-Niciodată n-am știut să mă lupt cu umbrele oamenilor,
Nici să umplu goluri, nici să ascund ce nu-mi place
Sub vorbe spuse, așa, de dragul vorbirii!
-Niciodata e un cuvânt cam puternic!, mi-ai zis, aproape șoptit
În timp ce sorbeai din cafeaua turcească facută la nisip de o doamnă cu turban albastru;
– Înlocuiește-l cu „mai târziu”! E mai înțelept și astfel te poți răzgândi oricând;
Cât despre umbrele din sufletul oamenilor, lasă-le nedescifrate.
Mulți au nevoie de ele în momente lor de însingurare,
Iar de ți se pare ca le-ai fi lumină, te înșeli…
Poți fi doar scânteie, poate!Focul și-l aprinde omul singur, daca vrea.
Dar poți face un lucru: Nu ascunde ce nu-ți place!
Așa va sti oricine, de ce nu-ți pui vorbele amanet
În discutii de ocazie.
E un obicei sănatos! Mie dă-mi doar o boabă de cafea
Să o ronțăi împreună cu risipirile mele…
-Ce zici?
„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine
Era atent și chiar cuminte, o simfonie de cuvinte,
Dar când vorbea se repeta, zicea și nu, zicea și da,
În același timp, să nu cumva, să lase vreo impresie rea,
Dorind mereu sa placă tare, să prindă drum liber pe care
Să meargă, oarecum tihnit, iar glasul îi era șoptit;
Putea vorbi și în răspăr, căci nu zicea vreun adevăr.
Tot ce dorea era sa fie, o floare printre alte o mie,
Nu îi păsa că nu prea prinde, în simfonia de cuvinte,
Vreun lucru strălucind isteț sau, poate, vreunul mai măreț,
Se strecura repetativ, pe muzici fără portativ,
Cântând cam fals, stârnind mirări, dând doar răspuns fără întrebări
Și insistând să-și facă loc, plagiator „fără noroc”.
Vă este cunoscut tabloul? Habar nu am care-i eroul,
Căci tot privind în jurul meu, nu mai știu cine sunt, chiar eu,
Altfel n-aș fi așa mirată de lumea cea de ciocolată,
Ascunsă sub o poleială, dar ori prea dulce, ori amară;
Din toți, în schimb, mi-e chiar urât, de omul fără de trecut,
Care trăiește din lozinci, puțin de acolo, de aici
Și-n trecerea lui cea lină, nu dă nimic, dar să obțină
E tot ce are „nobil” scop, căci prea e om…„fără noroc”.
Chiar mă întreb „oare de ce, când are atâtea „farmece”?
Și pare că-n istorie, se vrea pe drum cu glorie?!
„Niciun drum presărat cu flori nu duce la glorie” – La Fontaine
Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine, foșnetele devin fanfare surde în eter și tumult în interior, tropotind sub copitele inorogilor din visele mele ce m-au topit, cândva, în fantasme de care mă rușinez absurd. Mă strecor, lin, în povestea de odinioară, încerc a mă așeza în fotoliul de catifea verde, însă simt că nu mai încap. Nu-i nimic, mă încap visele și visurile de atunci sau poate doar povestea lor, însă foșnetul crește a dezacord, trimițându-mă în anticamera din care ele nu au pornit niciodată.
Au bătut cândva la ușa împlinirilor, însă, nedeschizându-le nimeni, nu s-au bulucit, nu au prins nici îndrăzneală, nici tupeu, nici curiozități sau indiscreții de-o șchioapă. Au stat cuminți la rând. Rând la ce?, mă întreb, văzând cât de straniu stau agățate în diverse locuri de care nici eu nu-mi mai aduceam aminte.
Gongul meu bate a trezire, ca un tunet nedorit fără de care, însă, furtuna nu-i furtună și răspunsul nu-i răspuns. Dintr-un lampadar de ocazie, cade, pe o margine de gând adormit, visul tatei. De ce tu? De ce acum? Nu l-am vrut moștenire căci nu-l pot îndeplini nici măcar în gând. Îl scutur de praf și-l așez la loc, alegând un altul mai lumesc.
Mă răzgândesc subit și înțeleg furtuna iscată din senin. Mă simt uneori și poveste și povestitor, ticăind secunde adormite ce explodează în cuvinte care se așază, ca-ntr-un tablou, în imagini mișcătoare, într-un film pe care-l regizez ad-hoc și căruia nu-i sunt actriță. Se adună astfel, vise, visuri, secunde, cuvinte, praf, adormiri, cumințenii și ghiocei de curaj care pornesc pe tumultul scenei, în reprezentații primite diferit.
Și totuși, când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine primesc energii folositoare, dosite în oameni buni și generoși. Oameni-muză, oameni-trecere, oameni-lumină, oameni-locomotivă, oameni-tren, om-melc, om-cochilie, om-adevăr, OM.
