Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

La drum cu…înțelepciunea, drum cu rost

La drum cu înțelepciunea:

 

Am cunoscut o doamnă …ca o poezie,
Avea pe față harta poveștilor nescrise,
Mi-a zis, senin și ferm, că în a sa „călătorie”
A reușit să făurească ce promise…
 
Cândva,  când firul vieții era netors și lung
Iar timpul nu părea pe inventar,
A înțeles, rapid, că lumea e-un amurg
De lași ca azi-ul tău să treacă în zadar.
 
Oamenii-s nestatornici, în schimbare,
Clipa de-acum trecută-i, pentru ei, într-o secundă,
Toți vor ca noul să le fie stare
Si eșecul cel mărunt în „mâine” să-l ascundă.
 
Îmi prinse mâna și-mi fixa privirea,
Eram, așa, ca într-un legământ:
Măi, fată dragă, eu mi-am știut menirea –
Să-mi plimb ideile pe acest pământ,
 
Să le-nfloresc și să le cos cunună,
Chiar dacă le scoteam din amintiri,
Sau dacă nu știam, lună de lună,
Ce anotimpuri trec, ce vremuri, ce simțiri,
 
Grăbiți și plictisiți toti trec furând
Timpul, ce e trezit la rang de importanță,
Fac loc din coate, grabă semănând,
Uitând de tot, de capătul de ață
 
Ce s-a-nceput, cândva, în împletiri cu vise,
Cu fericiri de-o clipă și amăgind iubirea,
Lasă, tu, timpul, celor nepromise
Și nu uita să îți trăiești secunda,
Căci nici nu știi când te-o fura pe tine timpul …(Cel nesfârșit!)
 
Și nu uita să te iubești mai mult,
Să nu mai porți dureri închipuite,
Căci neiubindu-te te arunci într-un absurd
Iar oamenii din jur  se vor ascunde,
 
 
 
Se vor feri de chipul tău cel trist,
Și vei fura, din nou, timp zbuciumat.
De-ți vei descoperi frumosul, orice pesimist,
Va fi, pe loc, de tine subjugat.
 
 
 
Ferește-te de cei ce-ți fură clipa,
Și dreptul de a fi în simplitatea ta,
Nu trebuie s-ajungi, ca mine, la Antipa,
Să știi ca viața ta e doar a ta.
 
 
 
O vei trăi doar tu, ținându-te de mână,
Cu orișicine-ți va-ntelege firea,
Iar tu vei ști ca mâinele-i o glumă
Și că-n secunda clipei îți crește fericirea!
 
 
 
Am mers lung drum cu doamna-poezie,
Glumea și-n ironii subtile se zugrăvea, discret,
Priveam pe geam și ceru-mi părea mie
Că dă tribut pământului, atent
 
 
 
Să-i lase cât mai mult culoarea… în amurg,
În roșiatice desene spovedite,
În răsărituri aburite care curg,
De parcă firele sunt împletite
 
 
 
De sus în jos, de jos în sus,
În contopiri dumnezeiești, hotărâtoare,
Și-am înțeles că apusu-i nu-i apus
De nu-i observi secunda la hotare.
 
 
 
Cuvintele sunt pentru toți
Le avem în noi, lucru simțit
Dar unii pun vorbelor roți
Plimbându-le cam ilicit,
 
Rotindu-le în fonduri triste,
Fără regrete și nici sens,
Ne-ntrecem, des, pe coridoare,
Până vom renunța din mers
 
 
La cei grăbiți să se mândrească
Prin ce au cules din  împrejur,
Uitând că or să obosească
Delapidând fără cusur.
 
 
De vă-ntrebați ce-i de furat,
Uitați, pe loc, e doar un gând,
Pe scena vorbei am consemnat
Tristeti de o clipă, murmurând.
 
 
M-așteaptă o lume de …aflat,
În veșnicul necunoscut,
Să facem troc: am de-nșirat,
Zâmbet primesc, eu o salut!
 
Mi s-au rotit în  primeniri de clipe,
Trăiri ce-n inimă s-au scris pe rând,
Dar am știut ca viața n-o să țipe
De-o prind,  la colțuri, ..ore numărând.
 
