ca tușa Maria: „No, vă place măgăoaia mea de frigider? Nu-i asa că-i faină? E de la Liebeherr! Mergeti și voi sa prindeti oferta! Si citiți bine, e păcat să pierdeți avantajele, pentru că, hai să fim serioși, cea mai deschisă ușă din casă, nu e cea de la intrare, e cea care ne păstrează lucrurile proaspete și pentru mâine, poimâine. Zi de zi. Si are bec.., căci să ridice mâna sus cine nu a ajuns, măcar într-o noapte, să-și pregătească o gustare….
Ah, și încă ceva. Tot cu un bărbat cu ochi albaștri l-aș duce acasă. Dar de data asta, definitiv, deși să mă-ntrebați …după 6 ani, căci, chiar dacă expiră garanțiile, lucrurile bune rămân. Definitiv. Dragoste..și…. frigidere, ehehehe…
Poate va intrebati ce mi-a venit să vă povestesc, acum, de cazuri separate, dar cu note atat de comune. Pai, e simplu. Am aflat de un proiect, „
