A doua zi după nuntă, pe 20 august 2006, bărbatul meu mi-a adus o floare în ghiveci. Un trandafir firav, puțin înflorit, căruia eu i-am spus „buruiana”.
El, însă, o văzuse spectacol în devenire. După un minut, am realizat că așa ma vede și pe mine, mai frumoasă decât sunt.
De atunci iubesc buruienile și nimic nu mă face să nu las „un fir de verde” cu șansa să poata deveni ceea ce vrea să fie.
..suferi de nebunie metaforică!
Mi-a zis al meu soț, într-o dimineață de vară,
pe când îmi purtam cuvintele visate, cu ochii închiși,
mustind de somn și tânjind după așternuturi moi,
în timp ce coboram o scară
ce ducea spre o călimară invizibilă cu cerneală de taste
cu care se scriu, pe repede înainte, visele nopților.
Mă întreb de ce aș suferi de mi-aș imagina
Că și visurile mele s-ar pune în condei
Cât să le fac să se pecetluiască în împliniri?
Liniștea cade peste pridvorul inimii mele. Mă ating cumva licuricii pe care eu nu i-am vazut decât în poze. Mihai mi-i arată, exaltat, cu bucurie inocentă, aceeași cu care ieri mi-a întins un fir de păpădie crescut pe streașina casei. Ce loc înalt și prețios pentru o plantă atât de plăpândă. Mi-a zis că-mi seamănă și jur că m-am îndrăgostit puțin de el. Din nou. Nu văd lucirea de care îmi tot vorbeste și nu mă mir, mereu sunt incapabilă să observ cum lucrurile simple îmi explodează frumusețea în față, tocmai când eram ocupată, aiurea, cu vreo nebuloasă pe care mi-a indus-o tumultul din jur. El râde, eu oftez cu ciudă încercând să caut obsesiv locurile cu bijuteriile licuricioase ce sclipesc în noapte. Întunericul mă găsește obosită, numărând secunde. Până la….
Mai nou, îmi pun câte un semn, câte un țel, o căsuță ce trebuie bifată. Mai bine zis, fac asta de un timp. De nu mă țin de cuvânt, nu-mi mai dau avertisment, ci pedeapsă pe loc. Dar vă anunț care mi-e scorul. Deocamdată e remiză. Inca traiesc sub semnul caisei. De la felia cu dulceață, de azi dimineață, mi se trage. La mama, copacii aproape s-au rupt sub rodul bogat, iar congelatorul meu e plin de punguțe cărora eu le zic deja prajitură, căci nimic nu e mai simplu decât să-ți aduci vara printr-un fruct scufundat într-o baie de ou, lapte și făină, copt încetișor, într-un timp în care îți ninge cu poveste de argint. Va jur că vă voi aminti atunci, de o clipă acrișoară de iulie.
Bărbatul meu mă invită la un pahar de oareșce. Mă servește tacticos punând licorile, tot ca un alchimist veritabil, într-un pahar de cristal, fără picior. Paharul e ciobit, crăpat și eu mă mir, căci nu mi-l aminteam astfel. Cineva mi-a spus să nu țin lucruri ciobite în casă. Presupun că mâine-l voi arunca. Și totuși, e paharul unui rendez-vous de luni seara…cu soțul meu. Deci..cum să-l arunc?
Mai bine arunc niște gânduri ciobite, ălora sigur nu le duc dorul. Ba, dimpotrivă aș spune, le înlocuiesc cu unele întregi și senine. De mult, nu mi-a mai fost atât de senin. Poate mi se trage de la caise, ori de la mama, ori de la flirtul de seară cu licurici doar de el văzuți. Eu cred că mi se trage de la rochia ce asteapta s-o cumpăr. E doar la un click distanță. Oare să….?
ps. și stiu și ce să fac cu paharul – îl transform într-un decor cu strasuri și o plantă micuță care să-mi aducă aminte mereu de o seară cu licurici… și un iulie ciobit!
Azi, pe la patru se va scrie o alta fila in cartea dragostei noastre.
Cum treci testul timpului, uneori?
Doar înotând printre lucruri mari înrămate în griji, fericiți că ați ajuns la liman sau că ați bifat un munte de probleme rezolvate? Aderând la idei ce se vor importante doar pentru una dintre părți?
Putin probabil ca ai reusi… sau, dacă o faci, cred că ai păși într-un mâine fără valoare, cu resentimente și paloare interioară care ți-ar șopti întruna că ești într-o minciună poleită, pe care nici tu nu ai crede-o. Ar fi mai înțelept să analizezi puțin ceea ce ai. Uite, de exemplu, am o dată de 5 iulie și pe noi doi. Ce ziceți trecem testul?
