Facebookul zice ca e prima zi de iarna; Mihai, cu optimismul lui, spune ca, de azi, vine primavara…mai repede, ca se va lungi ziua, putin cate putin.
Va doresc sa vedeti mereu partea plina.
Categorie: Mărgăritare împărțite cu tine
Momente casnice
Aseară, după o masă simplă, dar extrem de gustoasa:
-Iubito, tu ai talent la scris! Hrănesti sufletul omului!
-Zici? Ce te-a apucat sa imi spui asta?
-Ca urmeaza sa-ti spun ca mâncare ca a ta nu face nimeni, si asta-i alt talent, doar că nu-s hotarat care e pe primul loc!
-Mai bine, nu imi zi, ca mi-e ca ma las de amandouă, intimidată ….de atâta „talent”!
Cand omul tau e ghiduș și nu știe ce sa mai inventeze…
…din ciclul lucrurilor pe care nu vreau a le uita…..
Nu mai știu sa îți vorbesc firesc
Nu mai știu sa îți vorbesc firesc. Strecor metafore și când îți așez lingura de ciorbă. În supă, printre bucățelele de morcov, alea de îți plac prea mult și de neînțeles pentru mine, pun vreo două emoții poetice. Mă asigur ca nu vei păți ca în filmul acela în care cei care gustat din mâncarea bucătarului primeau și lacrimile sau zâmbetul acestuia. Nu mi-aș dori să îmi cunoști toate secretele. Oricât de multă iubire ar fi, omul trebuie să păstreze în sine, cu lacăt de cleștar, măcar o fărâmă de gând nespus, virgin, cuminte, un gând omidă care, totuși, nu se va transforma în fluture de cuvânt rostit.
Nu mai pot vorbi firesc. Mă uit la tine și văd corăbii înecate în ochii tăi sau piscuri de munți cucerite doar cu puterea inimii tale. Și îți zic, atingându-ți fruntea:”Iubitule, ce cărări întortocheate se simt în tine, azi, dar stai să îți servesc cina, să îți ofer un pahar cu vin, iar mai apoi, poate, cutreierăm împreună pe pietrele gândurilor tale!
Nu mai pot vorbi firesc, iar tu zâmbești fără a râde de mine, spunându-mi că, de fapt, tu ești însurat cu o metaforă. Iar eu tac alb, din nou, și îmi scutur mânecile de cuvinte culese din tine.
Sunt treisprezece
…ți-am tot scris ție, multe ți-am tot scris,
Ți le-am urcat în podul minții tale,
Am pus, alături, poza cea cu zimți
Și-o promisiune veche-nmiresmată tare;
Am luat două amintiri să zornăie discret,
O litră de rachiu într-un ștergar curat,
Am pus o pâine caldă și un borcan întreg,
Din gemul de ruzinci, din stoc nenumărat.
Și te-am furat cu totul. Scrisori, mâncare, vis.
Pe iarba vieții noastre te-am dus. Tu m-ai urmat.
Ți-am tot citit poeme, te-am sărutat aprins,
Și te-am hrănit, aievea, cu simplu dumicat;
Am numărat și vrăbii; am căutat trifoi;
Din poză îmi zâmbea un chip cu buclă-ntoarsă,
Voiam noroc aparte, din cel cu patru foi,
Apoi, de atâta mers, să mi te-ntorc acasă.
Tu îmi zâmbești duios, pe-o dragă dimineață,
De pe noptieră, în zimți, râzi iar cu-ntregul chip
Și îmi rostești ușor, privindu-mi senin fața:
Știi, eu și-n vis, cu tine, mereu am să mă plimb!
Azi noapte am fost pe iarbă, și mă hrăneai cu slove,
Dulceața-n pâine caldă îmi era dumicat,
Mi-ai dat rachiu să beau și m-ai spălat în vorbe,
În patru foi de drag, tu chiar m-ai îmbrăcat.
Un lucru vreau să-ți spun sau poate treisprezece:
Norocul nu-i trifoi, oricâte foi ar vrea,
Realitatea-n vis sau visul de ne-ntrece,
Norocul stă în noi, oricâți ani am avea
de iubire.
Credeai că am uitat?
..sunt treisprezece
Și viața nu-i întrece!
Orice visezi cu noi,
Îndeplinim în doi!
PS. Mereu imi sorbi prima picătură de cafea din ceașcă
Mereu te cert că îmi furi norocul și totdeauna râzi și repetăm împreuna:
– Tu ești norocul meu! Am zis!
El alchimistul cafelei mele de dimineata, eu zambet promis…
Îți mai aduci aminte?
Îți mai aduci aminte? Mi-erai rod
Și gust de vară, de măr dulce,
Mi-ai pus ghiduș o țintă roz,
Și-ai folosit iubirea în cartușe.
M-ai țintuit meșteșugit,
Eram pierdută după-ți vorba-ntreagă,
Îți mai aduci aminte? M-ai topit,
Când ai șoptit că nu este de șagă
Cu ce-ai simțit, cu ce răsună,
Cu ce vom strânge-n pumni pe veci.
Îți mai aduci aminte? Mi-ai dat luna,
Ai pus în mine milioane de povești
Să ne ajungă o viață și încă una,
Să-ntorci furtuni din drum, s-alungi ochi nepoftiți.
Îți mai aduci aminte? Mi-ai luat răul cu mâna.
Mi-aduc aminte atât: eram sortiți!
