Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Când esti neiubit….

25 mai 2018 Adriana

Când ești neiubit ești ca o femeie fără zestre, ca o țigară uitată într-o tabacheră veche cu monogramă, nedeschisă cu lunile, îngalbenindu-se sub aripi de timp, ruginind povești adormite.

Când ești neiubit, te plimbi prin casă, cu părul vâlvoi, cu o cană de cafea în mână, privind, fix, spre albul pereților, cu golul inimii intersectat în cercuri cu amintiri ce se rotesc, stingher, prin mintea ta, deși le alungi, căci le simți ca o patalama nedorită, de care nu poți scăpa ușor și prin care iar treci, amețind, ca printr-o integramă rătăcită, la care descoperi răspunsul salvator când te aștepti mai puțin.

Când ești neiubit, pijamaua îți e haina cea mai aproape, îti e ca o rochie de banchet sub o capă prețioasă, căci tu așa o simți ca fiind singura ce îți poate celebra nefericirea, deși, uneori, îți devine armură, căci în ea îți duci bătăliile imaginare (acelea în care sigur ai fi spus și tu ceva mai de soi, cât să topești banchiza inimii celui pierdut) prin lumea asta spioană si indiscretă, care te privește ca printr-un monoclu comun, poate, poate te găsește dezgolită și vulnerabilă și să te iscodească sub tiruri de întrebări fără sens.

Când ești neiubit, orice fotografie te arde și te abții să nu le lași pe toate fără zâmbet și priviri, sub tăișuri de oțel, cât să rămână doar de la bust în jos și să nu te mai chinuie ipocrizii la minut. Doar oboseala de gând îți salvează comorile de ieri, punându-le într-un azi, mai în siguranță. De fapt, acum, cu un singur click poti șterge o întreagă istorie.
Atâta doar ca te ștergi și pe tine fără să-ți dai seama.

Când ești neiubit, îți vine să te arăti brusc ca și când nu suferi, ci trăiești intens, în descoperiri cu zâmbete puse la comandă, într-un dans al rămânerii, suspendat în ultimele conversații istovitoare. Iți așezi masca bunăstării, schimbi culoarea părului, te abții să nu-ți tunzi și ultimul fir de slăbiciune umană și pari că faci un pas în față. Alergi printre ani și secunde, deși tu tot în sufragerie ești, în pijama, inventariind întâmplări și discuții, și întrebându-te, pentru a mia oară, poate, de ce ți s-a întâmplat tocmai ție nefericirea asta.

Când ești neiubit de cine vrei tu, nu realizezi că e posibil, ca în lumea asta mare cineva să aștepte un om ca tine,
pe care să-l iubească exact ca pe un om neiubit. Total.

Pijamaua mea era albastră. A ta?

Păcat, păcat că nu-nțelegi că sunt…

3 aprilie 2018 Adriana4 comentarii

Păcat! Păcat că nu-nțelegi că sunt

Ba un film vesel, ba unul mut,
Ba libelulă sau pisoi,
Sunt și deșert, dar vântur ploi;
Am amnezii și plictiseli,
Par mâine, însă-s doar un ieri,
Mă uit la mine ca-ntr-o apă,
Sunt ciob de gând, sunt o baladă,
Îmi pieptăn visele în albastru
Sunt libertate și dezastru,
Gol neumplut de fluturi mov,
Dar sunt și-un munte cam stâncos!

Păcat, păcat, că nu-nțelegi că nu-s
Nici mugur, aripă sau plâns.
Sunt solitară în amurg,
Și nu vreau să explic un NU,
O eschivare sau refuz,
Mai bine nu cere răspuns!

Sunt joc din joaca literei,
Sunt mărunțiș, cât vreo doi lei,
Nu vreau să scriu, dar nici să tac,
Nu vreau să par că mă prefac
A fi-ncântată, de nu sunt,
Prefer să fiu doar vorbă-n vânt
Și să mai stau, și să mai cad,
Să mă înalț, să mă încarc,
Să ruginesc, fără regret,
Păcat că pare un defect
Să fii ușor șerpuitoare
Și-n viață veșnic amatoare
De lucruri mici, căci n-am ambiții,
Dar am, în tolbă, premoniții,
Si văd o vreme mai sticloasă,
Pe mine liniștită-n casă,
Văd aburi dulci de împăcare,
Luciri de zâmbet și de soare,
Îmbrățișari de om cuminte
Și văd și-un zbucium de cuvinte,
Mai rătăcite.

Păcat, păcat că nu-nțelegi
Că ești, din toate, …ce alegi
Și că mi-e bine, înmiit,
De când în mine am zidit
Lumina Lui și gândul bun,
Că plec, dar mă întorc din drum,
Că nu te chem, dar te salut,
Că-ți dau binețe prin cuvânt,
Măcar așa, când pot, mai rar,
Cand obosită nu mai par
Și flori de măr îmi ning râzând:
Ce bine îmi pare că mai sunt
O primavară, un punct, un rând,
Ceva ce pare de folos,
Iar eu îți mulțumesc frumos
C-un gând pe față, altul pe dos,
De zahăr tos!

păcat

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Dantelării de sezon nehotărât

18 martie 201818 martie 2018 Adriana14 comentarii

Dantelării de sezon nehotărât

Ninge ca într-o tacere albă,
iar eu nu încetez a mă uimi
de basmul ce se asterne in curtea mea,
de zici ca e prima zapada vazuta vreodata.
Ninge fin, delicat;
Brașovul sclipește în dantelării de cleștar,
și-n pânza asta fină ca de borangic
mi-aș dori sa nu pășească nimeni,
să se întindă, așa, ca un cearceaf de gheață
ce va încremeni în amintirea mea
încă un an.