 
 
Privit-am chipul doamnei-poezie,
Dormea, senin, fără asfințit sau răsărit,
Îmi dărui secunda  menire să îmi fie
Și s-o primesc ca pe-un tribut…
 
 
 
Într-un etcetera….primordial

 

La drum cu înțelepciunea-am fost

La drum cu rost..

sursa: internet, la drum cu înțelepciunea
sursa: internet, la drum cu înțelepciunea

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Descântec de dragoste de lume

 (Ceainicul) – descântec de dragoste de lume
Am în pumni doar bunătăţuri: izmă, soc şi iasomie,
cu un strop de caramel şi puţină apă vie
vom da foc ca să le lege şi s-amestece arome,
vom privi aburul dulce ca pe nişte dragi fantome,
şi cu ceainicul cel plin de iubire aromată,
îţi voi prinde, la fereşti, ziua, seara, noaptea toată,
în poveştile de taină ce se scurg din ceşti cu rouă:
nu-i aşa că-i minunată şi tăcerea asta nouă?
Şi de-mi picuri, tot din ceainic, stropi curaţi de gânduri bune,
eu voi trece şi-altădată, şi-o s-aduc în pumni o lume.
Te salut, lume! A săptămână cu folos. A mea e cu emoții și cu….lucruri noi. Titlul – descântec de dragoste de lume – pe care l-am așezat aici mi l-a sugerat Melania, pe care multi o cunosc după blogul silavaracald
Ceainicul - descântec de dragoste de lume
Ceainicul – descântec de dragoste de lume
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Surâsul meu, precum înghețata de fistic

Surâsul meu, precum înghețata de fistic:
Sunt oameni care au rătăcit drumul,
Sau erau pe alte drumuri
Când le bătuse la poartă norocul.
Stim cu toții asta,
Dar, uneori, e bine să-ți mai aduci aminte,
Căci, nu știu cum, dar daca privești pe fața unora
Observi mulțumirea,
Vezi licărul acela ca și când te-ai topit
De drag când ai primit înghețata ta preferată
La cornet, fină și cremoasă,
Dar sesizezi și faptul ca multora le tună și fulgeră
Chiar si când e soare, de parcă regretă că în ziua aceea
Nu au stat acasă să-și aștepte binecuvântarea promisă.
Ce nu știu ei, e că o primesc oriunde s-ar afla,
E suficient să se uite pe colțul de cer potrivit
Sau sa stea liniștit pe o bancă, sub o umbrelă roșie,
Ori să se plimbe lejer, împiedicându-se de vreun alt trecător
Care tocmai ce i-a predat, ca la ștafetă, printr-o atingere întâmplatoare
Dar neîntâmplătoare, în esență,
Șansa de a simți și observa bucuria.
Uneori, oamenii merg pe drum împreună.
Văd aceleași stele, simt adieri din aripă de înger,
Se simt părtași în fericiri neînțelese de alții. Vibrează la unison.
Și totuși, stelele cad; pe umerii unora îngerii își strâng aripile;
Fericirile se împart – unul încă le simte, generos, ca parte a lumii,
Altul și le adună și le vrea doar pentru sine, egoist,
Să-i coloreze zbateri mărunte.
Sunt tot felul de oameni pe drumurile noastre,
Dar  habar nu aveți că dacă îi privești din față
Multora le vei sesiza harul, darul, seninul și chiar păcatul
Însa tot ce îți va ramane ..va fi
Zâmbetul de catifea
Ce închide, ca o cortină, scena trecerilor noastre.
Pe drumul meu, mulți actori
Și puțini cei care nu amestecă plânsul lumii
Cu plânsul inimii lor.
Dar noroc că sunt și cei care zâmbesc
Ca și când au primit cornetul lor cu înghețata preferată.
A mea e de fistic, mentă si ciocolată cu lapte…
Precum surâsul meu.
Surâsul meu, precum înghețata de fistic
Surâsul meu, precum înghețata de fistic
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Prietenii incredibile

Prietenii incredibile:
Pe 2 ianuarie, 2015, a apărut la noi Lupu’-Băiatu’, lupușorul bătrân ce nu credeam vreodata ca se va atasa atât de tare de noi, dar mai ales de casa. Era in stare sa nu iasa decat târât, eventual, și, rar, iesea în curte, de bună voie. Al șaselea caine care a aglomerat și mai mult locul și a impartit lumea in jurul nostru: o parte ne crede nebuni și inconștienti, iar o parte socoate ca e frumos gestul nostru. Uite ca au trecut doi ani jumatate și el nu doar că nu mai arată batran, ca atunci cand l-am gasit mergand prin zapada, ci tot zici ca intinereste de fericire.
 
