„Lupuşorul meu e mai bine, dacă vă intrebati cumva. Nu i s-a vindecat complet rana si nu i-am scos coiful; mâine are o saptamană de la interventie. Azi noapte a dormit cu mine fix in pat. A venit singur şi l-am lăsat. Cred ca il alintăm prea tare. Nu, nu cred ..ci sigur. Nu mai urlă precum lupuşorul, decat arareori. Se joacă, cat poate in condiţiile in care coiful îi e impediment in toate, ba i-a adus şi o poreclă de la cumnatul meu pe care, vizitându-mă ieri, l-am auzit spunând cu mirare: ”Ia, uite ce se agită Lampă-Veioză ăla” Bietul lupuşor! Nu scapă el de ornament? Atunci să-l vezi! Răspunde la comenzi, la ”Băiatu’ ” şi nimic altceva, niciun alt nume nu-l face sa tresară. Mihai îi spune Colonelul, dar mai mult pentru el, eu i spun Ursulet, că e ca un morman de blană aparent agresiv, dar dornic de afectiune şi mângâiere. Nu l-a căutat nimeni, evident, şi cei 10 ani ai lui nici nu-l vor face un candidat spre tovărăşia altora. Are fixuri cu iesitul afara, de zici că nu avem curte, ceea ce mă face sa ma intreb: dacă de cuşcă ştie, dar pipi face doar pe strada la plimbare, dacă urla de tristeţe, dar pe noi ne adoră deja, dacă a invăţat rostul casei repede, repejor şi totuşi îi place si in curte, unde a stat lupuşorul meu ataţia ani? Si cum nu i-o fi cuiva dor de el, că eu cum nu sunt acasă..mă topesc de grija lui? Sunt 12 zile de cand e aici şi multe vad, simt şi incerc sa inteleg, dar nu reusesc total. Urata lume, urate situatii..şi de multe ori le rezolvă doar unii; niciodată cei in drept. Care aţi părăsit, măi, mândreţe de lupuşor? Cui sa-i mulţumesc eu, până la urmă, pentru asta? Poate doar lui Dumnezeu..”
Așa scriam acum trei ani pe când lupușorul nostru era încă indecis de ne vrea sau nu. Timpul trece, iar inima mea se strânge doar privind în ochii acestui câine care ne mulțumește zilnic că bătrânețea lui e liniștită. Aveam deja 5 câini când l-am găsit, dar as face la fel, oricând. Să ne trăiești, Colonele Fasole Lampa. Viața cu tine pare jucărie de pluș.