Ninge molcom, tihnit, iar eu nu știu cum sa va zic asta mai bine. Peste Brașovul meu cad fulgi ce vor scrie o nouă poveste. Una cu numărul primaverii înzapezite intr-o zi de martie. Duminică de martie cu fulgi dantelati, filigranati prin cerul privit de dupa o fereastră cu geamuri fumurii, numai buna de ascuns mirari de o clipa.

S-au îngemanat ploaia si gheata, si omătul ăsta tarziu în frății de neinteles. Au incremenit pietrele si acele brazilor zgribuliti, dar si mugurii cuminti ce pareau ca se vor desface mintenas sub o raza blanda. Nimic nu e dupa noi, totul decurge ca dupa un scenariu ales pentru o întamplare cu final neprevazut si nu ne ramane decat sa asteptam miscarea în nemiscare, penduland intre acceptare si admiratie.

De ce sa te plangi cand poti fi partas intr-un moment unic. Scot nasul din casă și mă simt ca și când am resetat totul în mine. Revigorăm și scoatem din amorțire cumințenii. E o liniste aparte, iar sub stresini stau pasari zgribulite care se foiesc a primavara. Si-mi murmura timid sonete clare, cum ca n-ar trebui sa ma tem de o trecere alba ci sa ma pregatesc de verdele care vine. Caci vine, in dantelării de sezon. Acum na, poti comanda naturii, daca a mai vrut si ea un pic de alb pe poale? Ce sa-i faci? Capricioasa ca o femeie frumoasa! În tot acest timp, asezata pe perne, privesc ultima zvacnire a femeii albe. Fifi îmi toarce poveste știută și uit că în burlane zdrăngăne apă ce nici ea nu mai știe încotro să o ia sau sub ce formă! Ce bine că știm noi forma așteptării. În mine port dantelării de optimism surprinzător. M-oi fi molipsit de la blondul meu. Nu-i rău, nu-i rău deloc. Împrimăvăresc tăcerile de ieri. Hmmm….

dantelării de sezon nehotarat — sursa: internet

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Juliturile mele din suflet

17 martie 2018 Adriana5 comentarii

Juliturile mele din suflet

În cochilia singuratatii am stat suficient de mult sa stiu ca prefer sa dau de opinii diverse, de cuvinte însingurate decat sa mai devin eu astfel. Uneori tac și doar ascult sau citesc. Imi inmuguresc tot felul de păreri ce stau pe margini de cuvinte care încremenesc pe buze de prăpastie, una de aici, de aproape, de pe lângă partea stângă a ființei mele. Nu le las să cadă, le trag cu toată puterea și le înșir povești-tribut, biruri cuminți care să trezească duhul literelor moi.

Nu vor mereu. Îmi însângerează în palme poveri din slove albăstrii, iar inima îmi tocmește nevoi dulci de viață nouă mereu cu fiecare jumătate de minut în plus, cu fiecare jumătate de minut pierdut, cu fiecare jumătate de minut în care s-au scris deja istorii plăpânde.

Inventez sărbători închipuite, cât să mai fug de realitățile din jur, dar sfârșesc în a mă despărți de locuri, uneori și de suflete, unde se strigă prea tare, prea mult, prea cu foc de îmi vine a spune că degeaba admir dacă nu-i plac, cât să îi păstrez printre vechiturile inimii mele.

Azi, am inventat sărbătoarea aramei, iar din cuprul ibricului cu cafea aromată am lăsat să se scurgă capricii de primăvară întârziată dar și hotărâri de o clipă, din acelea fără regrete, ci cu inimă eliberată de aparențe, în furnicături de nerăbdare verde-crud.

Cu juliturile mele din suflet nu știu eu mereu ce sa fac, caci prea mă simt slabă, și ineficientă, ca o creangă dintr-un pom ce pare puternic, dar căruia nu-i sunt prinse bine ramurile-aripi. De mă vedeți înmugurind, sa stiti ca am făcut față timpului iernit, iar de observați tăceri ample, să-mi turnați apă vie pe litere și pe creanga inimii să intru și eu în primăvara cuvintelor noi.

Voi? Bine? Sănătoși? Juliturile voastre se mai zăresc? S-au mai cicatrizat? Ceva răni de suflet sau doar de bine? Aşa mă gândeam şi eu, că binele nu e niciodată suficient.

Numai bine să aveţi, dragii mei! Pe curand! Să ne facem că nu vedem că ne vor ninge vremurile și să-mprimăvărim bucurii!