Eu cred că l-am putea trece doar dacă ne oprim la colț de zi banală pe care o putem scoate din anonimat cu un gând simplu, dacă pentru o clipă am respira a amintire și amândoi ne-am potrivi emoțiile în secunde care ne-au unit cândva și care s-ar putea repeta, măcar așa, de dragul unui moment pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi doi, cu 12 ani in urma. Doar așa…
Azi, pe la patru, ar trebui să poposim la Temelia. Azi, pe la patru, mai vreau să scormonesc în imaginile așezate în suflet și să mai văd încă o dată umbrele a doi oameni, trecători în ale vieții. Să mai simt emoții stranii și inima bătându-mi a șansă.
Să mai beau o cafea și o apă plată aniversând cea mai frumoasa zi. Azi, pe la patru mi-ar plăcea ca amândoi să zâmbim a bucurie că am fost la locul potrivit, în momentul potrivit, pecetluind iubirea matură și ceea ce deveneam unul datorită celuilalt.
Iar dacă despre toate acestea el își aduce aminte singur, fără ajutorul cuiva, atunci, da…am trecut proba timpului.
Tare mi-a fost teamă, însă, că zmeele tricolore mi-au furat o parte din inima lui, astfel încât nu-și va aminti nimic….fără să-i sugerez eu că, acum 12 ani, pe o stradă oarecare ni s-au întâlnit destinele. Si nu, nu aș fi fost supărată dacă viața mi-ar fi încâlcit puțin așteptările. Mi-am luat atunci tributul frumusetii, pentru orice an trimis acolo….in focul depărtărilor, desi in mine mereu va canta refrenul: „nu mă iubi acum, iubeste-mă atunci…cand..nu voi mai fi nebunie de vară, ci cumințenie cu miros de ieri și mâine, de permanență, uneori…obositoare.
Cine spunea că inima noastra îmbătrânește? O păcăleală. Mi-e tânără senzatia iubirii de o zi transformată în viață petrecută în doi, care nu are nevoie de teste, nici măcar în glumă, căci rușinată scriu replica omului meu: „cum aș fi putut eu sa uit, femeie, de ziua iubirii? În plus, nu știi, in fiecare an trebuie sa-ti daruiesc copacelul iubirii. Ce zici, vii cu mine sa-l alegi?”
Avem o traditie, in fiecare an, imi cumpara un copacel sau o tufa pe care le plantam in curte. Anul trecut mi-a luat doua plante: un copacel care seamana cu o salcie, dar face flori albe precum liliacul și o tufa roșiatica țepoasa de care sunt eu indragostita si care nu s-a dezvoltat prea mult intr-un an de zile. Copacul însa…e spectaculos. Asa că nu, nu vom merge sa alegem impreuna ci voi astepta cumintica darul lui deosebit, iar curand vom petrece primele ore din noul nostru an…impreuna.
Azi, pe la patru
Miezul nopții m-a găsit preocupata printre gânduri vinovate. Cateii au început a plânge dintr-o data, asezati, precum in povestea caprei cu trei iezi, cu privirile spre geamul dinspre curte. N-am observat cand poarta s-a deschis și sotul meu a iesit pana la masina. Dintr-o data, totul devine tăcere. Om si animal se linistesc, iar o floare roșie imi ajunge in maini ca semn că gândurilor mele le trebuiesc dovezi de iubire care să-mi amintească că după doar patru ore îmi spunea senin și convingător: „Eu am să mă-nsor cu tine!”
Ce să fac? Mă cunoaste, știe ca uneori imi poate sterge cu un singur gest…sute de frământări.
Sa ne traim, dragul meu, in cea mai frumoasa zi, din cea mai frumoasa viata. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne suntem!
Nu te cocoța pe umerii mei!
Nu te pot ține,
Nu te pod duce,
Nu mă duc nici pe mine ușor.
Plutesc, uneori, doar cand ma scutur
De trei kile de griji,
De un litru de lacrimi,
De cinci gânduri pestrițe
Și o lingură de amar,
Primita dintr-o amintire veche,
Lăsata sa-si picure stropii peste vreme.
Abia atunci mă plimb,
Dintr-un cartier in altul,
Printre blocuri portocalii,
Două mall-uri,
Și trei alei cu brazi pitici,
Poposind la casa cu iederă
Și balcon de Julietă.
Ce localnic nu știe de balconul cu flori
de pe strada care parcă urcă la cer?
Acolo plutesc minute in sir,
Si greu dispar;
Desi, daca numeri treizeci de acoperisuri,
Al treizeci și unulea e al meu.
Mda, in tot timpul asta,
Ai stat cocotat pe umerii mei,
Chiar dacă ti-am spus ce traseu greu am de facut.
Ai dreptate, sa fii călător rătăcit,
E plictisitor. Asa ca mereu te port cu mine,
Desi prima intentie e sa te trimit
Pe drumul tau.
Însa plec privirea cand imi povestesti ca si tu m-ai purtat
Prin poiene și brazi inalti cu varf tricolor.
Mult mai colindam noi impreuna
Chiar si cand suntem singuri…
O intrebare am? De ce pe umeri?
In inimă nu ajungea sau ție iți plac doar înălțimile?