Din toată frumusetea lumii, omul mă fascinează, căci doar el poate sădi și distruge, te poate ridica și îngropa, te iubește și urăște, dar mereu, pentru fiecare fațetă îți lasă amanet secunde care bat, cât pot de tare, gongul sufletului. Și bubui în admirații sau tristeți, din care te aduni, fărâme – fărâme, ori lacrimă, ori zâmbet, ori tăcere. Și iar faci anticamere în care le ascunzi pe fiecare, amintindu-ți.
Omul își abandonează multe, dar nu va abandona niciodată ropotul sufletului. Din el își adapă curajul.
Interesant e, însă, cum fiecăruia îi tropotesc lucruri diferite, din motive atât de diverse, încât parcă ai vrea să cutreieri prin cămăruțele lor să vezi ce nuanțe au, cât să te prinzi cum le murmură secundele în laturile ascunse ale înțelesului.
Iubiți-vă mult și cu înțeles!
Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Îmi croiesc platoșă din zale de aripă de fluture,
Ca foșnetul lor să nu treacă dincolo de trup,
Să se ascundă-n mine și să nască povești,
Poveștile să dea drumul emoțiilor,
Emoțiile să se spargă în fărâme cu lacrimi sau zâmbet
Și să mă cuprindă-n clepsidra sufletului,
Din care secunda să rămână zgomot de înțeles,
Tupilat sub aripi de fluture, zornăind a iubire,
Cu rădăcini în cuvinte ce se scriu în inimă,
Bătând gongul domesticirilor de-o clipă,
Când platoșele se rup și fluturii cuvintelor
Se așază pe păpădii de suflete,
Adormind.
când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Se scutură lumea de colbul durerilor de-o clipă, acelea nespuse, nerostite, șoptite doar vântului, dosite în nisipul clepsidrei sau sub pietrele albe de pe dealurile vieții pe care mai umblau încă drumeți neștiutori în ale lumii. Se făceau nori și se ridicau deasupra capetelor deja plecate, cu privirile îndreptate spre alte poteci și alți munți de cățărat. Unii grăbeau pasul ca nu cumva, sub povara celor ridicate în văzduh, să nu revină și să le pice pe umeri greutăți și mai mari.
Mai scăpa câte unul, dar dintre cei cu frici multe la purtător nu prea se vedeau învingători. Pe cei inocenți și pe cei generoși, norul îi ocolea, ba… chiar le trimitea vânt cald și nisip fierbinte sub picioare, încât să recunoască iubirea, căldura potrivită, drumul pe care nu îndrazniseră a-l petrece cu piciorul inimii.
Apoi, tot lor le punea crengi și frunze, și muguri, le dădea ploaie cuminte însa îi lasa să înflorească singuri; să-și dea rod și să se bucure. Erau printre ei copaci-inocenți cu suflet de artist și cu vise altoite prin alte ramuri. Ăștia mișcau nisipurile, generos și blând, cu perseverențe timide, dar ferme, încât întomnau în veri și împrimăvărau de două ori pe an, uitând de timp și timpuri.
În scorburi se adunau scoici și boabe de mărgean, flori de sticlă și fluturi încremeniți în frumusețea aceea de lume. Mascote și semn în ținutul iubirilor de oameni. Se recunoșteau între ei, după palma stângă, după inelarul cu cerc magic și după emoțiile ce iar se ridicau deasupra lor, transformate în soare, de astă dată, la care doar ei puteau privi.
Se roteau în stânga și în dreapta, făcând loc și altora, deși mulți treceau uitându-se cu spaimă după zmeul cu griji ce tocmai se ridicase. În loc de recunoștință le rămâneau suspendate, în inimi, ochiurile firelor ce se destrămau la primul pas făcut.
Câte unul, însă, tot simțea nisipul și se mira că și locul sterp dădea roade, dacă aveai răbdare. Mulți înțeleseseră că ai nevoie să rămâi în pereche, dar după furtuni cu colb auriu, la numărătoare totul era egal. Din scorburi unii luau mărgean și scoici și făureau podoabe pe care le așezau, discret, pe crengile roditoare, a ofrandă. Nu știu cum, dar unele dintre ele nu rămâneau acolo unde era dorința, însă înfloreau de emoție și se știa că doar se greșise destinatarul sub luciri nepotrivite.
În lumea de pe pietrele albe și nisip curgător, norii erau mereu pe aproape, dar se ridicau rapid, căci iubirea celor calzi îi trimitea în locuri despre care nu auzise nimeni. Niciunul nu se întorsese a povesti. În oaza lor era despre rămânere și încredere, nu rătăcire și instabilitate, deși nu se închideau granițele niciodată.
Acolo, putem intra cu toții, unii în perechi, alții singuri, dar fără frici, spaime și renunțări. Mi-e teamă, însă, că dacă mă voi uita mereu în spate, n-am să văd când omul cu zmeie se va odihni și va înfrunzi iar. Cred, totuși, că voi găsi mereu locul, căci fierbințeala sufletului îmi e barometrul perfect.
Dar…oare merit? Fuge nisipul. Merit. Mă înlănțui în iubire….din nou…
stejarul îngerilor, sursa: internet – Merit? Merit!