In fine, de cand a aparut el, pisicul Silver, singurul supravietuitor, de atunci, din cei trei pisici pe care i-am avut din 2008 încoace, se autoexilase la demisol, in bucatarie. 6 luni. 6 luni in care frica de lupusor a fost mai mare decat nevoia de aer. Îl mai asezam eu pe pervaz, dar mieuna a neplăcere și se retragea in culcușul lui unde nu voia a fi deranjat. Într-o zi, pe 13 iunie 2015, Silver, a venit in sufragerie singur. Mi s-a cuibărit in brate si a inceput sa toarca.
 
Sub masuta mea de scris, statea intinsa maidaneza, pe un scaun de bar se aciuase catelul cel mic, Toto-vânătorul, alt sufletel care nu poate sta fara atingere de om. Alma- rotweillerita se spăla de zor, cu zgomot, usor deranjant, dar amuzant. Asta e obiceiul ei, cand se asaza parca spre a dormi.
 
De pe hol ne privea lupul și, culmea, se făcea ca nu vede pisicul. Mihai se uita in jur, iși oprea privirea pe fata mea și cu o duiosie de care mi-era dor imi spuse, incet: „Mai, ce draguti sunteti toti din casa!
 
Am uitat sa va spun ca pisicul meu nu părea prea bine, cred ca avea 10 grame cu tot cu blană. Dar timp de 5 ani, cat a stat la noi, caci tot batranior a venit si el prima data, veterinarii ne tot amenintau ca moare. Am sperat sa fie cat mai tarziu acel moment. Sau niciodata.
 
In 24 iulie 2015 Silver a renuntat, cu greu, la ultima lui viață, dar din 13 iunie pana in 24 iulie Lupu’ – Baiatu’ a avut un scop – sa pazeasca pisicul. Ore in sir il privea cum sta pe pervaz la soare. In ziua cand Silver s-a desprins, nu l-a mai cautat niciodata, de parca stia.
 
Ca un facut, un an am stat fara neam pisicesc, și in 21 iulie 2016 am luat-o pe Fifi, iar Lupu i-a devenit prieten bun. Mi-au dat asa niste lectii, dar cred ca eu chiar aveam nevoie de ele, caci mereu am subestimat puterea lor de a face fata multor provocari. Uneori, par a intelege mai usor semnele din jur. Azi am avut o zi greuță, sunt obosită tare și, ca un facut, niciunul nu se agita, toti stau cuminti asteptand o privire unica, doar pentru ei. Doar Lupu’ Baiatu’ o priveste pe Fifi…
..deh, prietenii…de suflet și taină..,
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Bună seara, vecină! Ce mai faci?

 Bună seara, vecină!
Bună seara vecină!
Bună seara, vecină!
Tare harnica a fost pasarea asta gri. De doua ori a scos puiuți. Când ma declarasem invingatoare, pazitoare de înaripate mici pe care nu trebuia sa le vaneze Toto tomberonezul, care sta geană pe copacul cu crengi miscatoare, na..ca vad alte oute bleu gri verzi, precum opalul, Si nici bine nu asistasem la niscai lecții de zbor, ca pasarea-mamă și-a reluat locul și a inceput rabdatoare sa dea viata. Din nou.
 
In curtea noastra, de o vreme, e o intreaga coalitie pasareasca. Mici cantaciosi parca le vin in intampinare micutilor, aratandu-le calea spre cer. Pana au prins putere, au asteptat popasul cu hrana al celor doua pasari: clocitoarea gri și una neagra, ca o mierla, care aduceau gandacei, rame și tot felul de vietati care sa-i faca, pe cei ce stateau ore in sir cu gurile cascate, sa prinda puteri, cat mai iute.
 
Piste de decolare și aterizare erau crengile bradului nostru, iar foșnetul lor trezea „vanatorul”, dar si pe mine cu cate o avertizare scurta: „Nu! Nu… acolo!”
 
Si am pazit puiuti, si vin pe gard timid, ca o multumire scurta, sau pe pervaz, la firimiturile de paine, de care, pana mai ieri, nu se atingeau deloc, spre ciuda mea. Acum, alți 5 natafleti stau și asteapta pupicul cu mancare, iar eu vad spectacol și ….binecuvantare.
 
Si uit de multe, uit ca sunt obosită, uit că mă roade că nu am timp liber, asa doar pentru mine, uit ca blocul de langa noi ce a crescut în locul muntelui, mutilat de picamerul omului întreprinzator, își primește încet, încet locatari, facandu-ma sa-mi doresc sa fug precum pasarea aceea neagra. Vazand cu ochii. Au omorat muntele, iar pasarile care, pana mai ieri, stateau in curtea vecina, sunt toate la noi. Iar noi ne bucuram de sunete miracol și..de viata. Insa sunt și neajunsuri – mai mulți șerpi, ceva…„rozătoare”, și niște viituri….aparte, când plouă. Dar pe acelea nu vi le spun cu lux de amănunte, dar vă zic că, ieri, s-a auzit zvon, ca pe poteca noastra cineva i-a mai vandut „omului întreprinzator” alta proprietate pe care eu o adoram. Daca si acolo in locul acelui rai, rasare bloc…eu caut casă la țară. Dar țară de aia prin împrejurimi. Zic si eu, acum, de ciuda, că desi traiesc in zonă de case,  in mijlocul Brasovului, direct in pădure, pe o potecă, am ca vecin…un bloc nou nouț. V-am mai zis eu despre asta, cândva.
Mi-aduc aminte, ca anul trecut, cand pasarile astea zburau in cautare de hrana, Mihai al meu, aducea rame in curte, le lasa langa brad, cat sa le gaseasca ele, ca din intamplare. Mereu ma induioseaza amanuntele astea, exact cum mă tulbura si cand observ ca a hranit si cainii ce nu  au pe nimeni in afara de el, cand stiu ca aduce ramele intre bete, ca suratele cu pene sa nu simta „miros de om”. Spectacolul vietii mele are scene repetative, dar mereu le iau de noi si le simt de parca prima data asist la desfasurarea lor.

 

Ultima fotografie e preferata mea. Categoric, înaripatei  nu-i pasa de framantarile mele. Are treaba pasarea eroina, cea care a adus primavara asta vreo 10 pui, in total. Are de munca, nu-i vreme de tanguire. Mi-o lasa mie toata. Ne privim ochi in ochi, de la cuib la cuib.
 
Buna seara, vecină!
 
– bonus, o jucărioară-poezie, din ani trecuti, când mirarea miracolului din brad era la inceput:
 
Într-un brad, ca o spirală,
Într-un început de timp,
Nu-s nici globuri, nici beteală,
Pare-un pom obişnuit.
Stă cuminte, fără freamăt,
Şi de-i ploaie, şi de-i vânt,
Gălăgie, tobe, zgomot
Nu îl scot din ”zen-ul” sfânt.
Îl mai necăjesc blănoşii,
Ce spre ramuri se întind,
Dar i-alungă cu ţepoşii
Verdelui fără sfârşit.
Muzica pădurii mamă
O regretă, uneori;
Inima i se adapă
De sonetul prins în zbor.
Dar de zece zile-ncoace,
Am văzut, în ale lui ”plete”,
Paie, aţe, ghemotoace,
Iarbă, gâlme şi scaiete.
Agitaţie-n crenguţe
Şi ceva înaripate,
Ce purtau între gheruţe
Sau un cioc, vă spun, de toate.
Ca un detectiv de seamă,
Înarmat c-un telefon,
Am luat urma, fără teamă,
Musafirului din pom.
El gara fără să ştie
De intenţia inamică
Şi-un moment, cât alte-o mie,
Am surprins, încet, cu frică.
O minune, o splendoare,
Într-un cuib gen coşuleţ,
Sta micuţa cântătoare,
Păpuşa cu .. …. cioculeţ.
Poza-i ca o ghicitoare,
Dar se vede-un ochi şi-un cioc,
Nu-i aşa că-i lucru mare
Pentru bradul cu ”ghioc”?
Nu ştiam de ce, de-o vreme,
Era piesă principală,
Ascundea în el o lume
Şi-o poveste teatrală.
Căci n-o fi mare scofală,
Să vezi pasăre în cuib,
Dar, vă spun, e o mare fală
Să pozez, curând, şi….”pui”
Te salut, lume! Mă pregătesc și eu să decolez…spre ținte înalte. Sper să-mi iasă! Bună seara, vecină!